Nicolae Mecu, G. Calinescu fata cu totalitarismul, Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI, Colectia „Mari scriitori români”, 2011, 238 p.
Când a aparut cronica lui Paul Cernat („G. Calinescu si totalitarismul castrator“, în „Observator cultural“, nr. 592) despre culegerea de studii semnate de Nicolae Mecu, am avut o bucurie, dar si o suparare. Pe de o parte, în finalul interventiei, monograful „Contimporanului“ sesiza un singur cusur: „Un repros pe care l-as face volumului tine de editarea sa neglijenta (lipseste si cuprinsul!)“. De acord. Ciudat este însa ca exemplarul meu contine tabla de materii. Pe de alta parte, mi-am dat seama ca multe dintre citatele selectate de mereu vigilentul critic al criticilor coincideau cu cele care îmi atrasesera atentia si mie. Asa ca am ales sa interpretez cartea nu doar ca pe o exegeza ireprosabila, ci si ca pe o pledoarie pro domo a editorului. Demersul cercetatorului are, înainte de toate, caracter demonstrativ. Îsi propune sa-si apere breasla. Opera lui G. Calinescu reprezinta doar pretextul. Numele obiectului putea fi altul. Intentia s-ar fi pastrat: dovedirea faptului ca îngrijitorii de text au misiunea de a se ridica deasupra evenimentelor, ca munca lor nu se limiteaza la efectuarea unor lectiuni corecte sau la scoaterea virgulelor dintre subiect si predicat: „Nu voi face aici un lamento cu privire la statutul moral de care se «bucura» editorul de multa vreme în ierarhia de valori a celor ce se îndeletnicesc cu studiul literaturii“ (p. 218).
O teorie a secundarului
Nicaieri în montaj Nicolae Mecu nu-si deconspira strategia si nu se asaza pe sine în planul întâi. Lasa documentele sa graiasca. Observatiile pornesc de la manuscrise, editii, spalturi, publicistica, corespondenta. De aici rezulta senzatia de obiectivitate. Exegetul nu evita judecatile, chiar daca, în locul exprimarii transante, prefera ipotezele. Numai ca „ipotezele“ reprezinta concretizari ale retoricii modestiei. Stilul adoptat se bazeaza pe exploatarea proprietatii termenilor. Tocmai de aceea, enunturile îmbraca întotdeauna masura potrivita. De pilda, raportându-se la articolele din „Tribuna poporului“ si din „Natiunea“ (1944-1947), Nicolae Mecu semnaleaza nodul gordian al respectivelor comentarii politice: „cum pot fi citite asemenea texte, în care talentul literar de cea mai înalta si inimitabila manifestare sta de cele mai multe ori în simbioza cu inadecvarea ontologica de cea mai stridenta evidenta. Între adevarul de la palierul literar si neadevarul continutului se instituie o ruptura, care se întoarce asupra stilului, conferindu-i ceva fraudulos“ (p. 104). Simbioza, cuvântul-cheie, presupune o relatie de convietuire între un parazit si un organism-gazda, recte între marxismul în modul leninist si literatura. Primul îsi ia substantele nutritive de la celalalt, fara a-l lasa totusi sa piara, ci asigurându-i respiratia, gâfâiala adica.
O latura de importanta maxima din carte se refera la obligativitatea revizuirii tuturor editiilor din intervalul 1948-1989. Recunoasterea aplicarii pripite a unor principii sacrosancte constituie o proba a onestitatii intelectuale. „Dorinta“ scriitorului în viata trebuie învinsa de meticulozitatea editorului care se vede nevoit sa apeleze la contextualizari: „Conformându-ma, din inertie, uzantei care spunea ca textul de baza este tot una cu ultima versiune tiparita de autor (mai ales atunci când aceasta este si «definitiva»), în editia critica G. Calinescu, «Opere», începuta în 1993 la Minerva cu «Cartea nuntii», am optat pentru textul din 1965 al romanului. La aparitia volumului, Mircea Anghelescu si Al. Sandulescu si-au exprimat dezacordul cu optiunea mea. Aveau dreptate. În editia romanelor lui G. Calinescu, pregatita pentru Editura Univers Enciclopedic, l-am ales ca text de baza pe cel din 1933“ (p. 16, nota 1, vezi si p. 219).
Refacând traseul trunchierilor, al obiectiilor ideologice si al denunturilor publice la care au fost supuse „Cartea nuntii“, „Enigma Otiliei“, „Bietul Ioanide“ si „Scrinul negru“, Nicolae Mecu extrage esenta. Constatarea imixtiunilor este dublata de întelegerea unui temperament creator si a temperaturii realismului socialist. Eliminarea unor pasaje, redispunerea sintactica si semantica a altora, înlaturarea unor ticuri stilistice, impunerea adaosurilor „proletare“ si „burghezo-mosieresti“ devin, deopotriva, indicii ale torturii culturale si ale unei dispozitii catre concesie: „Aventura textului calinescian din «Enigma Otiliei» se înscrie între creativitatea nelimitata si conformitatea obedienta; între libertatea absoluta în fata textului propriu si supunerea la principiul autoritatii încarnat de diferite instante (cenzura, redactorul, criticul). Emblema trecerii de la o atitudine la cealalta mi s-a parut a fi neutralizarea registrului adversativ/ opozitiv al cartii prin cel eliptic sau conjunctiv, care este unul al încuviintarii: dictatura nu accepta alternativa“ (p. 26). Poate ca, procedând astfel, întemeietorul „Jurnalului literar“ astepta sa i se publice editia secunda din „Istoria literaturii române“. Tratarea modificarilor din „Bietul Ioanide“ serveste la surprinderea unui caz sever: ajustarea unei carti scrise în relativa libertate (definitivate în 1947), predate Editurii de Stat pentru Literatura si Arta în totalitarism (1949) si tiparite într-o aparenta destindere dupa decesul lui Stalin (decembrie 1953). Abordarea genetica si sociologica a pandantului acestui roman – „Scrinul negru“ – ilustreaza trecerea prozatorului, odata cu personajul sau, de la starea mic-burgheza a „tovarasului de drum“ la statului unui activist de nadejde. Sesizarea tuturor cauzelor si efectelor implicate în realizarea ultimului roman denota acuitatea demersului, care ia în calcul factori politici, literari si psihologici. Dupa ce traise într-o vreme incerta, în teroarea „vechiului regim“, arhitectul era constrâns sa se bucure de binefacerile utopiei comuniste: „Întrebarea pe care mi-o pun este daca scriitorul se gândise… de bunavoie si nesilit de nimeni la «urmarea», adica la continuarea romanului lui Ioanide, punându-si eroul sa evolueze în noul regim. Sunt înclinat sa cred ca, în discutiile cu instantele care decideau publicarea, discutii anterioare aparitiei romanului, i se va fi propus sa-si continue romanul aducându-l pe protagonist în anii de dupa 1947. Troc? Aducerea pacatosului pe calea cea buna? Semnatarilor cronicilor, care primeau, desigur indicatii de la «centru», li se va fi transmis propunerea, iar aceasta a fost indusa, o data mai mult, autorului. Repet, nu schitez aici decât o ipoteza. Poate ca mai realist ar fi sa ne gândim asa: cerintele formulate de forurile ideologiei si propagandei s-au întâlnit cu slabiciunea autorului de a ceda“ (p. 39-40).
Falsii calinescieni
Pe lânga subcapitolele judicioase despre gazetarul Calinescu din preajma epurarii de la Universitate, exista o sectiune extrem de atent gestionata înca din titlu – „Doi discipoli calinescieni la «Natiunea»: Al Piru si Adrian Marino“. Desi organizeaza pentru scurt timp pagina literara a ziarului, tinerii de atunci sunt seriosi, harnici si aplicati. Lucrul si mai interesant tine de maturitatea contributorilor. Printre altele, monograful lui G. Ibraileanu devine, în opinia lui Nicolae Mecu, cel „mai constiincios cronicar al generatiei sale“ (p. 169). Dincolo de caracterizarile binevoitoare, cercetatorul precizeaza si adevarul de neocolit. Calinescianismul acestora se reduce la colaborarea la cotidianul condus de profesorul lor. Amândurora le lipsesc fantezia, asociatiile si stilul flamboiant al magistrului. De adaugat ca, indirect, editorul evidentiaza cu umor ca autorul „Panoramei deceniului literar românesc 1940-1950“ n-a depasit stadiul unui compilator: „cer iertare cititorului pentru aceasta contabilizare, care ar parea ceva à la Piru daca ea n-ar reflecta o realitate mai trista à la Pyrrhus…“ (p. 109). În privinta monografului lui Al. Macedonski, citând dintr-o recenzie la eseul „Paradoxe sur le roman“ (Kléber Haedens), Nicolae Mecu ajuta sa identificam unul dintre pilonii ideologiei acestuia, anume contestarea inferioritatii literaturii române în comparatie cu literaturile considerate îndeobste mari din Occident (p. 179). Ideea se regaseste pâna la ultimul sau studiu amplu, „Libertate si cenzura în România. Începuturi“ (2005). La finalul secventei, Nicolae Mecu publica patru epistole inedite, expediate de Adrian Marino conducatorului tezei sale de doctorat, prin care se clarifica întrucâtva antipatia pentru G. Calinescu. Edificatoare se arata scrisoarea din 10 februarie 1958, trimisa din Latesti, unde fusese deportat: „Cu meseria mea, plasarea într-un post oarecare este imposibila. Si chiar altfel – aci – este foarte greu, existând un mare somaj în regiune. Va asigur ca viata mea, sub aspect economic, este extrem de dificila. Poate ca un rest de aducere-aminte, de pretuire, cândva aratata, v-ar face sa priviti rândurile mele cu atentie. s…t Va rog sincer, daca puteti, sa ma ajutati, apelul la dv., fiind o solutie in extremis, alte relatii mai înalte neavând“ (p. 191-192). Evident, l-a dezamagit indiferenta Profesorului sau reticenta acestuia de a-l ajuta. Numai ca directorul Institutului de Istorie Literara si Folclor nu se putea ajuta nici pe sine. Detinea functii simbolice. Nu avea posibilitatea sa intermedieze nimic, cu atât mai putin pentru un fost detinut politic. Daca totusi a încercat sa îmbunatateasca situatia asistentului sau de altadata, probabil George Ivascu, omul de legatura cu puterea, l-a înstiintat ca stapânirea nu i-a ridicat lui Adrian Marino interdictia de semnatura si ca, prin urmare, nu i-a restituit dreptul la munca intelectuala.
Prin „G. Calinescu fata cu totalitarismul“, Nicolae Mecu a realizat o exegeza temeinica, riguros argumentata, cu deschidere spre multiple metodologii critice. Reliefând suprafata textului, editorul captureaza dedesubturile contextului.