Câteva bomboane, o scoică, un flacon mic de parfum, două-trei cartele de metrou, o pensulă de desen, o bancnotă, câteva pixuri, un şerveţel cu un desen în creion, alt desen pe o foaie mică de blocnotes, mai multe bonuri de casă din supermarket, un luciu de buze, o cutiuţă mică de fard, o papiotă de aţă cu un ac în ea, o gumă de mestecat, biletul de intrare în muzeu. A fost răspunsul dat de primii vizitatori bucureşteni ai expoziţiei lui Sarkis la propunerea „leave something of yourself”.
„La limita tăcerii” („À la limite du silence”), expoziţia găzduită de Muzeul Naţional al Ţăranului Român, propune o chestionare a raportului dintre prezenţă şi absenţă, dintre permanent şi efemer. Sarkis articulează o serie de fotografii de dimensiuni mari, cărora li se alătură elemente ce invită publicul la participare. Instalaţia însăşi este doar o parte a unui proiect oferit publicului de la Bucureşti sub titlul „La celălalt capăt al curcubeului” care se desfăşoară în paralel la Muzel Naţional de Artă Contemporană şi la Centrul Internaţional pentru Artă Contemporană.
Loc şi identitate
Sarkis, La limita Tacerii, MNTR
Pantofi aşezaţi cuminţi sub scară, vase de gătit, o masă nestrânsă încă… Seria de tablouri expusă în sală surprinde un interior domestic din care fiinţa care îl locuia a dispărut. Obiectele nu ştiu că omul-stãpân, omul care le-a învestit cu roluri a murit. Continuă să aştepte, încremenite într-un grad relativ de ordine/ dezordine, ritualurile cotidiene din care sunt parte prin natura atribuită lor. Se luptă pentru permanenţă în condiţiile în care efemeritatea pluteşte în aerul închis şi dens al încăperilor. Între om şi obiect, cine pentru cine este indicator de status şi de rol, rămâne o întrebare pe care Sarkis pare să o adreseze privitorului.
„LãsaŢi ceva din voi”
Este textul brodat pe un ştergar alb care acoperă masa din centrul sălii de expoziţie. Lasă ceva de la tine e, poate, un lasă ceva vechi… lasă ce ai vechi, pentru a merge către nou, către un nou început. Numitorul comun al mai tuturor ritualurilor de trecere tradiţionale. Mesajul lui Sarkis e într-o notă familiară şi cotidiană, până la urmă nu cere decât să bagi mâna în buzunar după un obiect. Prin sondarea efectelor personale, religios sau profan, demersul duce în acelaşi punct: al întâlnirii individului cu sine însuşi. Cartela de acces la metrou şi câteva bomboane. Vorba lui Frances Vaughan, nu suntem fiinţe umane pe un drum spiritual, ci fiinţe spirituale pe un drum uman.
