La sfârsitul anului 2010, criticul de teatru si jurnalistul cultural Cristina Rusiecki a asistat, vreme de cinci saptamâni, la repetitiile spectacolului „Iulius Caesar“ (grafia preferata de regizor) montat de Alexander Hausvater la Teatrul National „Mihai Eminescu“ din Timisoara. O experienta incitanta, halucinanta, pe alocuri, în urma careia s-a nascut o carte publicata în colectia „ATENT“ a editurii amintitei institutii. O carte doar la o repede ochire (fatal, superficiala) de încadrat în seria jurnalelor de repetitii care au început sa prinda si la noi. Din pacate, cu multe exaltari, cu notatii encomiastice si tresaltari „adolescentine“, în nu putine asemenea productiuni, dar si cu reusite de necontestat, cum este jurnalul Martei Petreu la „Hamlet“-ul lui Vlad Mugur.
Cartea Cristinei Rusiecki este însa altceva. Iesita din serie, ea se articuleaza pe principiul cutiilor magice, care se îmbuca una în alta si, periodic, dupa regula precisa a contrapunctului, se desfac în tot atâtea labirinturi, unde cititorii o urmeaza pe Ariadna autoare ce desfasoara inspirat firul al carui capat îl tine, de data aceasta, regizorul Tezeu. E o benefica schimbare de locuri si de roluri care prilejuieste o lectura interactiva, cuceritoare în inedita-i simultaneitate: autoarea „citeste“ spectacolul cot la cot cu lectorii textului. Spectacol înseamna, în acest caz, tot ce se întâmpla faptic, se afirma si se neaga, între ricanare si entuziasm, se construieste si se darâma, se schimba si se re-schimba, se intuieste si se dezlantuie în foyer, în ateliere, pe scena, la exercitiile fizice, la repetitii, în momentele tensionate care precedã premiera si chiar în paginile jurnalelor câtorva actori. Sub motto-ul – mantra „Energie, energie, energie!“, repetat cu obstinatie si în clipele de tulbure îndoiala si în cele de maxima satisfactie, marca Alexander Hausvater spulbera una câte una barierele scepticismului si îi cuprinde pe actanti (si ne cuprinde si pe noi, cititorii) în turbionul încrederii neconditionate în puterea artei acestui maestru al (tuturor) combinatiilor teatrului viu, în continua miscare.
Exorcizarea politicului
Acum aproape un deceniu, asistam, în sala de conferinte a Institutului Cervantes din Bucuresti, la o întâlnire cu unul dintre directorii de la „El País“, jurnalistul de top, Miguelangel Basténier. Pe lânga previziunile pentru viitorul apropiat (toate împlinite!), oaspetele ne-a relatat si experienta sa columbiana (la propriu si la figurat) de fondator si de coordonator, împreuna cu Gabriel García Márquez, a unei scoli de jurnalism cultural la Bogotá. Mai ales despre cele doua principale directii ale acestui experiment pedagogic, luat cu asalt, fireste, (si) datorita notorietatii celor doi, de un numar impresionant de cursanti din Europa si din America Latina: obligativitatea ca un critic specializat în oricare dintre compartimentele artelor sa uzeze de specificitatea jurnalismului cultural atunci când se adreseaza publicului si componenta politico-sociala a culturii pe care nu are dreptul sa o eludeze într-un asemenea demers.
În primavara acestui an, am vazut, într-un cinematograf bucurestean, documentarul fratilor Paolo si Vittorio Taviani, „Césare deve morire“ („Caesar Must Die“), productie 2012 prezentata la câteva mari festivaluri internationale. Cei doi celebrissimi regizori au filmat experimentul lui Fabio Capelli gazduit de o închisoare italiana de maxima securitate în care s-a montat drama shakespeareana „Julius Caesar“. Nu e vorba despre teatru cu/ pentru detinuti, în care acestia, adusi sub paza, joaca într-o sala de spectacol si produc (sau nu) curenti reci pe sira spinarii publicului. Detinutii din film, multi dintre ei „vietasi“, îsi învata rolurile în celule, exasperându-i sau (co)interesându-i pe „confratii“ lor. Pe masura ce spectacolul se construieste, îsi dau seama ca au dreptul la opinii, la atitudine. Ca Roma e o închisoare, ca lumea întreaga e o mare închisoare, oricâta pâine si oricât circ ar primi locuitorii ei. Si ca trebuie sa se schimbe ceva, poate chiar pornind de la spectacolul pe care îl vor juca în familiarul lor univers carceral, în fata spectatorilor adusi cu autocare elegante la portile temnitei tocmai din cealalta închisoare. Mi-am amintit cele doua momente relatate mai sus când am început lectura cartii Cristinei Rusiecki. Declicul a venit de la titlul jurnalului, „Despre dictatori si alti demoni“, parafraza a unui foarte cunoscut roman márquezian. Despre virtutile autoarei de a mixa critica de teatru cu jurnalismul cultural într-o lectura empatica a spectacolelor lui Radu Afrim, prin incursiuni în(tre) „tesuturile fragilitatii“ teritoriilor teatrale afrimiene, stiam din prima ei carte, una dintre cele mai bine primite si mai comentate opuri de gen. Dar si din cronicile ei aparute în revista „Cultura“ si în alte publicatii. Virtutile acestea particularizeaza scrisul Cristinei Rusiecki si produc, la rându-le, o lectura empatica, incitanta, cititorilor.
Ceea ce se întâmpla în „Despre dictatori…“ este o fina translare de registru. De la urcarea în avionul cu zbor spre Timisoara (9 noiembrie 2010) pâna la premiera lui „Iulius Caesar“ (15 decembrie 2010), aventura existentiala îi confera Cristinei Rusiecki calitatea de martor (implicat) nu numai la nasterea pe nisipuri miscatoare a unui spectacol de teatru, ci si o peregrinare, cot la cot, cu întreaga echipa, prin labirintul exorcizarii politicului/politicii demonizat/e, din motive prea bine cunoscute ca sa le mai amintim aici, decenii de-a rândul, în România. Demonizare care, dupa 1989, a glisat, ciudat, pentru observatorii din exterior, „firesc“ si nociv, totodata, pentru noi, cei din interior, spre apolitismul afisat ori continut, într-o manipulare ale carei efecte nu încetam sa le înregistram zilnic într-o democratie „originala“ în al carei proiect am înghetat în ultimii douazeci si trei de ani.
Colosseum Bunker
Cristina Rusiecki a plecat spre Timisoara cu lectiile facute. Citise scenariul lui Alexander Hausvater, care pleaca de la textul shakespearean si ajunge foarte departe (ori foarte aproape, dupa cum se va vedea, caci Shakespeare ramâne si contemporanul celor trecuti, celor prezenti si viitori, confirmând o spusa celebra, devenita loc comun) în pierderea iluziilor în perenitatea vreunei ideologii atunci când ea e rupta de teorie si se încearca punerea în practica. Stia ca didascaliile, ca recomandarile pe care regizorul le face, foarte strâns, tuturor membrilor echipei, nu numai actorilor, sunt, uneori, mai importante decât replicile propriu-zise, ca Alexander Hausvater are „în cap“ întregul spectacol, unul de teatru politic, specie dramatica îndeobste ocolita de repertoriile teatrelor autohtone. Avea sa descopere, în cele cinci saptamâni, antrenându-i si pe cititori în aceasta aventura revelatorie, ca regizorul tinea, de la început, „în cap“, minutios, pâna în cele mai mici amanunte, si celalalt spectacol. Acela al redefinirii relatiilor cu politicul/ politica în cazul fiecarui participant la experimentul din Colosseum Bunker, acolo unde, în vitrine, între pereti întesati de cifre, la masa de disectie, la tomograful judecatii supreme, sunt convocati dictatorii, fosti eroi, fosti revolutionari si unde se încheaga, sub privirile reci ale Profesorului olog si ale asistentilor sai, lectiile, neluate în seama, ale istoriei, care revin si se razbuna, în acel „corsi e ricorsi“ al lui Gianbattista Vico. Revolutia care îsi devoreaza copiii, precum Cronos din pânza lui Goya, si devine repede dictatura menita sa fie spulberata de o alta revolutie. Citind fragmentele din scenariu citate în carte si ingenios întrepatrunse cu jurnalele pe care le tin câtiva actori în zilele nasterii acestui spectacol, dar si relatarea unor întâmplari marunte, la cafenea, pe strada, înainte si dupa repetitii, facuta de autoare cu virtuti de prozator, descoperi, în secvente însiruite alert, cu acelea ale spectacolului „mare“, si celalalt spectacol despre care aminteam mai sus. Gândul te duce la cartile fundamentale despre esecul revolutiilor esuate în dictatura, de n-ar fi sa le enumar decât pe cele ale lui Alexis de Tocqueville (Revolutia Americana) si François Furet (Revolutia Franceza) sau la un alt roman al lui Márquez, „Un general în labirintul sau“ (prefer aceasta traducere a titlului), decaderea din rang de erou a lui Simón Bolívar, El Libertador (combinata cu pierdera iluziilor scriitorului în aventura castrista). Si la sloganurile repetate obsesiv în pietele pline de martiri revolutionari si de oportunisti revolutionari, în devalmasie, din care televiziunile au transmis si transmit în direct. Dar si la constientizarea dreptului/ obligatiei de a avea opinii si atitudine, fie ele si în raspar sarcastic-satiric, precum în citatele din jurnalul actorului Doru Iosif (Caesar). Care mi-au amintit versul lui Dorin Tudoran, „Vesela carne omul“. Cu posibila (si deloc întâmplatoarea parafraza de la care nu ma pot abtine, „Vesela psihiatrie (politica) omul“. Pentru ca, asa cum spune „doktor Alexander“, în ipostaza sa de creator de teatru politic, dar si de cetatean, redevenit regizorul Alexander Hausvater: „Gândirea politica începe în momentul în care un om îl întâlneste pe altul“. Si tot atunci începe si manipularea.
Think tank & conspiratii live
Cristina Rusiecki îsi caracterizeaza cartea drept „un grafic al înfrigurarii generale“. Energia des clamata potenteaza aceasta înfrigurare care, la rându-i, face ca acele cutii magice sa se potriveasca una în alta, dar sa se si deschida în labirinturi ce îi determina pe actanti sa mearga, dupa un parcurs sinuos, drept la centru. „Meditatia politica transistorica“ (s-o citam pe autoare) închide în ea un veritabil History Lab în care sunt invocati/ convocati dictatorii si „ceilalti demoni“, unde oficiaza Profesorul. O proba de cum se întretese scenariul regizorului cu perceptiile autoarei si cu acelea ale scenografei Judith Dobre-Kóthay este binevenita: „Spatiul va arata ca un bunker din metal construit în forma Colosseum-ului. Nu numai neprietenos. As spune de-a dreptul sufocant“ (Cristina Rusiecki). „… un spatiu think tank în care se cerceteaza strategiile politice. Asistentii, în halate rosii, studiaza în fata monitoarelor trecutul ca sa manipuleze viitorul“ (scenariu). Din perspectiva scenografei: „nu sunt numai panouri, e Colosseum-ul de la Roma. Si nu este o copie, ci o reformulare în termeni teatrali pe care îi necesita acest spectacol“. Si iarasi autoarea: „Cu decorul instalat, scena arata cu totul altfel. Senzatia de apasare e acuta. Ceea ce se vede de jur împrejur e metalic, într-o nuanta de rugina indigesta. Decorul curge în jos strivind tot ce sufla înauntrul lui. Cale de iesire nu exista. Nici o bresa, nici o gura de aer curat. Evident, publicul va fi si el sechestrat în interior. Aud în stânga si în dreapta ba «groapa», ba «galeata» – fiecare actor defineste pe potriva propriei senzatii ceea ce vede în jur. Paradigma ramâne, însa, cam aceeasi“.
La masa istoriei, în vitrine, strânsi între pereti, actorii (se) supravegheaza si sunt supravegheati. Se filmeaza, se fac declaratii televizate, conspiratii live, vor sa faca binele cu mijloacele raului. Secventele se succedã rapid, cele ale montarii se suprapun celor ale jurnalului, într-un „aer electric“ (titlul inspirat al prefetei semnate de Doru Mares. Asa cum miniinterviurile, articolul politic la zi trimis de Dumitru Radu Popa din S.U.A., „aschiile“ de colocvialitate în aparté, schimbarile cu grabire ale umorilor regizorului, giumbuslucurile ori deznadejdile de scurta durata ale membrilor echipei alatura organic, vorba (bine chibzuita) a prefatatorului, „spectacolul de cuvinte celui de actori“. Caci, daca, asa cum scrie cu îndreptatire autoarea, „în spectacolul lui Hausvater se joaca scene distincte petrecute într-un spatiu diferit, despartite de nici doi metri de public“ si „impresia de simultaneitate îi iese perfect regizorului“, nu e mai putin adevarat ca si tot ce prinde Cristina Rusiecki în obiectivul jurnalului ei alcatuieste un spectacol la fel de captivant.
Sirena în loc de aplauze
Simbiotica spectacolului „Iulius Caesar“, îmbibata de atmosfera inconfundabila a laboratorului deschis marca Alexander Hausvater, cartea Cristinei Rusiecki are un final pe masura. Un final „anuntat“, îmi da ghes sa scriu acelasi Gabriel García Márquez.
Într-o miscare larga de panoramare, obiectivul autoarei prinde spectatorii, ultima linie pe scala „înfrigurarii generale“. „Pe fetele celor din public se citeste mai întâi curiozitatea. Apoi figurile par din ce în ce mai concentrate. Pânã la urma, o încordare generala pune stapânire pe ele. La schimbarile de ritm, concentrarea lasa loc mirarii. Sau surescitarii. Sau, uneori, revelatiei. Oricum, am senzatia ca nimeni nu misca în front. Spectacolul se apropie de sfârsit. Se aude o sirena. În vitrina, Caesar ramâne impasibil. Pe toti peretii Colosseum-ului, pe ecrane, se poate citi «Va rugam sa evacuati sala. Va multumim. Credem în democratie». Diferitele personaje intra si obliga spectatorii sa iasa din sala fara sa aplaude, în zgomotul înnebunitor de sirena, în timp ce femeile au ramas în genunchi, în mijlocul scenei si se misca ritmic. Ah, domnule Hausvater, e al treilea spectacol dupa «… au pus catuse florilor» si «Judecata», când mi-o faci! Nu am voie sa aplaud si plec încarcata la sute de volti. Nu am voie sa-mi manifest entuziasmul, nu pot sa-mi exprim solidaritatea si respectul fata de actori aplaudându-i cum ar merita. Ma obligi sa ramân suspendata în starea asta zile si zile. Deloc n-ai mila de bietul public!“.
Premiera spectacolului „Iulius Caesar“ a avut loc la 15 decembrie 2010. Cu douazeci si unu de ani în urma, la 15 decembrie 1989, începea, în Piata Operei din Timisoara, o revolutie care… Chiar daca ai citit negru pe alb în „Cuvânt înainte“ ca autoarea a lucrat aproape doi ani la „Despre dictatori si alti demoni“ si stii ca aceasta carte a aparut la aproape trei ani de la premiera montarii lui Alexander Hausvater, esti tentat sa nu o crezi pe Cristina Rusiecki, în ciuda evidentei. Notatiile sunt atât de vii, parteneriatul cu lectorul e unul în priza directa, scriitura e îmbibata de impresiile primei vederi, mixajele nu-si arata cusaturile. Totul emana autenticitate si prospetime. Ce este, în fond, aceasta carte? Un „spectacol de cuvinte“ apasat personalizat? Un fragment de biografie usor fictionalizata? O ego proza? Câte putin din toate si ceva pe deasupra, ceva greu de cuantificat si de încadrat într-un tipar. Oricum, mult, mult mai mult decât un „jurnal de repetitii“, cum apare scris pe prima coperta.
Îmi place, de la o vârsta destul de frageda, sa citesc teatru. Îmi place teatrul „în fotoliu“. Uneori, chiar în dauna teatrului cu regizor, actori & compania. Nu pentru ca mi-as aroga veleitati de regizor sau pentru ca mi-as construi eu „spectacole“ pe textele citite. Ci pentru ca e vorba de o lectura speciala, ale carei resorturi intime nu e locul sa le discut aici. Lectura cartii Cristinei Rusiecki m-a antrenat într-o aventura pentru care, e drept, nu credeam ca am disponibilitati. Un scenariu pe bucatele dezvaluit, vânzoleala repetitiilor unei trupe (înca) partial cunoscute mie, un spectacol pe care nu l-am vazut si al carui making of, de acum doi ani si mai bine, poate fi „istorie“… Una peste alta, prejudecata-i gata. Ma bucur ca retinerile mi-au fost demontate pas cu pas. Am citit, cu delicii cartea Cristinei Rusiecki si am fost atât de aproape de ea încât i-am „vazut“ figura concentrata ori usor contrariata sau putin încrezatoare ori total cucerita la/ de monologul secvential al regizorului fata cu teatrul politic, am însotit-o bântuind Nationalul timisorean si orasul în care publicului i se pregatea un alt fel de „Julius Caesar“. Mi-am tinut respiratia când i-a luat foc poseta de la un chistoc aruncat în ea, din gresala, de cineva aflat/a în dârdora dinaintea unui alt spectacol de Hausvater. I-am tinut pumnii autoarei caietului-program sa gaseasca, asa cum îsi dorea, citatele potrivite. Am schitat, în minte, o reverenta pentru daruirea întregii echipe, am zâmbit când „starleta canina“ a spectacolului s-a repezit la pachetul cu delicatese pe care i l-a cumparat compozitorul Yves Chamberland. Am rezonat la performantele lui Razvan Mazilu. Si sirena… si câte si mai câte… Am fost acolo. Am fost acum acolo. Si când am recitit anume pagini, am trait satisfactia ca acest acum ramâne.
P.S. „Despre dictatori si alti demoni“ poarta o dubla dedicatie: memoriei lui UTU (actorul Ioan Strugari), pe care moartea l-a rapit trupei la douazeci si noua de ani si al carui personaj, Lucius, a fost scos din spectacol pentru ca toti colegii au considerat ca nimeni nu-l poate înlocui pe UTU, cel atât de mult iubit. Si memoriei distinsului profesor Dan Mugur Rusiecki, detinut politic în perioada 1956-1964.