Ilie Constantin în dialog cu Maria Postu
Maria Postu: Stimate domnule Ilie Constantin, iată ce spuneaţi în acest sonet din 1967, intitulat Soare apune; pornind de la el, vă rog să-mi explicaţi cum v-aţi simţit dumneavoastră, ca poet tânăr – aveaţi pe atunci douăzeci şi opt de ani – destinul ca pe un arest?
Ilie Constantin: Sonetul respectiv nu viza o ţintă politică, sau nu în mod prioritar. Omne sumus peregrini spune Ecleziastul, toţi suntem trecători; nu mă gândesc la sfârşitul natural al peregrinării; la vârsta precizată de dumneavoastră, eu mă simt încă îngăduit pe pământ, şi mă mâhneşte caracterul static al acestei durate omeneşti. Existenţa aceasta îmi pare o scădere „în ocoluri şi în deprinderi“, căreia i-aş prefera o desprindere oricât de nimicitoare. Dar ceva îmi spune că mi-e dat să îmbătrânesc „cu tristă râvnă“ în destinul resimţit ca un arest. Şi totuşi, privind înapoi, acea perioadă istorică părea mai bună decât cea din deceniile precedente, şi se putea spera că se va ameliora încă. Din punct de vedere ideologic şi al vieţii de toate zilele, trăiam ceva mai în largul nostru. Calmul relativ avea să mai dureze vreo câţiva ani.
În privinţa sonetului citat, permiteţi-mi să-mi amintesc de o întrebare pusă mie de Emil Cioran cu privire la penultimul vers, într-o scurtă scrisoare din vara anului 1981: „Comment traduire en effet: Fără pieirea unei desprinderi? Le malheur veut que vous soyez condamné à la solitude de notre langue. Mais est-ce vraiment un malheur? N’est-ce pas plutôt une invitation à l’orgueil? A l’orgueil de la solitude, précisément“. Am găsit, mai târziu, o tălmăcire, cred, mulţumitoare a stihului în cauză: Sans m’arracher à la rive au prix d’une mort. Cât priveşte condamnarea mea la singurătatea limbii noastre (care ar fi trebuit să mă invite chiar la orgoliu), Cioran pare a fi uitat-o în 1983, la apariţia volumului L’ AILLEURS: „culegere al cărei merit stă în tensiunea interioară, amestec de vigoare disperată şi de o indicibilă senzaţie de abandon, triumf şi sfâşiere a scribului subteran. Cu mulţumirile, felicitările şi urările mele, E. Cioran“.
Se cuvine să remarc că mulţumirile şi felicitările cioraniene sunt adresate poetului, iar urările – de Crăciun, căci mesajul e datat 22 decembrie – omului stocastic.
Revin la momentul istoric despre care vorbeam. În 1971, a survenit o bulucire de tip maoist a diriguitorilor noştri comunişti. În ce mă priveşte, eu am mai îndurat vreo doi ani ceea ce devenea o întoarcere înapoi şi o înrăire a situaţiei. La cererea mea, în 1972, profesorul Bruno Arcurio, directorul Centrului Cultural Italian din Bucureşti, mi-a înlesnit primirea unei burse universitare de o lună la Perugia; anul următor, m-am întors în Umbria pentru a doua parte a acestei burse.
M.P.: Câştigaseţi deci încrederea autorităţilor?
I.C.: Fiind italienist, mi se îngăduia, parcimonios, să văd ţara din a cărei literatură am tradus mari poeţi (Montale, Saba, Ungaretti, Quasimodo şi alţii); prima dată, în 1965 (două săptămâni), apoi, şapte ani mai târziu, cele două burse lunare, la Perugia.
La sfârşitul lui 1973, contam să mă întorc în ţară, îmi cumpărasem biletele de tren dus-întors; prevăzusem şi un ocol prin Paris. Or, ajuns în Franţa, am simţit că dorinţa de a cunoaşte durabil, din interior, lumea liberă devenise realizabilă.
M.P.: Perugia nu v-a inspirat în acest sens?
I.C.: Nu cu aceeaşi forţă; în pofida gentileţei italienilor, mă îndoiam că ei m-ar accepta în devenirea mea de refugiat politic. Or, din prima clipă, la Paris m-am simţit extraordinar de bine, acasă, ca mai toţi românii. Îmi inspira încredere însăşi rezerva francezilor faţă de noul venit. Spre deosebire de italieni, ei nu păreau interesaţi de situaţia mea, şi tocmai această rezervă mi-a plăcut. Îmi spuneam: oamenii aceştia nu-mi promit spontan nimic, deci, la o adică, mă vor lua în serios şi-mi vor acorda ceea ce li se oferă refugiaţilor acceptaţi. Demersurile mele pentru a obţine azilul politic nu au durat mult. Persoanele care s-au aplecat asupra cazului meu mi-au pus întrebări precise, au ascultat pledoaria mea (vor fi verificat aserţiunile mele şi pe alte canale), m-au simţit curat. După vreo trei săptămâni am primit azilul, iar de la 1 martie 1974 mi-am găsit şi un loc de muncă.
Sigur, nu era o slujbă arătoasă (dar il n’y a pas de sot travail, nu există muncă proastă!): am devenit simplu paznic într-un parking subteran. Şi am trăit ca réceptionnaire (nume mai arătos decât gardien) vreme de… opt ani şi jumătate! Această slujbă avea şi părţi bune. Mai întâi, imobilul de lux în al cărui subsol îmi câştigam pâinea era situat pe fastuoasa avenue Montaigne, la doi paşi de Champs Elysées. În cabina mea coboram din strada paralelă Jean Goujon, elegantă şi calmă de unde îmi parvenea, pieziş, un pic de lumină solară.
M.P.: În cartea Ego scriptor (Editura Limes, 2010) mărturisiţi că acei ani „subterani“ nu au fost irosiţi din punct de vedere intelectual. De-a lungul lor, v-aţi îmbogăţit cunoştinţele de limbă franceză, pe care la sosirea la Paris o cunoşteaţi mai puţin bine decât italiana – studiată vreme de cinci ani la facultatea de filologie a Universităţii Bucureşti. Atât de bine v-aţi acomodat în franceză, încât aţi început să scrieţi poezie şi proză în această limbă. Iar mai târziu aţi susţinut un doctorat la Paris. Aceşti opt ani şi jumătate, deloc irosiţi, s-au încheiat prin părăsirea parkingului; cum s-a petrecut acest epilog al unei etape a vieţii dumneavoastre salariale?
I.C.: Mi-a fost oferit, întâmplător, un post de supraveghetor la un liceu particular din Versailles, post mult mai exigent şi istovitor decât îmi putusem imagina. Nu l-am putut asuma decât din septembrie până în noiembrie 1982.
Atunci destinul meu mi-a oferit o mare schimbare: am fost angajat la Muzeul Aerului şi al Spaţiului de la Le Bourget; devenisem adjunctul şefului secţiei pedagogice. Prin aceasta, intrasem în rândul salariaţilor civili ai Ministerului Apărării Naţionale, trecusem de la starea de refugiat la aceea de cetăţean francez. Aveam să lucrez la acest minister nu mai puţin de două decenii. Ultimii zece ani au fost cei mai buni: devenisem redactor al unei reviste, L’Armement, care se vindea la chioşcuri. Promoţia aceasta o datoram doctoratului în litere susţinut de mine la o mare şcoală franceză, INALCO, înfiinţată de Primul Consul Bonaparte, în 1802.
M.P.: Tot în Ego scriptor, afirmaţi că „răstimpul cel mai bun şi mai fertil din «prima mea viaţă», deşi se situează în mijlocul regimului comunist, îl constituie cei cinci ani cât am fost redactor la revista Luceafărul“. Ce ne puteţi spune despre această perioadă, care să explice faptul că, în ciuda acestei afirmaţii, aţi ales să plecaţi ?
I.C.: Efectiv, perioada de la Luceafărul – din 1968 până plecarea mea din 1973 – rămâne pentru mine de neuitat. Colegul meu de debut editorial din 1960, Ştefan Bănulescu (ceilalţi fiind Cezar Baltag, Nichita Stănescu şi Nicolae Velea), fusese numit redactor-şef al acelei reviste în vara lui 1968. De îndată ce mi-am exprimat dorinţa de a lucra şi eu acolo, m-a acceptat. Am lucrat într-o atmosferă admirabilă, mai întâi la secţia de poezie, ulterior la cea de critică. Orice scriam era acceptat cu voie bună; ajunsesem să ţin două rubrici săptămânale, cronica literară şi cea de film. Or, în ciuda succeselor literare, şi eu şi alţi colegi de breaslă resimţeam nevoia unui înaltăparte occidental, fără delaţiuni şi fără teamă.
M.P.: Simţeaţi că aici eraţi împiedicat să zburaţi spre cerul la care visează orice poet, orice scriitor cu vocaţie creatoare ?
I.C.: De zburat, zburam eu dar… cu aripi proletcultiste! Până pe la mijlocul anilor şaizeci, nu aveam de ales: nouăzeci la sută din ceea ce se accepta la publicare trebuia să-l slăvească pe Lenin şi comunismul, să-i laude pe oamenii muncii şi marile realizări ale regimului. Anevoie mai strecuram câte un pastel ori o poezie de dragoste…
M.P.: Ce anume renegaţi şi ce anume rezistă din ceea ce aţi scris în această primă perioadă din creaţia dumneavoastră? Nu cumva sunteţi prea crud în Recitirile autocritice din cartea Din câte adevăruri? (Editura Paralela 45) din 2011? Se constată, dacă mi-e permis să spun, o adevărată voluptate a autoflagelării când vă reproşaţi „poeme nereuşite sau/şi proaste de-a binelea“. Rareori lăsaţi cititorul să vă privească şi din perspectiva criticii acelor ani care a văzut într-un tânăr încă la început de drum semnele unui important creator. De ce preferaţi mereu să „priviţi înapoi cu mânie“? Pe cine vreţi să pedepsiţi şi pentru ce vini?
I.C.: Chiar în această primăvară, 2015, am publicat la Editura Limes o carte curioasă, intitulată Viitorul orizontului; precum Umberto Saba în Storia e cronistoria des Canzoniere, ofer în ea, pe lângă recitirile mele autocritice, un consistent florilegiu de texte critice mie însumi consacrate de alţi autori, de-a lungul anilor – multe favorabile, destule „scăldate“ şi chiar altele în care sunt sfâşiat cu un soi de exaltare. Nu e vorba de autoflagelare, ci de luarea în considerare pe cât posibil obiectivă a opiniilor exprimate.
Altminteri, cum am mai declarat-o într-un alt interviu, nu ezit să mă consider, ca poet, egalul celor mai buni.
M.P.: În 1970, aţi primit premiul de poezie al Uniunii Scriitorilor pentru volumul Coline cu demoni. Cum comentaţi aceste versuri din poemul ce dă titlul culegerii:
Fiu al amurgului sunt, şi mă bate
lungul vacarm de singurătate
în care toate ţipă spre mine
şi tac doar demonii de pe coline?
I.C.: Încă de la începuturile mele, unii critici au constatat acurateţea şi înlesnirea versificaţiei mele. Fără să fie vreo mare izbândă, această particularitate este mai degrabă utilă. Unii comentatori m-au acuzat că prea îmi şlefuiam stihurile. Acuză total nedreaptă: eu nu mi-am pigulit niciodată versurile. Ele îmi erau parcă dictate „de undeva, poate de sus“. De unde gândul că nu poetul îşi scrie poezia, ci ea pe el (gând exprimat undeva şi de profesorul Mircea Martin). În ce-i priveşte pe demonii de pe coline ei sunt, poate, nişte fiinţe neînţelese din altă dimensiune. Ei sunt mai degrabă angelici, dar atmosfera mi-a dictat demoni. Ei tac atunci când realitatea urlă, şi această tăcere e salvatoare.
M.P.: Ultimul dumneavoastră volum publicat înaintea „desprinderii“, Celălalt (Cartea Românească, 1972), s-a bucurat de un succes deosebit. În ce mod această culegere de poeme avea să-şi pună amprenta asupra viitorului destin literar, din Franţa, al autorului?
I.C.: Ea aduna cele mai multe din poemele ce-mi păreau valabile. Al. Cistelecan observa în revista Vatra, prin 1996: „Între românul Ilie Constantin şi francezul cu acelaşi nume există o coerenţă şi imediată şi profundă“. Iar profesorul Ion Pop vorbea de o anumită umanizare a liricii mele din exil…
M.P.: …care e de limbă franceză şi reprezintă aproape jumătate din întreaga dumneavoastră creaţie lirică !
I.C.: În cartea abia apărută la Limes, despre care v-am vorbit, Viitorul orizontului, figurează şi un mic studiu al profesorului Alexandru Călinescu intitulat Ilie Constantin, un destin poetic, în care el face pătrunzătoare comentarii pe text asupra celor două laturi (română şi franceză) ale poeziei mele. Viitorul orizontului este o carte la care ţin în mod deosebit fiindcă în ea încerc să sugerez o ordine antumă a operei mele în poezie, proză şi critică. E propria mea ierarhizare artistică.
M.P.: Cum aţi început fascinanta dumneavoastră experienţă franceză ?
I.C.: Am trecut la limba franceză în poezie, parcă într-o doară, încă din primul meu an la Paris. Îmi amintesc de cea dintâi piesă lirică, de numai un catren, Juin:
Nuit naissante, fantasme d’un havre,
souvenir, galaxie ébauchée:
j’aime le tendre, le doux cadavre
de l’herbe à peine fauchée!
După câteva luni, am tălmăcit Juin în Iunie :
Amintire, portul tău mă cunoaşte,
steaua ta în amurg se-nfiripă:
dragi mi-s tandrele moaşte
ale ierbii cosite de-o clipă.
Cu ani mai târziu, în mod spontan, Şerban Foarţă a tradus 14 din poemele mele franceze, începând cu versiunea sa la Iunie :
Noapte-n chipul unei dulci lagune,
amintire, aştrii-ţi par superbi ;
dragă mi-i suava mortăciune
a abia cositei noastre ierbi !
M.P.: Vorbiţi-ne despre cartea care avea să vă aducă Premiul Societăţii Oamenilor de Litere din Franţa: La chute vers le zénith, publicată la Gallimard în 1989. Ea poartă pe prima pagină un motto din basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Este oare o simplă îngânare a basmului cules de Petre Ispirescu, transpus în mediul convenţional al Franţei secolelor 17 şi 18?
I.C.: E vorba de un mic roman – basm un pic ezoteric, întâmpinat favorabil în cotidianul Le Monde, ca şi în Le Figaro. În româneşte a cunoscut patru ediţii, între 1995 şi 2014.
M.P.: De ce vă desemnaţi drept un „literat barbar“?
I.C.: Mă răsfăţ, ca să zic aşa, dar e şi o prudentă automicşorare.
M.P.: Cum s-a produs revenirea dumneavoastră definitivă în ţară. Coincide ea cu schimbarea de regim din România?
I.C.: Bineînţeles, dar temporar. Am petrecut aici câteva vacanţe în ultimul deceniu al veacului trecut. Întoarcerea definitivă a avut loc în august 2002.
M.P.: Când aţi publicat, după revenire, atâtea volume de poezie, proză, eseuri, când au apărut atâtea studii critice despre opera dumneavoastră, când aţi primit premiile Eminescu şi Arghezi şi alte câteva, permiteţi-mi să vă spun că nu aveţi dreptul să afirmaţi că aţi ajuns aproape de anonimat! Ce aşteptaţi de la publicul dumneavoastră?
I.C.: A dispărut publicul românesc admirabil, precum şi reţeaua de librării. Prin anii 1968 – 1973 erau cititori foarte la curent cu tot ce se scria, multele librării erau pline. Acum, pentru cine să te zbaţi? Vrând-nevrând, Poezia şi-a regăsit, o spun cu jale, demnitatea solitudinii faţă de cititori. Cred că există un viitor care mă va îngloba şi pe mine alături de colegi de-ai mei. Eu îl numesc Viitorul orizontului. E o sintagmă ermetică, concomitent neliniştitoare şi optimistă, care mă mulţumeşte.
