Daca tinem seama de încapatânarea asidua a clasei politice postcomuniste în perpetuarea unor masuri menite sa contribuie la degradarea ireversibila a societatii românesti, sfârsim prin a ne pune întrebarea (legitima) „Ce-i mâna pe ei în aceasta înversunare distructiva?“. Astfel ajungem la doua posibilitati logice de raspuns: ori politicienii nostri stiu bine ce fac si asta îi plaseaza împotriva intereselor publice românesti, ori sunt prea ignoranti (asta ca sa nu folosim cuvântul, de nuanta mai tare, prosti). Trebuie sa recunoastem ca varianta din urma pare mai putin plauzibila.
Sa dezvoltam putin subiectul pentru a întelege mai bine contextul. România beneficiaza de un sistem public de învatamânt, mai bun, mai prost, dupa cum a dat Dumnezeu pricepere oamenilor pusi sa îl slujeasca. Nu vreau sa vorbesc despre reforma propusa de actuala echipa guvernamentala, a curs destula cerneala pe marginea acestui subiect. Acest sistem public, organizat pe nivelurile binecunoscute, respectiv prescolar (sistemul de gradinite), primar (elevii din ciclul I-IV), gimnazial (V-VIII), liceal (IX-XII) si universitar (continuând-se cu studiile de masterat, doctorat si post-doctorat), este finantat de toti contribuabilii în parte (socotim aici acele studii finantate de la buget si nu de sistemul alternativ si mai recent al taxelor de scolarizare instituite în universitatile de stat). Cu exceptia unor plati relativ modice din sistemul prescolar (se plateste în gradinitele de stat atunci când este vorba de mâncarea copiilor sau de anumite consumabile), un copil nascut în România va putea învata, se va putea specializa si perfectiona utilizând baza materiala propusa de statul român prin intermediul Ministerului Învatamântului, fara a plati nici un banut pentru ceea ce primeste. Nu stiu sa existe calcule macar aproximative care sa ne informeze cu privire la efortul financiar depus de statul român pentru instructia fiecarui cetatean care beneficiaza de sistemul public de învatamânt. Cu siguranta ca sumele nu sunt mici, iar de acest lucru dau seama inclusiv salariile multora dintre profesorii universitari care tin cursuri în medii academice cu mii de studenti înscrisi (trebuie sa recunoastem ca o parte din remuneratia acestora provine si din fondurile aduse de studentii ce platesc taxe scolare). S-a facut vreo contabilizare a sumelor cheltuite pentru pregatirea unui medic? Dar pentru un inginer competent? Sunt întrebari care probabil nu au un raspuns, dar putem macar intui sumele.
Dupa 1989, numarul universitatilor din tara noastra s-a înmultit în progresie geometrica, rezultând de aici cheltuieli suplimentare pentru scolarizarea studentilor. Practic nu mai exista în tara nici un oras resedinta de judet care sa nu aiba o universitate sau, daca nu o universitate proprie, macar filiale ale unor universitati mai importante din regiunea respectiva. S-a ajuns la situatia aberanta în care exista facultati si în orasele obscure si, repet, vorbim aici doar de sistemul finantat din bani publici. Toata aceasta risipa generoasa de resurse publice s-a facut în numele unui ideal frumos: accesul la învatamânt superior al cât mai multor elevi români. Pâna aici, toate bune si frumoase, desi o asemenea politica educationala a dus la scaderea radicala a calitatii învatamântului universitar. Practic, asemenea învatamântului privat, multe dintre universitatile de stat s-au adaptat pietei educationale si au devenit institutii ce scot pe banda rulanta absolventi cu licenta în buzunar. Ca aceasta le foloseste sau nu, este o alta discutie. Prin acest sistem, s-a lasat la latitudinea studentului cât trebuie sa învete, cât si unde îi vor folosi notiunile, adeseori elementare, care trebuie învatate pentru a trece examenul de capacitate finalizat prin diploma de licenta.
Bun, daca sunt sacrificate pe altarul învatamântului asemenea sume colosale (însumând, pentru toate ciclurile de învatamânt, baza materiala, salariile corpului didactic si cheltuielile cu întretinerea, se ajunge la miliarde de euro anual), înseamna ca statul îsi asteapta rasplata pentru risipa generoasa facuta în numele binelui public. Elevii, studentii ce au fost pregatiti (am precizat, mai bine, mai rau, Dumnezeu cu mila) sa înfrunte rigorile unei piete a muncii tot mai specializate sunt tocmai acum. la sfârsitul studiilor. asteptati sa-si ofere prinosul de cunostinte, fiecare la locul de munca, în stare sa rasplateasca efortul pentru instructia lor. Dar vai, lucrurile nu se petrec întocmai asa, si asta din cauza faptului ca statul român, prin reprezentantii sai, nu se mai intereseaza de copiii pe care i-a crescut si educat. Dupa ce termina studiile liceale, universitare sau postuniversitare, românii sunt invitati ceremonios sa-si caute de treaba pe alte meleaguri, întrucât aici la ei acasa nu se pot mobiliza resurse materiale pentru a le rasplati inteligenta si capacitatea de munca. Asa se ajunge la situatia aberanta ca statul român sa fie un furnizor bine înradacinat care ofera oameni gata calificati, specializati, pentru diverse institutii private sau publice din Europa sau de aiurea, cele din urma frecându-si mâinile fericite ca nu au trebuit sa contribuie cu nici un euro la educatia acestor tineri. Exodul inteligentei chiar are un sens aici, pe malurile Dâmbovitei, dar pe cine mai intereseaza? O alta situatie aiuritoare intervine atunci când absolventul român îngroasa rândurile celor ce aranjeaza marfa în rafturile supermarket-urilor sau distribuie marfa pentru tot felul de firme specializate. Ce noroc pe asemenea lanturi de magazine multinationale sa aiba parte de personal supracalificat (situatii des întâlnite), întrucât în sistemul national de învatamânt, spre exemplu, salariile oferite profesorilor nu se pot compara cu cele câstigate aranjând marfa la raionul de mezeluri dintr-un hypermarket !
Stranie situatie, nu-i asa? Pe de o parte cheltuiesti sume enorme pentru educatie, pe de alta parte risipesti lesne apoi tot ce ai construit. Medicii, profesorii si cercetatorii români care pleaca aiurea în lume, din motive lesne de închipuit, pot depune marturie. Redusa la extrem, politica educationala româneasca se poate compara cu efortul unui om de a-si construi o casa, pentru ca mai apoi, dupa ce a construit-o, sa o darâme pentru ca nu mai are bani sa o zugraveasca. Arc peste timp, Danila Prepeleac se identifica perfect cu statul român. Si unul si altul pleaca la piata cu o vaca grasa si se întorc acasa cu o plasa goala. Altii vor fi cei care îsi vor freca mâinile pentru gheseftul facut.