Da’ de unde eşti de pământ?

În însemnările lui despre vieţile Caesarilor, Suetoniu notează că la Roma, oraşul ce se confundă cu un întreg imperiu, patricieni care până mai ieri fuseseră simpli liberţi şi care proveneau din provincii îndepărtate, se opuneau ca unora asemeni lor, în trecutul apropiat, să li se acorde aceleaşi drepturi. Trebuia să intervină autoritatea senatorială şi să atragă atenţia că, prin astfel de măsuri, va fi atacat şi acel populusque care, sigur, la suprafaţă dădea bine – altfel, puterea era apanajul împăratului înconjurat de cei apropiaţi.
Am coborât prea mult spre strămoşi? Să ne gândim la Bucureştiul capitală a Principatelor Unite – cât de armonioasă putea fi conlucrarea dintre un principe moldovean cu un inner circle aşijderi şi muntenii săltaţi în rang, la o curte regăţeană. Apoi, cu un principe străin, garant al stabilităţii noului stat şi întemeietor de nouă dinastie.
Se sparie gândul, vorba cronicarului, amintindu-ţi de România Mare, după 1918. Sigur, ardelenii păreau coborâţi din mit şi se jertfeau ca nişte eroi în Revoluţie şi în Războiul de Independenţă (ca soldaţi clandestini!), dar la Bucureşti, capitala politicii româneşti, păreau prea înceţi, prea purtători de ideal… Precum basarabenii cu iluziile lor – guvernaţi greşit, simţindu-se ofensaţi, în cele din urmă, un dublu eşec al scurtei perioade cât Basarabia a făcut parte din România Mare. În fine, după război, în anii de dictatură comunistă, Bucureştiul devine treptat-treptat un oraş închis. Prin rotirea cadrelor ajungeau în Capitală activişti dezrădăcinaţi din provincie, studenţii îşi făceau studiile (între patru şi şase ani), apoi erau repartizaţi prin satele şi cătunele patriei. Provincialii care ajungeau, ca prin miracol, locuitori de Bucureşti – prin avansarea soţului merituos/ a soţiei merituoase, prin căsătorii de formă (vezi filmul Buletin de Bucureşti) etc. – nu-l iubeau, mai ales nu-i iubeau locuitorii. Aceştia din urmă, având în familie generaţii şi generaţii de bucureşteni, îi urau la rându-le mai ales pentru obiceiurile lor peizane (o vorbă din iepocă) – aşezatul pe pervazul exterior al ferestrelor magazinului, ciorchine pe băncile incomode din refugii de mijloace în comun, pe treptele de la intrarea în blocuri şi vorbeau şi forfecau, aşa cum se întâmplă (încă) la ţară pe băncuţele din faţa caselor.
Un paradox – dictatorul extra muros  stabilea cine rămâne intra muros, în Capitala pe care n-a iubit-o (periodic anunţa că îi va schimba locul), a desfigurat-o şi n-a mai avut timp să-i admire construcţiile megalomane. Apoi a venit decembrie 1989 şi, cu puţină bunăvoinţă, cei care şi-au dorit-o, au putut să locuiască în Bucureşti.
Da’ lung a mai fost parantesul (vorba lui Alexandru Odobescu)!
Într-o seară de toamnă călduţă, acum vreo trei săptămâni, aşteptam în faţa teatrului ca să le mulţumesc regizorului şi actorilor pentru că mă invitaseră la spectacol. Unul reuşit, proiect pentru tineri, multă energie şi mult entuziasm.
În faţa mea, un june hipster – pantaloni negri strâmţi, cămaşă roz, vestă neagră, eşarfă mov aruncată fantezist pe un umăr, cioc, perciuni foarte subţiri şi pălăriuţă ecosez. Gesticula şi vocifera cu dorinţa să fie văzut şi auzit. Nu se poate aşa ceva! Să fii atât de necivilizat! L-am invitat la spectacol şi i-am spus să vină cu cel puţin o jumătate de oră mai devreme. Nu numai pentru că sunt prieten cu regizorul n-am vrut să calc lumea pe picioare, să strivesc poşete, să-i pun pe spectatori să se ridice, ca să pot ajunge la locurile noastre. Şi el? N-a venit nici măcar la fără cinci! Îşi aruncă studiat eşarfa mov mai bine pe umăr şi se uită în jur să vadă dacă făcuse impresie. Două cupluri mai în vârstă au  dat din cap în consens cu tânărul furios. A ieşit regizorul însoţit de câţiva actori şi fără să dea semn că l-ar cunoaşte pe hipster. „Aha!“, mi-am zis în timp ce mă apropiam de realizatorii spectacolului cu intenţia să le mulţumesc. Şi atunci l-am văzut: ieşea din sală. Nu putea fi decât prietenul agitatului, în costum sobru, cu o foaie cu distribuţia în mână. Vasăzică fusese la spectacol! Şi el, hipsterul… câtă malversaţiune… Am simţit nevoia să-i spun câteva, dar şi-a reluat, cu forţe noi, monologul.
Când a făcut prima pauză, tânărul incriminat s-a apropiat de el, i-a pus mâna pe braţ şi l-a întrebat candid:
„Da’ de unde eşti de pământ?“ Nu ştiu cum am ajuns în staţia de metrou…