Matei Hutopila, „Copci“, Bucuresti, Casa de Editura Max Blecher, 2011, 70 p.
La prima lectura, e o carte prolixa. Dupa a doua, devine comuna. A treia scoate la iveala un poet cu vocatie. Deocamdata, nu stiu cât de mult talent are Matei Hutopila. Ramâne totusi vizibila buna cunoastere a câtorva traditii ale poeziei române. Interesul pe care îl emana „Copcile“ provine din absenta fricii de influente. Scriitorul se individualizeaza prelucrând. Pastreaza recipientele, modificând numai compozitiile. Are sclipiri imagistice. Bricoleaza cu lejeritate diverse registre stilistice. Se comporta ca un ventriloc. Întocmeste caricaturi. Asaza expresivitatea în fruntea calitatilor poeziei.
Satul fara iesire
Trei sunt directiile de la care se revendica volumul de fata. Prima se concretizeaza în filonul apocaliptic-neoexpresionist rural, pe linia lui Ion Alexandru („Infernul discutabil“) si a lui Ioan Es. Pop („Ieudul fara iesire“). Cu traditiile stârpite si fara civilizatie, satul seamana cu un lagar. Nimeni nu poate evada. Nimeni nu poate intra sa-i elibereze pe prizonieri. Glodul este simbolul recurent al izolarii, al mizeriei, al mortii care pândeste. Asezarea sta sub semnul supravietuirii temporare. Orice brazda sapata seamana cu un mormânt. Ritmul vietii pare subsumat unor farâme de cotidian pastoral. Însa munca la tara nu înseamna banalitate, rutina, ci se subsumeaza calendarului agricol si celui religios. Semanaturile si îngrijirea animalelor din ograda pastreaza aschii de sacralitate. Singurele activitati nesupuse respectarii ciclurilor cosmice sunt amorul pe apucate si bârfa. La nivelul imanent, departarea echivaleaza cu îndobitocirea. La nivelul transcendent, se insinueaza situarea într-un tarâm vag, la portile infernului.
Codurile lingvistice marcheaza cel mai coerent ruptura de urbanitate. Spaima de incertitudine se transforma, dupa cutumele englezirii globale, în „funk“. Producerea brânzei de capra ajunge brandul captivitatii în salbaticie. Absenta umanitatii emana dispret pentru natura. Poetul se misca în desert. Îmbunatatirea conditiilor de trai ramâne un deziderat apropiat, dar niciodata atins, asa cum un copil încearca sa apuce fructele din ramurile inaccesibile. Poezia lui Matei Hutopila câstiga prin opacitate sentimentala. Versurile se deruleaza molcom, parca dezinteresate de comunicare, însa cu atentie pentru detaliile nesemnificative. Odata ce toate obiectele necesare sunt puse laolalta, în dezordine controlata, se contureaza viziunile disperate: „încolo, peste dealuri, orasul doarme/ aici, între dealuri, se îngâna de zi, iarba scurta si creata si cu paie prin ea lasa pamântul jilav sa/ respire-ntr-o cararuie spre ocol/ capra o fatat, în câteva luni iezii o sa mi se urce-n spate când o sa ma ghemuiesc, prosti si albi si/ vesnic dezorientati o sa behaie/ nu stiu de stâncile din muntii departati dar înca le au în sângele lor domesticit// un brat de ciocane, o gura de aer, un zâmbet pentru nimeni decât/ pentru perjii si zarzarul si gutuii care se chircesc tot mai mult cu anii/ si fundul gradinii e mai aproape, tot mai aproape/ doar asfaltul si promisiunile si indicatoarele ramân dintotdeauna la patru kilometri nord“ („funk si brânza de capra“, p. 11).
Apreciata de Sadoveanu pentru arhaicitate si ritualitate, casta muntenilor se transforma acum în blestem. Impus fara stiinta localnicilor, progresul nu depaseste stadiul de forma fara fond. Rigorile Occidentului nu modifica mentalitatile reticente. Schimbarile prezentului nu altereaza mersul în cerc al localnicilor. În acest punct, versurile pot fi apropiate întrucâtva de „europa. zece cântece funerare“ (Elena Vladareanu), cu diferenta ca lui Matei Hutopila îi lipseste visceralitatea: „vacutele cu cod de bare pasc din iarba uniunii pe imasul uniunii/ bestii blânde cu ochii mari gene întoarse uger umed caldut/ în soare/ bate un vânticel asa ca pe deal/ plimb capatul unui pai prin gura/ ochii mijiti fundul pe iarba privirea în cer un uliu/ fetite blonde si hutule/ vin/ nori în diferite nuante/ ploaia va creste iarba va creste vacutele vor creste fetitele vor creste/ hutuli mici europeni peste munte de hutuli mici neeuropeni“ („nord rupt în doua“, p. 21).
Amor rural
A doua directie întrebuintata de Matei Hutopila provine de la Marin Sorescu („La lilieci“) si continua prin Petre Stoica („Un potop de simpatii“). Localitatea este un cimitir vesel. Bastinasii poarta biografii de ocara, relatate cu simpatie hâtra. Poetul împrumuta vocile defunctilor ca sa creeze autenticitate. Limbajul dobândeste particularitati populare si regionale. Umorul, grotescul si elogiul-invectiva deriva din asociatiile terminologice sugubete si din repetarea emfatica, antilirica a unor clisee. Dincolo de aparenta unei zone idilice, binecuvântate, utopice se ascunde o comunitate de smuciti si de admiratori ai acestora: „printre pirii de pe coama dealului, soarele, cu cântul lui mut si trist, cum îl mai vazusem, cum aveam sa-l mai vad/ dincoace de pirii de pe coama dealului, gherghina, cu parul ei morcoviu fata ei alba pistruii ei mari si la fel de morcovii/ buzele ei rosii ca fructele cacadârului ochii ei mari si rotunzi din cel mai închis albastru rochita ei creponata cu/ floricele marunte marunte si genunchii ei degetele ei prafuite si calcâiele ei prafuite în sandale de guma galben-transparent/ buchetelul de curu-gainii privirea ei adânca oarecum mirata si, doamne, atît de îndemânoasa// gherhina lui starciuc, î? si bunicul râse. mari poamî o mai fost ma-sa/ am trecut imediat coama dealului si/ gherghina a ramas undeva acolo, printre piri, printre razele soarelui, pe iarba arsa de la lutarie“ („buhaesti 1999“, p. 18). Dragostea-blestem pentru fata rosie, demonica, alergând prin vai ca o strigoaica si amagindu-i pe trecatori, aminteste de domnisoara Huss a lui Ion Barbu. Dar poate mai apropiate decât aceasta referinta sunt portretele-sudalme ale Tincai si Radei din „Flori de mucigai“, travestite sub denumirea unei alte prezente fatale, Gherghina, din „La popice“ (Arghezi).
Exemplul anterior deschide a treia directie a „Copcilor“, si anume poezia despre femeie, scrisa cu biciul mângâind ca arcusul corpul-vioara. Viziunile urmeaza traseul Arghezi-Dimov-Mircea Dinescu-Mircea Cartarescu-Cristian Popescu. Trasaturile partenerilor sunt exagerate alternativ. Mirarea si gingasia se repeta pâna la sâcâirea ascultatoarei. Numai ca, la fel ca în cazul lui Cristian Popescu, destinatara întârzie, iar când soseste, ia mintile sau viata: „am un sentiment de bine atunci când te vad/ zace în mine/ ca un furuncul/ ca o bucurie prosteasca/ ca bucuria nebunului de la paziuc/ când i-am dat bila aia de sticla/ când tata picta capela la paziuc“ („draga domnisoara roscata cu pistrui“, p. 50). Disponibilitatea de a redacta cadre erotice variate, inventivitatea situatiilor, adaptarea lexicului la context, surprinderea naraviilor taranesti prin fosnete, simplitatea si seninatatea comportamentelor reprezinta principalele însusiri ale debutantului. Îi revine lui Matei Hutopila decizia de a continua pe acest drum sau de a-l alege pe celalalt, al poeziei angajate. Prefer ca foarte tânarul scriitor sa aleaga prima optiune. Acolo se descurca dezinvolt. Inteligenta lui desira ultimele stergare ale pudibonderiei. Feminitatea la care se raporteaza se dovedeste tandra ca o satrapa si atragatoare ca un neg. Parodierea detasata a samanatorismului contribuie la demarcarea teritoriului ocupat de poet: „se scurge peste toate apusul ca un galbenus de ou de rata/ buzele magdei sunt macra/ nicu îi la glodeni cu tractorul/ papusoii ne întrec si în picioare/ patura nu ne e de ajuns/ simt pamântul zgrunturos julindu-ma ici colo/ iar magda scurma-n tarâna cu degetele ca o gaina isterica/ pâna nu mai poate/ piepturile fierbinti si umede aproape c-ar luneca unul pe altul/ pe spate pe talpile mele pe bratele ei colbul s-a facut glod/ râdem înfundat si vânticelul de seara ne face deodata frig/ iazu-i oleaca mai în vale/ cum ne laim am mai vrut-o o data/ un sarpe verzui taie apa miloasa iesim uzi si atât de curati cât te poate lasa o apa mâloasa de ses/ soarele apune undeva peste deal de poiana/ ultimele lui raze pe parul decolorat de apa oxigenata ce i se misca ritmic/ ca pe o zgripturoaica batrâna ce e/ o hranesc din mine“ („vulturesti“, p. 17).
Ingeniozitatea lui Matei Hutopila atinge maxima altitudine când recupereaza cliseele realismului socialist. Presupusa morala sanatoasa a proletariatului, asa-zisul sacrificiu pentru depasirea cifrelor de plan si pentru idealurile comuniste, munca patriotica, domolirea instinctului sexual pâna la încheierea treieratului sau analogia între utilajele tehnice si vietuitoarele câmpului agricol nu mai respecta schematismul propagandei, ci înrameaza o scena în care barbatul lauda trupul femeii: „între buza ta dreapta si buza ta stânga/ am deslusit ceva mai perfect decât rapoartele cincinale// în dupa-amiaza stropita cu mult pesticid/ sub rochita de america/ alunecam si înconjuram cu tine/ corpul înmiresmat recolta/ si soarele atât de îndemnos în apus/ si tractoarele – buburuze constiincioase/ când totul era bine si mâinile doar ele ne faureau un viitor/ când granitele erau absolute si ne strângeau de solduri ca un val caldut/ eu totusi as fi renuntat chiar si a deveni inginerul perfect în sistemul perfect/ doar pentru a ramâne la nesfârsit pe tarlaua de la ce-a-pe/ între buza ta dreapta si buza ta stânga“ („ce-a-pe“, p. 16). Dupa acest text, critica se vede nevoita sa-i cedeze lui Arghezi cuvântul final: „Si-a dezveltit sarind/ Bujorul negru si fetia./ Parca s-a deschis si s-a închis cutia/ Unui giuvaier, de sânge./ Ai pune gura si-ai strânge“ („Rada“).
„Copcile“ evidentiaza un poet care îsi filtreaza toate senzatiile prin simtul gustativ. Mizez pe capacitatea lui Matei Hutopila de a fi un poet important al delicateselor erotice.