Sari la conținut
Autor: Alex Goldiş
Apărut în nr. 491

De la „sinteza epică“ la ficţiunea postmodernă

    Mihai Zamfir, Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Polirom-Cartea Românească, Iaşi-Bucureşti, 2012, 528 p.

     
    Unul dintre lucrurile care s-au reproşat de la început Istoriei critice a literaturii române a lui Nicolae Manolescu a fost ignorarea sistematică a aparatului critic. Prefaţa propunea, nu fără o anumită pompă, un program teoretic care trecea prin fenomenologia lui Gadamer şi Jauss şi se cupla cu metafora mâinilor lui Escher. În schimb, conţinutul propriu-zis al Istoriei dezvăluia mai degrabă un critic autarhic, pus pe judecăţi apodictice, în defavoarea dialogului cu istoria. De aceea, e surprinzător că volumul lui Mihai Zamfir, Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, apărut în 2011-2012 (revăzut şi adăugit deja la a doua ediţie), nu face decât să-şi asume cu serenitate aceeaşi perspectivă „naivă“, gata să pună între paranteze mai bine de un secol de receptare.
    Sintagma „istorie stilistică“
    E drept că, pe de o parte, Istoria lui Zamfir n-are proporţiile şi mizele Istoriei manolesciene, din moment ce optează pentru o formulă abreviată şi se încheie, în acest prim volum, cu poeţii simbolişti. Reiese din scurta prefaţă că „fără divagaţii inutile, fără tradiţionalul aparat de istorie literară, capitolele cărţii vor să sintetizeze în cât mai puţine pagini adevărurile esenţiale despre un autor“. Nici miza teoretică a cărţii lui Zamfir nu e atât de fastidioasă ca aceea a colegului de generaţie, din moment ce premisele ei pot fi reduse la intenţia de a scrie o istorie stilistică a literaturii române. I se pare inutil criticului să precizeze chiar şi la ce stilistică se referă. Şi ar fi fost extrem de important, mai ales că noţiunea de stil, vorba lui Antoine Compagnon, „aparţine vocabularului curent raportat la literatură, la acel lexic popular de care teoria literară încearcă în van să se elibereze“ (v. Demonul teoriei). E deconcertant pentru cititor să constate că, de-a lungul a celor peste cinci sute de pagini ale cărţii, istoricul literar nu simte nevoia să citeze vreun stilistician, nici să distingă între diferitele accepţiuni ale stilului. Normă, abatere, funcţie retorică, ornament, categorie supraindividuală şi transistorică, ce e stilul pentru Mihai Zamfir şi la care dintre numeroasele definiţii ale lui aderă? Singura precizare, din aceeaşi prefaţă, nu face decât să sporească misterul: „Cartea este o istorie stilistică a literaturii române. Asta înseamnă un lucru clar: m-am bazat pe faptul că doar stilul determină valoarea ultimă a unui scriitor şi că doar originalitatea stilistică îi asigură acestuia perenitatea. Iar stilul unui autor poate fi redus în cele din urmă la o formulă lingvistică. Tot ceea ce, aparent, ţine de un univers de infinită bogăţie (sub aspectul lumilor înfăţişate, al ingeniozităţii invenţiei, al viziunii filozofice, al experienţei biografice etc.) este reductibil la un cifru lingvistic şi se închide în el“. De remarcat, aşadar, că, departe de a servi concretizărilor terminologice, stilul se asociază aici „perenităţii“, „valorii ultime“ şi misticii „cifrului lingvistic“. Că nu orice autor valabil e reductibil la un „cifru lingvistic“, aşa cum postulează criticul în prefaţă, reiese chiar din capitolele Istoriei sale, care alternează, de fapt, studiul lingvistic cu observaţiile extra-lingvistice.
    Mă tem că prin „stil“ Mihai Zamfir nu vizează, în fond, decât accepţiunea de bun-simţ a „particularităţii“ sau „specificităţii“ unui scriitor. Moment în care sintagma „istorie stilistică“ a literaturii române devine complet inutilă, iar orizontul teoretic al cărţii nu-l depăşeşte pe cel călinescian: acela de a redacta „o sinteză epică“ în care gustul istoricului (suveran, fără apelul la ajutoare metacritice) să facă ordine printre operele valabile estetic. Că, în fond, istoricul literar se încrede doar în propria subiectivitate, în cea mai pură descendenţă călinesciană, reiese din mărturisirea că „m-am ferit cât am putut de cărturari – ca şi de farisei“, dar şi din oferirea cheii de lectură a Scurtei panorame: „Până la urmă, galeria mea de portrete s-a transformat într-un fel de roman (postmodern, fireşte!) având 39 de personaje principale şi sumedenie de personaje secundare. Cititorul să ia cartea de faţă drept ceea ce până la urmă este – o vastă ficţiune. Şi îi urez lectură plăcută“. Ceea ce înseamnă numaidecât că, de la
    G. Călinescu la M. Zamfir, nu orizontul teoretic al istoriei literare s-a modificat, ci tipul de naraţiune: de la epopee la romanul postmodern.
    Tabula rasa
    Datorită intuiţiei critice inegalabile, dar şi a stadiului istoriei noastre literare (virgine, din multe puncte de vedere), lui G. Călinescu îi dădea mâna să scrie un roman al literaturii române. În schimb, o asemenea întreprindere e riscantă din start azi. Deceniile care s-au scurs, extrem de prolifice pentru critică, sunt esenţiale pentru receptarea majorităţii scriitorilor vizaţi de Mihai Zamfir şi a-i relua inocent, „cu ochii cititorului de la începutul secolului XXI“, nu e decât o iluzie. Mă tem că la baza acestei tabula rasa critice stă falsa premisă că actualizarea unui autor se face prin eliminarea aparatului critic. Or, Scurta istorie reuşeşte să demonstreze, din păcate, exact faptul contrar: că tocmai neasumarea dialogului cu critica anterioară (cu excepţia capitolului despre Eminescu, aceasta e total absentă) e responsabilă de pierderea informă a vocii proprii în discursurile celorlalţi. În plus, nu ştiu cât de etic e să apelezi la tot pasul la paradigma Biedermeier şi să nu-l citezi niciodată pe Virgil Nemoianu, să discuţi raportul romantism-clasicism şi să nu trimiţi la Paul Cornea sau să te prefaci că Dimineaţa poeţilor, care a tratat destule dintre numele vehiculate aici, n-a fost scrisă încă. Lipsa precizărilor şi a delimitărilor de opiniile critice anterioare face ca senzaţia cea mai puternică a cititorului Panoramei alternative a literaturii române să fie aceea de déjŕ lu. Apropo, la ce reprezintă „alternativă“ o construcţie care şi-a propus, orgolios, să ignore istoria receptării, neintrând, astfel în concurenţă cu niciun model anterior?
    „Alternativele“ lui Mihai Zamfir sunt de nuanţă şi nu modifică în mod substanţial nici receptarea curentelor, nici imaginea scriitorilor vizaţi. Schimbarea paradigmelor şi răsturnarea diagnosticelor ar fi reclamat, probabil, o angajare mai acută în materia operei. Or, în loc să facă proba acestei angajări, cele treizeci şi nouă de micromonografii critice dau impresia de survolări grăbite. Prea comod pentru o istorie stilistică a literaturii, criticul nu-şi suflecă niciodată mânecile pentru a pătrunde în măruntaiele lingvistice ale textelor, ci preferă o diagnosticare din fotoliu, igienică şi sterilă. E suspect de puţin close reading în această „istorie stilistică“ tocmai pentru că istoricul pare a alege întotdeauna calea cea mai scurtă şi mai puţin costisitoare spre „specificul“ scriitorului. Nu-i nevoie mai niciodată de disecţie pentru fixarea diagnosticului; e de ajuns scrutarea atentă a simptomelor, spune printre rânduri istoricul literar.
    Ceea ce nu înseamnă că sentinţele şi analizele lui Mihai Zamfir sunt inexacte, ci doar că ele sunt, cel mai adesea, doar general exacte. Aproape nimeni n-ar mai putea contesta azi faptul că Eminescu „face rapid ordine în limba română“, că Ion Creangă posedă un simţ lingvistic ieşit din comun („În paragraful lui Creangă nu se repetă niciun cuvânt, lexicul este ales cu grijă maniacală, pentru a cuprinde cel mai larg evantai cu puţinţă“) sau că Titu Maiorescu este creatorul scriiturii intelectuale autohtone: „Ajungem la ceea ce reprezintă contribuţia fundamentală a criticului la dezvoltarea literaturii noastre: prin studiile sale pe teme literare, dar şi pe teme de morală sau lingvistică, Maiorescu a creat în scrisul românesc un nou stil, pe care l-am putea numi stilul intelectual. Exact, reţinut, uneori iritant prin alura lui avocăţească şi prin formularea pedantă, el a reprezentat atunci o mare noutate. Traducând o analiză rece, exprimată într-o sintaxă impecabilă, utilizând un vocabular nu foarte întins, dar de mare acurateţe, acest stil căpăta vibraţie pur literară, deşi textul în care se încorpora nu făcea altceva decât să analizeze idei. Se întâmpla pentru prima oară în literele române!“.
    „Stilistica“ biografică
    Mai interesante şi mai curajoase sunt, în schimb, pasajele în care Mihai Zamfir renunţă la identificarea specificităţii unui scriitor într-un „cifru lingvistic“, în favoarea urmăririi unei stilistici biografice. Fragmentele de inteligenţă ascuţită din Scurtă panoramă surprind, toate, dinamica dintre text şi personalitatea din spatele ei – nu în descendenţă sainte-beuviană, însă, ci în siajul criticii de identificare geneveze, interesată de „figurile“, „temele“ sau „obsesiile“ unui scriitor. Câte sunt, analizele stilistice din Scurtă istorie nu vizează atât textele, cât tipologiile umane din spatele lor. Nu degeaba îşi propune Mihai Zamfir, după cum mărturiseşte în capitolul despre Creangă, „lectura exactă a vieţii scriitorului“. Reticent la bibliografie şi la aparatul critic, istoricul literar nu ocoleşte în schimb cozeriile şi anecdoticul vieţii literare, deşi îi lipseşte plăcerea călinesciană de a bârfi. Detaliile concrete din biografiile scriitorilor sunt atrase întotdeauna spre configurarea unui model care să vină în întâmpinarea operei. Despre Calistrat Hogaş aflăm, de pildă, că „pare să fi fost un mizantrop înrăit. După cum rezultă din propriile sale descrieri şi comentarii, nu s-a simţit niciodată prea bine în prezenţa oamenilor. Pe drumuri de munte reprezintă o colecţie de mărturii ale mizantropiei transformate în stil de existenţă“. În micromonografia dedicată lui Ştefan Petică, criticul notează: „Deşi nu figurează în nicio istorie literară printre eminescieni, deoarece specificul literaturii sale e cu totul altul, Petică rămâne cel mai eminescian dintre toţi poeţii români, ca traiectorie a vieţii şi ca stil al existenţei“.
    Gradul de asumare a scrisului, funcţia lui în economia generală a unei biografii, raportul dintre imaginea de sine configurată în operă şi imaginea reală sunt, toate, „teme“ preferate ale istoricului literar – care, absolvit de îndatoririle bibliografice, se simte liber să formuleze sentinţe morale cu privire la subiecţii săi. Dacă e o ficţiune, Panorama alternativă a literaturii române nu e, vai, o ficţiune postmodernă, în care vocea narativă îşi priveşte cu mefienţă premisele, ci una de secol XIX, în care omniscienţa auctorelui fixează destinele personajelor. Deşi, e drept, un anumit spirit ludic îndulceşte mereu judecăţile prea apăsate. Mihai Zamfir se amuză să constate, la fiecare pas, grandomania lui Maiorescu sau a lui Macedonski, dar şi dorinţa de parvenire a unor Duiliu Zamfirescu, Barbu Delavrancea, B. P. Hasdeu, Al. Odobescu sau Dobrogeanu-Gherea. Istoricul literar deconstruieşte, în relieful unui discurs aparent neutru, câteva reputaţii ale intelectualităţii de secol XIX, atunci când formele fără fond se manifestau acut inclusiv în imaginea publică a intelectualilor români. Spiritul amatoristic mascat de pretenţii enciclopedice se află permanent în vizorul polemic al criticului. De aici, adevăratele execuţii, probabil cele mai nete din istoria receptării lor, aplicate lui Duiliu Zamfirescu sau B.P. Hasdeu (despre primul aflăm că „rareori vocaţia profundă a mediocrităţii s-a manifestat în cazul unui scriitor român cu atâta convingere“, în timp ce despre ultimul Zamfir scrie: „A sosit, poate, momentul ca exegeţi lipsiţi de geniu să aprecieze cu luciditate figura lui Hasdeu şi să-i măsoare exact dimensiunile“), dar şi palmele ironice cu care istoricul literar mângâie creştete. Statura lui Al. Odobescu în epocă – şi nu numai – s-ar datora abilităţii criticului „de a se autoproclama specialist în discipline ca şi inexistente la noi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, adică în istoria artei şi în arheologie“, dar şi unei vieţi ferite de orice griji. Insidios, istoricul literar constată că Odobescu „s-a bucurat de o protecţie eficientă din copilărie până la bătrâneţe: la început, mama, apoi soţia lui, Saşa, instituţiile politice şi culturale, ministerele, Academia şi Universitatea, toţi au avut grijă de Odobescu într-o unanimitate pe cât de rară, pe atât de impresionantă. În exact aceiaşi ani, când Eminescu şi Caragiale se aflau la mare distanţă de luminile rampei şi trăiau deseori în sărăcie, lui Odobescu, pururi în avanscenă, îi mergeau toate din plin. O asemenea performanţă reclamă nu doar talent, ea reclamă geniu“.
    O istorie contrafactuală
    De altfel, cartea lui Mihai Zamfir excelează în măsurarea permanentă a statutului social al scriitorilor (lucru deloc de neglijat pentru receptarea lor ulterioară) şi în imaginarea unei istorii contrafactuale. Subtilă e, de pildă, paralela dintre destinul deschizătorilor de drum într-ale poeziei, respectiv ale prozei, al lui Vasile Alecsandri şi al lui Nicolae Filimon (primul, „un rege al poeziei“, care s-a bucurat de toate onorurile epocii; al doilea, un funcţionar discret, de succes postum), dar şi cea (veşnică!) dintre Eminescu şi Macedonski. Drumurile lor încrucişate în acelaşi an, 1870, la Viena, se despart radical: primul decide să rămână, din punct de vedere poetic, în spaţiul german hipnotic, în timp ce al doilea se îndreaptă către zonele mai plastice, dar mai superficiale, ale Mediteranei. Jocul de-a „ce-ar fi dacă“ însoţeşte naraţiunea lui Mihai Zamfir de la un capăt până la altul, lărgind aria de speculaţie. „Dacă ar fi murit odată cu Eminescu, Macedonski intra în istoria literaturii noastre cel mult cu statura unui Depărăţeanu, indiscret şi agitat, exasperat de ambiţii fără acoperire“, îşi imaginează criticul. În schimb, probabil că poezia interbelică ar fi arătat altfel dacă Dimitrie Anghel sau Ştefan Petică n-ar fi dispărut prematur. Ultimul rămâne, după Mihai Zamfir, cel mai mare potenţial rămas nemanifestat în literatura română, „cazul ei cel mai tragic“.
    Astfel încât se poate spune că, dacă nu inovează, cartea lui Mihai Zamfir replasează inteligent accente: face ordine şi spune răspicat acolo unde critica şi istoria noastră literară s-au pierdut în apendice şi în note de subsol. Cine se aşteaptă, însă, la istorie literară actualizată bibliografic şi profundă analitic, aşa cum cărţile anterioare ale profesorului bucureştean ar fi legitimat-o, va fi dezamăgit. Panorama alternativă a literaturii române ţine de o paradigmă datată a genului (greu de găsit în alte culturi contemporane), în care visul „purist“ de a reduce la esenţe, de a cita cât mai puţin şi de a ignora, pe cât posibil, contribuţiile anterioare decredibilizează, din păcate, mare parte din discurs. Multe observaţii ale criticului, fie că ţin de „stilistica“ textului sau a biografiei, neaprofundate şi neintegrate unui circuit critic, rămân frumoase ipoteze de lucru, care ar avea nevoie de clarificări ulterioare.