Cea de-a XXII-a ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, desfăşurată sub genericul Growing Smart – Smart Growing, a transformat oraşul, timp de zece zile, într-o scenă uriaşă. 2.673 de artişti şi invitaţi din 70 de ţări au prezentat 427 de evenimente în 67 de spaţii de joc, reunind în medie 65.000 de spectatori în fiecare zi. De buna desfăşurare a evenimentelor s-a îngrijit o echipă formată din aproximativ două sute de persoane, completată de cea artistică şi tehnică a Teatrului Naţional „Radu Stanca”, de studenţii şi profesorii Universităţii „Lucian Blaga” Sibiu şi de cel mai dinamic grup de voluntari din România. În afară de voluntarii români, la succesul festivalului a contribuit un grup internaţional format din douăzeci şi şapte de tineri din Japonia, Ungaria, Bulgaria, Coreea de Sud, Canada, Georgia, Germania şi Republica Moldova.
Pe perioada festivalului lumea forfoteşte pe străzi, cască ochii la saltimbanci, ia lecţii de samba cu frumoasele şi apetisantele dansatoare, îşi ţine răsuflarea la efectele care mai de care mai spectaculoase ale trupelor ce străbat pietonala pentru a se opri în Piaţa Mare. Avizaţii se duc la conferinţe, spectacole-lectură, lansări sau colocvii. Publicul ia cu asalt sălile, profesioniştii se exersează în workshop-uri, pe când studenţii îşi prezintă producţiile, iar managerii dau fuga la Bursa de spectacole. Festivalul are o desfăşurare impresionantă. Pare că tot oraşul respiră în ritmul lui. Ca totdeauna, una dintre secţiunile cele mai valoroase rămâne cea a dansului. Despre două dintre producţiile coregrafice prezentate în FITS 2015 va fi vorba în numărul de azi.
Derviş – Dansul călugărului
La spectacolul Derviş – Dansul călugărului, care durează o oră cu tot cu pauză, coproducţie Austria-Turcia, în coregrafia şi interpretarea lui Ziya Azazi, sala Teatrului Gong e plină ochi. Cei mai puţin norocoşi, care nu au găsit loc în stal sau la balcon, ocupă, în număr mare, scările.
Patru pătrate circumscrise delimitează scena. Simbolic, ele reprezintă cele patru uşi din sufism, Legea, Calea, Realizarea şi Discernământul, trepte pe care dervişul urmează să le parcurgă. Odată depăşite, dansatorul le desprinde uşor-uşor, iar spaţiul devine din ce în ce mai liber. Transparent, conceptul coregrafic al lui Ziya Azazi se citeşte (poate prea) lesne. La început, bărbatul de pe scenă îşi scoate căciuliţa şi îşi desface părul. Pe măsură ce străbate o porţiune din iniţiere, călugărul se desprinde de materialitatea care îi obnubilează percepţiile şi reflecţia. Orizontul i se lărgeşte, limitele se scurg. Treaptă cu treaptă, el se joacă cu cele câteva obiecte, materiale pline şi deopotrivă fluide. Le aruncă în aer, le roteşte. În mâinile lui, fustele pline zboară, se unduiesc, se răsucesc. Graţie şi vibraţie. Partea întâi, Azab, urmăreşte efortul depus de cel ce caută să deschidă primele trei uşi. Prima, cea a Legii, va reprezenta cel mai mic pas în lunga sa călătorie. După explicaţiile oferite de dansator în caietul-program, „gândul de a deveni o entitate pură se consolidează prin practică şi repetiţie în etapa ce duce către Cale. Uşa Realizării este starea în care omul atinge realitatea finală şi începe să transmită cunoştinţele sale şi altora. Călătoria se termină prin aflarea şi cunoaşterea sinelui la uşa Discernământului.”
Parcursul iniţiatic se materializează, în interpretarea lui Ziya Azazi, prin forme geometrice evanescente, fluide, al căror contur durează preţ de o fracţiune de secundă. Din ce în ce mai liber în mişcări, dansatorul se apropie de transă. Rând pe rând, îşi azvârle fustele. S-a desferecat de corporalitate şi începe să se învârtă. Partea a doua, Evoluţia unui derviş, îl aduce în faţa ultimei uşi. Ritmul nebun al tobelor îi înteţesc mişcarea. Se roteşte pe orizontală, străbătând întreaga scenă cu repeziciune, iar şi iar, în rotocoale neîntrerupte. Performanţa dansatorului e magistrală, iar efectul halucinant. Fiecare mişcare lasă să se citească desăvârşirea şi bucuria. Dansul imprevizibil al fustei accentuează claritatea corpului. Eleganţa rotirii reflectă starea în care mintea se află în această călătorie. Ziya Azazi nu se menajează. Mai întâi, mâinile lui conduc fustele prin aer în forme pline şi graţioase: fusta albă, pe urmă albastră, cea cenuşie, apoi cea roşie, cea mai spectaculoasă, pentru ca, până la urmă, să le lase să-i îmbrace corpul. Dervişul se învârte repede. Mai repede. Şi mai repede. Greu pentru bietul cronicar să găsească cuvintele care cuantifică starea de la marginea extazului. A vânat spectacole sufite în Egipt, dar nu le-a găsit. Le-a căutat pe Youtube, dar senzaţia nu se compară nici pe departe cu cea pe care o lasă, live, omul care aboleşte spaţiul pentru a trece, parcă, dincolo de ritm. Ca orice primă experienţă, spectacolul va fi de neuitat.
La sfârşit, extenuat, Ziya Azazi cade în genunchi, cu capul sprijinit pe scenă. Se odihneşte câteva secunde, apoi, cu acelaşi zâmbet deopotrivă serafic şi modest, în aplauzele fulminante ale publicului, începe iar să se rotească. Iar spectatorii, de vreme ce timpul a fost suspendat, ar vrea ca piruetele dervişului să nu se mai sfârşească. Un singur cuvânt: excepţional!
Domnul delicat (Mr. Nice Guy)
Contactul cu ceilalţi, obligaţiile pe care le catapultează socialul asupra noastră ne retează hălci zdravene din individualitate. Efortul de a ne asorta cu ansamblul ne anulează eul. O femeie în haină de blană cade. Se ridică. Zâmbeşte. Cade iar. Se ridică din nou. Îşi reconfecţionează zâmbetul. Secvenţa se reia. Iar şi iar, până ce se împresoară de aura emblematicului. Este începutul soloului coregrafic al dansatoarei din Israel, Anat Grigorio, în Domnul delicat (Mr. Nice Guy), după scenariul semnat de Shira Bejerano. Femeia ajunge la un casting. Sau, dacă dorim să refacem saltul de la particular la general, la un interviu. Sau în orice altă împrejurare în care societatea îşi impune imperativele asupra individului. O voce neutră (Sascha Engle), mai întâi amabilă, apoi din ce în ce mai solicitantă, îi dă indicaţii din off: umărul mai la dreapta, scoate pieptul în faţă, fii sexy, trage fundul, mişcă genunchii, fă gesturi mai fluide etc.
Corpul dansatoarei îndeplineşte tot ce i se cere. Se tăvăleşte, înaintează, se repliază, dansează cu pantoful în gură, caută mişcările sexy, cade, se târăşte… Doar chipului său, rupt parcă de trup, îi rămâne să comenteze. Cu remarcabile calităţi de actriţă, faţa lui Anat Grigorio subliniază, într-un savuros contrast comic (de altfel, spectacolul se remarcă prin umorul de bună calitate), reacţiile pe care avalanşa de comenzi le provoacă personajului. Ce mai rămâne din noi după obositoarea interacţiune cu societatea, după ce secundă de secundă ne anulăm pe noi înşine pentru a ne adapta la rigorile lumii? Sau, urmând reflecţia artistei, „este eul cu adevărat sinele sau doar un amalgam al tuturor aşteptărilor pe care ceilalţi le au de la mine? (…) Sunt atâtea voci în mintea noastră care ne limitează libertatea de exprimare şi ne transformă în victime ale societăţii. Tot ceea ce facem este un rezultat a ceea ce învăţăm şi înţelegem din societatea în care trăim. Dar unde este vocea noastră interioară? În ce crede ea cu adevărat?”
Pe tocuri, cu un pantof în gură, femeia, din ce în ce mai depersonalizată, merge, aleargă, cade, execută obedient întreaga succesiune de gesturi şi mişcări comandate. Până când va ajunge să latre simpatic, după cum o va obliga tot vocea din off. Maşinăria socială molfăie îndelung fibra intimă a fiinţei obligate să se adapteze. La sfârşit, cu aceeaşi blană, semn al nesfârşitei nevoi de statut, de a-şi consolida locul său printre ceilalţi, femeia cade şi se ridică iar. Se chinuieşte să zâmbească. Doar că acum zâmbetul ei pare mult mai obosit şi derutat.
