Câstigator în 2011 al premiului Un certain regard la Cannes, „Oprit din drum“ are din cel putin doua puncte de vedere un shock value destul de ridicat. În primul rând, filmul trateaza un subiect greu glamorizabil si pe care Dresen nu îl spectacularizeaza din cale afara.
Asemeni recentului „Amour“, în „Halt Auf freier Strecke“, pregatita din timp, moartea unuia dintre protagonisti e implacabila. În al doilea rând, din punct de vedere narativ, avem de-a face cu o structura neconventionala. Expozitiunea lipseste cu totul: nu stim nimic despre cum decurge o zi normala în familia Lange, care sunt problemele lui Frank, Simone, Lily si Mika sau care e dinamica relatiilor dintre ei. Conflictul este introdus abrupt, din prima scena: Frank (Milan Peschel) afla ca are o tumoare inoperabila pe creier si ca nu mai are mult de trait. Teoretic, speranta lui de viata, în termeni medicali, sau deadline-ul, în termeni dramaturgici, e de doua luni. E un fals deadline – pe parcursul filmului, nimeni nu se uita la ceas, nimeni nu numara orele (exista o singura exceptie de la regula, dar autoritatea în materie a celui care pune diagnosticul e îndoielnica). Frank traduce acest deadline în termeni melodramatici, atunci când îsi da seama ca nu va mai prinde urmatoarea zi de nastere a fiului sau, Craciunul vine si trece, dar aceste momente nu îndeplinesc functia unui cronometru, deoarece e clar ca termenul-limita nu poate fi evitat.
Aici intervine o a doua particularitate narativa a filmului: o data ce e clarificat mecanismul (Frank afla ca va muri, iar simptomele bolii de care sufera sunt din ce în ce mai dizabilitante), el e lasat sa functioneze pâna la capat. Nimic nu intervine în calea acestui traseu – niciun doctor cu abilitati iesite din comun, niciun tratament experimental, niciun sprijin providential. Moartea nu e exploatata 100% creativ, devenind spectacol („All That Jazz“), nici nu e tratata în cheie intelectualo-licentios-comica („Invaziile barbare“). Frank e umilit, fara sa fie totusi umilit pâna la capat (nu trebuie sa ai o tumoare pe creier pentru a te dovedi incapabil de a asambla mobila suedeza), din când în când gaseste resursele de a încerca sa-si distreze copiii si, în cele din urma, dispare din peisaj, discret si fara tamtam. Acest traseu nu e lipsit de riscuri: spectatorul mediu ar putea sa se plictiseasca repede, o data ce se prinde cum stau lucrurile (si ar trebui sa se prinda imediat); drept umare, se impune sa fie distrat.
Din ratiuni financiare, Frank trebuie sa se obisnuiasca nu doar cu maladia lui, ci si cu o noua casa. În paralel, descopera aplicatiile video ale iPod-ului (greu de zis daca avem sau nu de-a face cu product placement). Frank îsi tine un jurnal al ultimelor sale zile, ceea ce face parte din strategiile sale de coping si cade bine si pentru Dresen. Asa, aflam ce se petrece în mintea eroului fara ca dezvaluirile sa ne para artificiale (cumva, nu ne sfiim sa decretam o situatie în care un personaj vorbeste singur ca fiind trasa de par, dar e perfect în regula ca acelasi personaj sa vorbeasca singur în fata unei camere).
De la un punct încolo, si aceasta gaselnita îsi epuizeaza resursele, cu atât mai mult cu cât teritoriul pe care protagonistul îl ocupa se restrânge (lumea, casa, apoi patul), moment în care Dresen, co-scenarist al filmului, introduce un nou artificiu. La fel ca în „127 Hours“ al lui Danny Boyle, vorbitul de unul singur continua, dar de data aceasta într-un cadru nou: platoul de televiziune. Pe masura ce legaturile sale cu lumea reala se împutineaza, Frank îsi personifica tumoarea, pe care o vede invitata la tot felul de emisiuni în chip de expert medical, dându-si cu parerea despre sansele lui de supravietuire. Aceste elemente, împreuna cu doua momente în care Frank interpreteaza la chitara o melodie a lui Brian Wilson, iar membrii familiei sale se prostesc în fata camerei pentru a da bine în tot atâtea videoclipuri home made, fac ca principala caracteristica a lui „Halt Auf freier Strecke“ sa fie pendularea între realism moderat si o excentricitate vecina cu kitsch-ul.
Chiar daca filmul nu e stralucit, faptul ca e improbabil ca vreun spectator sa nu fi avut în familie macar o moarte cauzata de cancer îl face sa para asa, ceea ce îi permite lui Dresen, care ataca subiectul sexului la vârsta a treia în „Wolke 9“ din 2008, sa îsi continue cariera de spargator de tabuuri nici foarte mici, dar nici absolute: mijlocii.
Autor: CATALIN OLARUApărut în nr. 421