Acum trei luni încheiam
articolul „CNDB din nou pe drumuri“ publicat de revista „Cultura“ cu urmatoarea
afirmatie: „inertia autoritatilor culturale împreuna cu pericolul de disparitie al CNDB constituie una dintre cauzele pentru care societatea civila ar trebui sa ia pozitie si sa manifeste
solidaritate“. Între timp, membri valorosi ai societatii civile
si-au manifestat public simpatia pentru situatia coregrafilor.
În cei cinci ani de existenta, Centrul a reusit sa coaguleze în jurul sau nu numai coregrafi
si dansatori, ci oameni apropiati de arta din felurite domenii. Surprinzator, în cazul noii amenintari cu disparitia Centrului National al Dansului Bucuresti, presa (mai ales
culturala) a facut front comun, lasând la o parte obisnuitele animozitati care o despart,
pentru a acorda atentie tribulatiilor cu care se confrunta din nou Centrul si pentru a-i sustine cauza.
Sa ne amintim care e „cauza“ si ce istoric a avut. Acum cinci ani, înainte de deschiderea Festivalului „Enescu“, câtiva dansatori se întindeau pe jos pe scarile Salii Palatului protestând astfel împotriva neglijarii sistematice cu care autoritatile culturale, în primul rând Ministerul Culturii, tratau situatia dansului contemporan în România. Aceasta reprezenta climaxul dintr-o serie întreaga de proteste prin care coregrafii doreau sa atraga atentia asupra faptului ca dansul contemporan – arta care, prin inovatiile propuse, a adus în ultima jumatate de secol, mutatii importante în artele spectacolului din lumea întreaga –, nu beneficia de subventii de la Stat si mai ales nu avea nici un sediu. Presiunea coregrafilor a avut pâna la urma rezultat. Ministerul Culturii le-a acordat un spatiu în cladirea Teatrului National si astfel s-a constituit Centrul National al Dansului Bucuresti. Titlul de „National“ nu suna doar bine, falnic si pompos, ci înseamna ca Centrul, în mod normal, ar trebui sa se situeze pe pozitii egale – în ceea ce priveste subventia si tratamentul –, cu toate institutiile care si-au asezat mândre „National“ în coada. Cu alte cuvinte, cu operele sau teatrele pentru ale caror productii se cheltuiesc de multe ori, nejustificat, sume uriase. Egalitatea, însa, nu s-a concretizat. E drept ca pentru urmatorii cinci ani Centrul a avut sediu, dar subventiile s-au micsorat de la an la an, unul dintre motivele invocate de autoritati fiind ca „evaluarea se face în functie de numarul de spectatori. CNDB a avut într-un an sase mii de spectatori. Cel mai mic teatru pe care îl administreaza si finanteaza Ministerul a avut de o suta de ori mai mult. Banul public care se duce în Cultura are o singura ratiune: cultura sa ajunga la cât mai multi oameni“ (Carmen Croitoru, consilier Ministerul Culturii).
Prin definitie, asa cum au dovedit toate studiile esteticienilor si ale celor interesati de sociologia receptarii operei de arta, ceea ce e cu adevarat nou, indiferent cât de valoros ar fi, nu are cum sa aiba public imediat. Când e vorba de forme inovatoare sau de un limbaj artistic nestiut pâna în momentul respectiv e imposibil ca opera sa aiba impact la mase. Trebuie sa treaca ceva timp pâna ce urechea si ochiul marelui public sa-si acordeze perceptia si sa integreze încet-încet formele noi. „Încet-încet“ înseamna, dupa cum s-a vazut în majoritatea epocilor culturale trecute, chiar si câteva decenii. În epoca noastra, a informatiei accesate instant, lucrurile s-au accelerat, dar o perioada de adaptare a publicului tot trebuie sa existe. Nu publicul larg, însa, face arta sa progreseze. Ba dimpotriva! CNDB este un veritabil laborator de creatie, axat pe cercetare si pe dinamica formelor artistice de azi. Or, Ministerul nu gaseste nici bani, iar acum nici sediu tocmai pentru aceia care în momentul de fata par cei mai racordati la spiritul european, daca e sa-i comparam cu operele îmbâcsite pe care celelalte institutii de arta le reiau la nesfârsit cu aceiasi creatori obositi, clienti eterni ai subventiilor de stat.
Apoi, CNDB este singura institutie interdisciplinara în mod real din România, unde dansul se completeaza cu performance-ul, reusind sa recupereze în cinci ani o întreaga traditie a inovarii din Occidentul ultimelor zeci de ani. Dar Centrul s-a angajat nu numai în performance si spectacole axate pe atitudine sau mesaj rapid si direct, ci si în recuperarea unei întregi traditii. De pilda, proiectul „What To Affirm, What To Perform? Cartografierea istoriei invizibile“ a încercat sa restituie o întreaga epoca în care dansul contemporan nu era agreat de autoritatile comuniste. Iata ce povesteste Sanda Agalides:
„Relatia mea cu Centrul nu e simpla. Nu-i locul sa dau prea multe amanunte (în «Secolul 21», 1-10/2010, realizat de Alina Ledeanu, am spus mai mult), dar câteva cuvinte despre «programul deghizat în întâmplari» al acestei relatii ar putea raspunde indirect întrebarilor. Când în iunie 2008 Centrul lucra la proiectul «What To Affirm, What To Perform? Cartografierea istoriei invizibile», nu stiam mai nimic de Centru si nici el de mine. Din vorba în vorba cineva, Liana Tugearu sau Adina Cezar, pe care le întâlnisem întâmplator cu doi ani mai devreme, i-a pus la curent cu faptul ca sunt în tara. Motivul pentru care urma sa fiu contactata era ca as fi putut aduce informatii asupra unuia dintre subiectele istoriei invizibile. As fi putut sa stiu ceva interesant despre «Ciocanul fara stapân», spectacol coregrafiat de Stere Popescu în 1965, cu premiera zgomotoasa de la Paris, pe buna dreptate etichetata ca succes de scandal. Desi arhivarea si cercetarea aveau si alte subiecte din trecutul invizibil, povestea de tipul Razboiului Rece a «Ciocanului…» atrasese atentia Centrului în mod special. Caci succesul premierei «Ciocanului…» (care avea sa fie si „ultimiera“) l-a decis pe coregraf sa «ramâna», cum se spunea pe atunci. Decizia si ramânerea lui Stere vor schimba cursul vietii mele având ca efect divortul, un fel de ritual de desolidarizare fata de tradatorul de tara care urma sa fie condamnat la zece ani de puscarie. Divortul si masca desolaridarizarii pe care o purtam când trebuia au ascuns oarecum faptul ca planuisem crima împreuna cu sotul. Asa mi-am pastrat domiciliul. Mai putin interesati de aceste date personale, cei doi dansatori si coregrafi de la Centru, Florin Flueras si Brynjar Bandlien care m-au intervievat, cautau date despre «Ciocan…» în vederea unei posibile reconstituiri. Ce le-am oferit eu a fost perspectiva cuiva care traise si chiar participase la compunerea «Ciocanului…» în spatele scenei, acolo unde nu exista o scena înca iar noutatea muzicii lui Pierre Boulez ne impresiona pe masura ce diagrama interactiunii dintre personajele imaginare se preciza. Am depus marturie despre reactia de coplesitoare noutate. Aceasta noutate pe care am descoperit-o la repetitiile finale ale «Ciocanului…» i-a facut mai apoi pe parizieni sa huiduie si sa aplaude.
Din câte am înteles de la Brynjar, lipsa amanuntelor profesionale utilizabile într-o ipotetica reconstituire a «Ciocanului…» a avut un efect eliberator si piesa produsa de cei doi dansatori, în seara dedicata de Centru cartografierilor, a luat calea unei improvizatii poetice si jucause pe tema «Ciocanului…». Acest «Ciocan…» care conjuga trecutul la timpul prezent a facut, dupa mine, ca piesa lui Florin si Brynjar sa fie o reusita, parere pe care le-am împartasit-o si care fusese confirmata si de aplauzele din sala Ronda. Si totusi, nu toti erau de acord, caci pentru cei nemultumiti «Ciocanul…» trebuia ignorat în lipsa documentelor necesare unei reconstituiri a „obiectului“. De fapt, documentele sunt reduse la un clip al jurnalului televizat transmis în 1965 de canalul ORTF, obtinut si proiectat de Irina Severin. Ea a citit în aceeasi seara fragmente din cercetarile pe care le face pe tema «Ciocanului fara stapân». Transformarea subiectului într-o piesa pe care Florin, Brynjar si Manuel Pelmus au performat-o în diferite versiuni la Viena, Berlin si Stockholm confirma sentimentul initial pe care îl am despre potentialul subiectului. Este un subiect exploatabil pe care ceea îl face interesant îl face si vulnerabil, asadar pot doar sa filozofez cu perplexitate si fara regrete în jurul a ceea ce vor deveni atât ansamblul cât si episodul final.
Tot ce s-a întâmplat dupa «succesul de scandal» a fost o poveste nu chiar tipica pentru Razboiul Rece caci cel ce alesese libertatea s-a sinucis dupa trei ani petrecuti în Occident. Sinuciderea este un drept si tacerea este cel mai direct semn de respect. Homosexualitatea nu e un drept, ci o stare naturala de fapt, dar faptul acesta – politizat –, a avut efecte grave în cazul lui Stere. Relatia noastra a fost atât de puternica si reciproca iar contextul în care s-a petrecut… atât de dramatic. Sunt aspecte care cer atentie, dar nu au legatura cu subiectul. Însa subiectul politicii discriminatoare la adresa homosexualitatii din România, si nu numai, este unul care necesita toata atentia si de care ma voi ocupa.
Si cu partasa criminalului ce s-a întâmplat? Pe numele ce-l poarta, dar la care se va adauga si cel de Popescu, ca un revers al dezgustatorului compromis, ea devine, dupa noua ani, în iarna lui 1974, refugiat politic în California si apoi cetateana a tarii respective, cu stegulet din material plastic cu tot. Dupa ani lungi de studiu si munca în câmpul cu maci al artei, revine în tara de unde a plecat pentru motive obscure care pareau sa nu aibe nimic de-a face cu cele povestite mai sus si cu faptul ca a devenit însasi povestitoarea lor. Este aceeasi persoana prezenta la proteste care încearca sa contribuie la rezolvarea problemelor unui centru de dans din Bucuresti.
Redescoperirea subiectului Stere Popescu, devenit invizibil dupa 1965 si felul cum a fost cercetat, arhivat adus în prezent au fost o proba care poate exemplifica disciplina, atentia, competenta, lucrul în echipa, pe de o parte, si pe de alta, fantezia, curajul improvizatiei în tratarea unui subiect din istoria recenta a dansului. O data mai mult, cuvântul «national» din numele acestui Centru, ca si pretuirea sa globala de catre criticii din alte tari sunt binemeritate de acest pretios nucleu cultural.“
Acum CNDB a ramas din nou fara spatiu, deocamdata provizoriu, pentru ca Teatrul National a început un lung si enorm de costisitor proiect de reconstructie a cladirii, apoi definitiv, pentru ca la sfârsitul celor trei ani, TNB va avea sase sali, iar CNDB va avea zero, caci proiectul Teatrului National l-a exclus total din schema. Ministerul Culturii a oferit solutii ilare la aceasta problema: dupa multe detururi, a propus ridicarea unui cort – pentru care însa nu s-au gasit banii necesari –, într-un spatiu care oricum continea o gaura substantiala în pamânt, ceea ce elimina posibilitatea ancorarii fundatiilor. Apoi a oferit pentru administratie trei camere mizere si nefunctionale în CNC. O alta propunere a constat într-un sediu din Sala Palatului, dovedit între timp si el neutilizabil. Solutia de compromis a fost ca productiile Centrului sa se joace o data pe saptamâna în sala Atelier a Teatrului National.
Despre lacunele ei ne vorbeste coregraful Arcadie Rusu:
„Urmat de un grup fidel de artisti cu care mai colaborasem pâna acum, am început munca la un nou spectacol. Nu am avut nici un fel de finantare, doar pe cea din buzunarele personale, absolut nesemnificativa. Cel mai important lucru totusi era un spatiu de repetitii, pe care în cele din urma l-am primit de la CNDB. Dupa un an de lucru am facut o vizionare la care a fost prezenta si directiunea CNDB. Spectacolul a fost acceptat si la scurt timp am reusit sa-l prezentam în fata publicului. Premiera a avut loc la Sala Ronda a CNDB-ului în luna octombrie 2010. Spectacolul s-a jucat de cinci ori pâna în acest moment din lipsa spatiului si a bugetului restrâns. Vreau sa spun ca nu este usor sa lucrezi un an din resurse proprii la conceperea, productia si crearea unui spectacol pe care nu ai unde sa îl joci. Sa nu ai cum sa prezinti publicului ceea ce ai pregatit pentru a fi pe scena. Sunt multi coregrafi în situatii similare care muncesc zilnic pentru a prezenta arta lor si nu au unde. Majoritatea cauta sa evite peisajul national pentru ca nu sunt sustinuti în acest domeniu artistic. Valorile artistice ale unei natiuni sunt importante si trebuie cumulate, altfel ne pierdem identitatea si nu ne ramâne altceva decât sa cântam imnuri din tonalitati minore.
Centrul National al Dansului, o institutie cu usile închise, un fel de vacanta cu exmatriculare, dar si cu promisiunea unui transfer. O situatie profund ciudata pentru artisti, pentru public si chiar pentru o natiune. Cu siguranta ar fi trebuit rezolvat mai întâi transferul într-un alt spatiu, pentru ca promisiunea nu are data si nici stampila. De altfel, nici hotarârea de guvern prin care centrul are adresa în aceeasi cladire cu TNB-ul nu prezinta interes legal în remedierea evacuarii fortate. Ministerul Culturii a oferit CNDB-ului spatiu pentru birou, pentru un studio si conditia de a juca temporar în ziua de marti la sala Atelier a Teatrului National. Studioul de repetitie înca nu este gata si de exemplu am avut programat la sala Atelier, pe 12 aprilie, spectacolul «Nesomn», care nu se mai jucase din februarie. Acest spectacol nu a putut fi repetat pentru ca nu am avut unde. Atunci când se reia un spectacol, mai ales când instrumentul sau este corpul, el trebuie repetat, altfel se pierde din calitate. Pentru ca dansul ca forma de exprimare nu se poate face în birouri sau apartamente.
Centrul National este marginalizat national, începând de la buget si terminând chiar cu însasi «nationalizarea»- datul afara. Acest aspect are si el multe ghicitori din acelea care nu au raspunsuri clare, pentru ca nici interesele nu au culori, ca sa le putem vedea la oameni“.
În cei cinci ani de existenta Centrul National al Dansului Bucuresti a fost unica institutie de artele spectacolului din Capitala destinata programatic experimentului. Productiile sale s-au dovedit de fiecare data intrigante si incitante, reusind sa-si fidelizeze publicul, chiar daca a fost catalogat ca public de nisa. Sigur, salile CNDB nu au avut 1200 de spectatori, cum se întâmpla la „Dineu cu prosti“ de la Teatrul National. Dar, oricâta stupiditate s-ar afla pe cap de angajat al Ministerului Culturii (si, uneori, gradul pare apoteotic), nici chiar acestia nu pot argumenta ca montari cum e cea amintita fac sa avanseze cultura unei tari, adica cea „nationala“ de care se ocupa Ministerul. În ceea ce priveste productiile de la CNDB, greu ar putea concura alte institutii de spectacole din România cu varietatea lor. În cinci ani, Centrul de Dans s-a impus ca una dintre cele mai vii institutii, singura dedicata programatic experimentului si investigatiei noilor mijloace artistice, aflata pe aceeasi lungime de unda cu cautarile interdisciplinare europene. Efortul artistilor de recuperare si de educare a publicului, dar si al specialistilor, s-a tradus în spectacole, productii straine invitate, conferinte, dezbateri si într-o exemplara strategie de comunicare. Dintre toate institutiile românesti de spectacole, CNDB a prezentat cele mai multe coproductii cu institutiile europene. Ca sa nu mai amintim tristul argument ca CNDB e singura institutie din România destinata dansului contemporan.
Arcadie Rusu: „Atâta timp cât în România nu mai exista nici un fel de companie de dans contemporan, CNDB-ul este cam singura institutie care ar trebui sa acopere un numar cât se poate de mare de proiecte ale artistilor liber-profesionisti din domeniului coregrafic. Daca Ministerul Culturii, un organism de stat, investeste mai putin în dansul contemporan, un departament al sau, acesta nu are cum sa iasa la suprafata. Astfel, dansul despre care vorbim ramâne o arta elitista, rara si deficitara.
Ma gândesc la coregrafii si dansatorii care în perioada sistemului totalitar se ascundeau sa faca dans contemporan pentru ca aceasta arta era împotriva doctrinei statului. Azi mi se pare absurd sa ma gândesc ca un Om nu poate dansa pentru ca nu îl lasa altii, mai ales când dansul reprezinta chiar meseria lui. Singura diferenta este libertatea de exprimare de care se abuzeaza mult pentru a atrage atentia. Dansul contemporan are nevoie de spatiu, scena, buget, iar CNDB-ul este deocamdata singura institutie care le-ar putea asigura, asta doar în egala masura cu interesele Ministerului Culturii.“
Afirmatiile lui Arcadie Rusu sunt completate de reactia coregrafului Manuel Pelmus la pericolul de disparitie a Centrului: „artistii coregrafi nu pot lucra la nuante, la o viziune artistica mai subtila a spectacolelor, pentru ca tot timpul ei sînt în stare de alarma, nevoiti sa ridice baricade“.
Aflati din nou în strada, coregrafii si-au reluat formele de protest în maniera lor subtila, întelegând sa militeze nu prin strigate vehemente sau amenintari patetice. Protestele s-au adecvat limbajului lor specific si inerentului simt ludic al artistilor. Au început prin a atrage atentia asupra importantei artei vii reproducând cu corpurile lor, într-un adevarat tablou vivant, complexul sculptural „Caruta cu paiate“ din fata Teatrului National. Apoi si-au reluat demonstratia de acum cinci ani, nu urlând, ci întinzându-se pe jos în fata Ministerului Culturii pe o vreme deloc prietenoasa. Complet neglijati de oficialii acestuia, care au refuzat dialogul, au ocupat propriul lor (fost) sediu, unde au dezbatut, au gatit, au crosetat sau au repetat, totul culminând cu „24 ore de performance“ derulate nonstop. Actiunile lor au avut drept scop semnalarea faptului ca „lipsa unei scene destinate dansului contemporan si dezmembrarea Centrului National al Dansului este de neconceput. CNDB trebuie sa aiba autonomie, identitate si continuitate activa. Coregrafia este o arta speciala, este un limbaj universal inepuizabil care trebuie în continuu descoperit, inventat, reinventat, experimentat, expus“, dupa cum subliniaza Arcadie Rusu.
Sanda Agalides: „As dori ca tot ce am spus mai sus sa contina informatia care sa pledeze convingator cauza CNDB-ului si a protestelor. Lipsa sigurantei privind un spatiu care sa înlocuiasca provizoriu pe cel de la etajul 3 si 4 al Teatrului National, închise pentru reparatii este nociva. Speranta ca în viitorul apropiat sa se finalizeze construirea unui spatiu de lucru si de prezentare publica a lucrului, de sustinere a activitatii zilnice pe masura tuturor necesitatilor tehnice individuale si colective ale acestui Centru cunoscut si apreciat de un public restrâns, dar important în România se dovedeste vitala. Centrul detine o reputatie internationala impresionanata. Activitatea CNDB-lui se adreseaza publicului, în formatul original numit performanta – în asteptarea unui titlu mai convingator –, cu întrebari legate de întelegerea prin miscare a timpului, spatiului si gândirii articulate.“
În cei cinci ani de la înfiintare, CNDB a devenit una dintre cele mai placute institutii de arta din Bucuresti, unde lucrurile se aflau totdeauna în proces, niciodata încremenite, dialogurile erau vii, iar artistii nu se împopotonau cu nici o morga. Intrai si energiile pozitive ale locului se faceau simtite instantaneu. Echipa manageriala, Mihai Mihalcea si Vava Stefanescu, alaturi de toti dansatorii care si-au derulat aici proiectele a reusit sa creeze un climat cum de putine ori se întâlneste în institutiile din România. Într-o tara în care solidaritatea pare sa se stearga treptat din specificul national, coregrafii, coagulati în sprijinul cauzei comune, în „luptele lor (de strada)“, ca si în razboiul mediatic, s-au dovedit un exemplu de solidaritate, atragând de partea lor intelectuali si artisti din tot felul de domenii.
Sanda Agalides: „Nu sunt membra activa a Centrului, am aflat despre el nu de mult si aproape ca ma mir ca am fost prezenta la aproape toate protestele din ultimele doua saptamâni. E drept, Centrul e primitor, te face sa te simti binevenit, orice si oricine ai fi. La CNDB traditia ierarhica lipseste, ceva înca rar în România. Democratia e ca un fel de climat la Centru (si nu e un compliment, ci o constatare). Acest model ridicat la scara unei civilizatii l-am gasit în starea cea mai pura în America. Nu cumva posibilitatea ca acest model sa fie tradus si în arta este motivul misterios al renumelui Centrului si al starii de asediu la care e supus?
Ocuparea spatiului CNDB în ultimele zile si demonstratia-aniversare de la Ministerul Culturii sau miniparodia de tip tableau vivant a sculpturii «Caruta cu paiate» a lui Bolborea din fata Teatrului National au exprimat aceeasi vitalitate, o putere de solidarizare personalizata care apare pe toate fronturile activitatii sale. Trebuie remarcat ca CNDB nu este si nu trebuie sa fie Paradisul pe pamânt. Tensiunile, rivalitatile, frictiunile, neîntelegerile si limitele solidaritatii creeaza alte solidaritati care ar putea genera un razboi civil. As dori sa ramâna doar primejdii îndepartate, dar stiu ca o coexistenta a contrariilor asigura vitalitate. Socializarea de calitate superioara predomina însa hotarâtor la CNDB. Ocuparea Centrului a fost un gest simbolic cuprinzator cu un program de 24 ore bine construit, un ansamblu încarcat de afectiune si sarcasm, un act cetatenesc si anarhic în acelasi timp, de placere si disciplina. Stare de protest continuu, s-ar putea spune stare de lucru ca performance. Ocuparea este o idee buna pentru un finish memorabil al unei curse care abia începe. Exista si fragilitate în viitorul centrului caci el poate disparea ca o vedenie. Cele scrise consemneaza din mers, dar cu seriozitate aceasta fragilitate.
Închei manifestul meu cu gândul la toti cei de la care am învatat câte ceva si sper sa mai învat, de la care am primit daruri si pe care numindu-i îi recunosc. Caci altfel sunt cunoscuti: Mihai Mihalcea, Vava Stefanescu, Adriana Gheorghe, Madalina Dan, Florin Flueras si Brynjar Bandlien, doamna din lift care brodeaza opere de arta, Eduard Gabia, Iuliana, Andreea Novac, Stefania, Andreea, Ion Dumitrescu, Paul Dunca, Liana Tugearu, Carmen, Maria Baroncea, Alexandra, Irina Stelea si, last but not least, Manuel Pelmus. Lista mea, ca orice lista, este incompleta. Cât despre lipsa numelor de familie, din când în când îl uit chiar si pe al meu“.