Despre atotputernicele meme: viata ideilor care ne conduc

„Smithsonian Magazine“

 

„Ceea ce se afla in inima fiecarei fapturi insufletite nu e un foc, nici rasuflarea fierbinte, nici «o scânteie de viata». E informatia, sunt cuvintele, instructiunile“, scrie James Gleick in „Smithsonian Magazine“, citându-l pe biologul evolutionist Richard Dawkins. Ideile, arata Gelick, functioneaza precum organismele vii: tind sa isi conserve structura si sa se inmulteasca si, mai mult, pot evolua si sunt supuse selectiei naturale. Lumea lor e invizibila, dar cu totii traim sub umbrela ei: asa cum biosfera se intinde deasupra lumii formata din materia neinsufletita, la fel un regat abstract – cel al ideilor – se desfasoara deasupra biosferei.
Ideile se raspândesc cu o putere incredibila si contagioasa; mai mult, ele sunt, conform neurofiziologului Roger Sperry, citat de Gleick, la fel de reale precum neuronii pe care ii locuiesc. „Ideile provoaca idei si ajuta la aparitia unor idei noi. Interactioneaza unele cu celelalte si cu alte forte mentale din acelasi creier, din creiere invecinate si, multumita comunicatiilor globale, din creiere straine, aflate la mare distanta“.
Cel care a facut saltul ipotetic de la evolutia genelor la evolutia ideilor a fost Richard Dawkins. Pornind de la o regula de baza – „orice forma de viata evolueaza prin supravietuirea diferentiata a unor entitati capabile sa se reproduca“ – Dawkins a dedus existenta unor entitati acorporale, care se comporta precum organismele vii. Aceste entitati – memele – ar evolua intr-o supa primordiala reprezentata de cultura umana, s-ar perpetua prin intermediul limbajului, iar terenul in care s-ar reproduce ar fi chiar creierul uman.
„Memele se propaga sarind de la un creier la altul printr-un proces care, intr-un sens foarte larg, poate fi numit imitatie“, scrie Dawkins. Ele concureaza unele cu celelalte pentru a avea acces la resurse limitate: timp de gândire sau largire de banda a creierului; cele mai multe concureaza pentru atentie. Ideile pot fi meme: credinta ca Pamântul se roteste in jurul Soarelui concureaza pentru supravietuire cu alte credinte din aceeasi categorie; valoarea de adevar conteaza, dar e doar una dintre multele calitati cu care memele se lupta intre ele. Melodiile pot fi meme, dovada ca unele cântecele ne bântuie mintile, de multe generatii; lozincile pot fi meme, iar „supravietuirea celui mai puternic“, care a avut si numeroase mutatii, e o mema de succes; imaginile pot fi, la rândul lor, meme, s.a.
„Memele apar in creierele umane si calatoresc in afara lor, stabilind capete de pod pe hârtie, pe celuloid, pe siliciu si oriunde poate ajunge informatia. Ele nu trebuie privite drept particule elementare, ci drept organisme“, scrie James Gleick. „Numarul trei nu e o mema; nici culoarea albastra, nici un gând simplu, asa cum o singura nucleotida nu poate fi o gena. Memele sunt unitati complexe, distincte si memorabile – unitati cu puterea de a dainui“.
In cea mai mare parte a istoriei omenesti memele au existat in stare libera; principalul lor mod de transmitere s-a numit „de la gura la gura“. Mai târziu, au reusit sa se fixeze intr-o substanta solida: tabelele de lut, peretii pesterilor, foile de hârtie. Acum, se raspândesc prin releele de radio si prin retelele digitale. „Memele pot fi povesti, retete, abilitati, legende si mode. Le copiem, fiecare dintre noi. Ca varianta, conform perspectivei axate pe meme a lui Dawkins, se copiaza singure“, arata Gleick. O mema devine, astfel, „un pachet de informatii cu atitudine“. Când vorbim despre „a lupta pentru un principiu“ sau „a muri pentru o idee“, s-ar putea sa vorbim la un mod mult mai literal decât ne dam seama.
Analogia cu bolile si epidemiile vine de la sine. „Epoca noastra e una a lucrurilor virale, scrie James Gleick. Educatie virala, marketing viral, networking, emailuri si videoclipuri virale. Cercetatorii care studiaza Internetul ca mediu folosesc nu numai limbajul, dar si principiile matematice ale epidemiologiei“. Scrisorile inlantuite – o forma virala mai veche decât Internetul – sunt, in bioinformatica, un obiect de studiu in sine. Scopul unei scrisori inlantuite e perpetuarea; singurul mesaj al unei asemenea scrisori e „Copiaza-ma!“. Precum o gena, o astfel de scrisoare are in jur de 2000 de caractere; precum un virus puternic, scrisoarea ameninta sa te ucida si te obliga astfel s-o transmiti „prietenilor si cunoscutilor“;  precum o trasatura ereditara, promite tot felul de foloase atât pentru tine, cât si pentru cei carora le-o vei transmite. Precum genomurile, scrisorile inlantuite sunt, se pare, supuse selectiei naturale.
O sursa de rezistenta in fata teoriei memelor e constiinta ca acestea ne-ar controla, de fapt, pe noi: nu era suficient sa ni se spuna ca o persoana nu e altceva decât mijlocul prin care o gena poate fabrica alte gene; acum oamenii trebuie sa se considere si vehicule de propagare pentru meme. Cine conduce, conform acestei teorii – noi sau memele?
Stiinta memelor a evoluat, in ultimele decenii, destul de lent. „Genele cel putin au o baza in substanta fizica“, scrie Gleick. „Memele sunt abstracte, intangibile si nu pot fi masurate. Genele se reproduc cu o fidelitate quasi-perfecta, iar evolutia depinde de acest fapt (…). Memele sunt rareori copiate in mod exact; granitele lor sunt mereu difuze, si se schimba cu o flexibilitate salbatica, ce ar fi fatala in biologie“. Primele cinci note din „Simfonia a cincea a lui Beethoven“ sunt o mema; Odiseea lui Homer, sau cel putin ideea de odisee, e o alta, alaturi de roata, de antisemitism si de sistemele de scriere.
Odata cu mass-media si cu reteaua globala, memele au gasit noi medii de incubare, extrem de propice. Retelele de socializare, Facebook-ul si Twitter-ul au generat noi meme si noi epidemii. Un exemplu e mesajul „Uneori imi vine sa copiez statutul altcuiva, cuvânt cu cuvânt, sa vad daca persoana se prinde“, copiat pe Facebook de zeci de mii de utilizatori.
„Acum am devenit constienti de nenumaratele specii de informatii care exista in jurul nostru“, scrie James Gleick. „Le dam denumiri sardonice, ca si cum am vrea sa ne linistim, ca intelegem: legende urbane si povesti vânatoresti. Le tinem in viata in fermele de servere, cu aer conditionat. Dar nu putem sa le stapânim. Când un cântecel ne persista in ureche, sau un moft da moda peste cap, sau o farsa troneaza peste chaturile din toata lumea timp de luni intregi, pentru a disparea la fel de repede precum a aparut, cine e stapânul si cine e sclavul?“