DESPRE INTRAREA MIRESEI ÎN NOUA EI CASA
În literatura sau în viata, relatia soacra-nora tine mai degraba de echivoc, de ambiguu, daca nu chiar de tabu. Pe marginea acestui aspect, încerc aici o nuantare, cu atât mai necesara cu cât spatiul rural, la care ma refer cu preponderenta, pune la îndemâna nenumarate indicii, semne, simboluri, interpretari, semnificatii. Se stie ca structura secventiala a nuntii cuprinde si scena rituala a trecerii miresei peste pragul usii, considerata de unii reminiscenta conflictuala atenuata, dar ale carei semnificatii sunt nedescifrate de participantii nostri la dialog. Acest gest nu este perceput ca aspect ritual, ci ca fiind derivat din automatismul cu care se preiau uneori, în virtutea traditiei, unele obiceiuri, „o-a radica în brate si-o trece pasta prag cum vezî pân filme sgest mai degraba teatral, decât cu profunzimi simbolice, facut pentru a potenta atmosfera de buna-dispozitiet“. (Drule Florica, Ban) În mentalitatea populara, construita pe o gândire mitica, tributara unor stravechi forme de manifestare, unele secvente rituale se respecta, fara însa a li se fi mentinut, în constiinta colectivitatii, rosturile de început.
Simion Florea Marian amintea ca mireasa, la romani, când intra pentru prima data în casa mirelui, era purtata pe brate de catre acesta, pentru a nu atinge pragul cu picioarele. Dar „seria actelor rituale de aducere în casa a miresei este mult mai cuprinzatoare. Acestea sunt menite sa asigure „întelegerea“ si „fericirea noii familii“, bunastarea în gospodarie, fecunditatea tinerei perechi. Ele sunt rituri ale integrarii într-o noua categorie de vârsta si stare sociala“. (CUCEU, Ion, POP, Dumitru, 2008 „Ritualuri de nunta“ în „Ritualurile de nunta în Transilvania“, Studiu introductiv, Ed. Fundatiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca)
Dupa unele indicii, nesemnificative, de altfel, sub raport numeric, dar si ca substanta, soacra îsi întâmpina nora cu un colac si o sticla de tuica, „daca era mai buna de gura, ptiuie amuce. (…) Sare, rogu-te, s-o ieie în brata, cât o iube ea pa noru-sa, vezi Doamne, ca ce s-or iubi ele amândoute. (…) O prime cu vorbe bune, smâncau din cozonac, prajitura, pancovet. Lua ia acole o gura de palinca, nu-i pune covor rosu sironiet“. (Bonte Ana, Ban) Unele informatii privitoare la însemnatatea acestui moment sunt contradictorii, dupa unii, el este doar vag schitat, nereprezentând vreun interes deosebit, pentru altii, dimensiunea ceremoniala este evidenta, subliniata de rostirea unor formule, versuri, chiuituri, strigaturi si de o anumita gestica, sugestiva, în concordanta cu semnificatia momentului. Retinem spre exemplificare câteva gesturi graitoare sub aspectul semnificatiilor ce le comporta: „amu cinzaci-saizaci de ai spoate ca o mai astepta pe nora cu colact, amu cine nacaz sa mai tâne de vechituri?! Modernismele o ajuns si pa la noi iste mai înapoiet. (…) O asteapta în poarta, destide, cu bratale destise mere cata ea s-o cuprinda, o tuca, beu o gura de palinca si gata-i sparta deata. Ce primire-i trabuie si la aceie?! ssunt taxate orice pretentii de „printesa“, care ar trada, în opinia informatoarei, capriciile nurorii si, în consecinta, traiul greu alaturi de soacrat“. (Ciubancan Maria, Mesesenii de Sus) Cert este ca acest moment se distinge în economia ceremonialului nuptial, fara sa putem generaliza; riturile de integrare a miresei în noua ei familie fiind însotite si de unele formule orale, care puncteaza actele rituale, „«Bine ati venit! No, dara, intrat, intrat, sa hie înt-on ceas bun! Da, Doamne, noroc la pruncii iste!». Altaceva ce sa zâca, no, cam aste. Voarbe calde, de dragoste, batar amu, la început srelatia buna cu soacra depinde mai ales de felul cum stie nora sa se comporte, ea este condamnata mai multt“. (Rus Rozalia, Deleni) Soacra o întâmpina cu urari, cu o sticla si cu prajituri sau cozonac, cineva (mai rar mireasa) arunca cu grâu si/sau cu agheasma peste cei prezenti, „blidu sa azvârle pasta casa“, gest urmat de trecerea pragului si de asezarea la masa. Umorul strigaturilor detensioneaza momentul critic al accederii miresei în noul cerc familial, fara însa a leza solemnitatea (care puncteaza si riturile de propitiere, spalarea pe mâini a mirilor, întâmpinarea cu masa îmbelsugata, aruncarea cu grâu, stropirea cu apa sfintita, rostirea unor strigaturi care lauda calitatile nurorii si ale soacrei) încununând gesturile rituale cu functie augurala si cu o vadita intentie initiatica, de integrare si de asigurare a prosperitatii noii familii.
Expresiile care se refera, cu o vadita nuanta depreciativa, la ginerele care locuieste la socri sunt „o vinit de jinere“, „vinit pa avere nevestii-sa“, „scluga la socri“. Rezumând informatiile culese, care abunda în relatarea unor astfel de cazuri, care contrariau si dadeau nastere la aspre comentarii – se observa azi o schimbare de atitudine, o atenuare a reactiilor – lipsa averii îi mâna pe feciori sa îsi paraseasca uneori chiar si satul natal, pentru a se „arvuni de jinere la socri“ (a se citi „stapâni“), cu atât mai mult daca fata avea numai surori, „sa sânte nevoie de mâna de barbat“, brate de munca sau daca aceasta avea o situatie materiala considerabila. Relevante sunt atitudinile informatorilor pe marginea acestor realitati: „la ce pustusag si ramâi în casa parinteasca si ptiara di foami?! Sa sa canoneasca o viata. Amu vini el la ea, nu-i mai o mnirare ca pa timpuri, când ramâne lumea cu gura cascata. Pamântu vindeca orice rana. sMai gravt când ea, fujita, mere la socri, siarta mai greu sau niciodatat daca baiatu o trecut pasta voie lor. O adus-o fara consimtamânt din partea batrânilor“. (Bonte Maria, Ban)
Aducem aici câteva precizari cu privire la atitudinea obstii satesti fata de „jinerele care sta la socri“, „maritat“, cum se considera în termeni ironici. Descendenta patriliniara si resedinta virilocala s-au aflat în atentia unor comentatori, evidentiindu-se faptul ca „femeia trebuie sa vina dupa barbat“, indiferent daca ea e adusa în casa socrilor (resedinta patrilocala) sau într-o gospodarie noua (resedinta neolocala), situatie reflectata, pe planul ritului, „în momentul nelipsit al conacariei (colacariei), iar în plan poetic, prin oratia aferenta, în a carei alegorie centrala (vânatoarea), ca si în ordinea secventelor ceremoniale care se încheie cu ducerea sotiei la casa barbatului, se întrevad sensuri stravechi. (…) Resedinta virilocala era simtita ca obligatorie, încât, în situatiile dictate de ratiuni economice, când barbatul mergea în casa (gospodaria) femeii, actul era conotat depreciativ. (…) Se extinde, de fapt, asupra barbatului „maritat“, conditia de inferioritate atribuita femeii în cadrul casatoriei, chiar în cazul în care familia acesteia avea o situatie sociala mai buna“. (Constantinescu, 2000: 212) Asezarea nuntasilor din partea mirelui în locurile cele mai bune, „de cinste“, la cununie, în alai, la masa mare vorbeste despre pozitia privilegiata a familiei mirelui, ierarhie confirmata – continua informatia – si de numire: „socrii mari“, parintii mirelui, respectiv „mici“, ai miresei. „Tratamentul diferentiat pe care îl au, în timpul desfasurarii ceremonialului nuptial, parintii ginerelui si cei ai miresei, este interpretat ca o consecinta directa a sistemului general de înrudire la români, care acorda laturii masculine, prioritatea, întâietatea“. (Constantinescu, Nicolae, 2000, „ Etnologia si folclorul relatiilor de rudenie“, Univers)
Atitudinea fata de casnicia în care „muierea poronceste“ se înscrie în acelasi cadru depreciativ, „barbatu îi capu, da preotu casii, liturghia îi ta femeie. Ea duce greu, daca ea nu-i de treaba, tate sa-mboarda-n suparare. Nu sa zâci nicicum, numa ca sa cam cunoasti indi cotcorozesti ghina. Lume vorovesti pa la spati. Mai traba sa sai cu gura la el câteodata sbarbatul trabuie dirijat, de priceperea si de întelepciunea femeii depinde bunul-mers al caseit“. (Ciubancan Maria, Mesesenii de Sus)
Potrivit Cameliei Burghele, „compartimentul masculin al comunitatii, marcat de o masiva activitate sociala, vizibila, mai ales, la nivelul puterii de decizie, prezinta o dinamica aparte. Nu doar selectia maritala apartine cercului masculin, în vederea gestionarii raporturilor dintre neamuri, dar si toate celelalte decizii cu impact în starea gospodariei proprii sau controlul comunitar sunt rezervate barbatilor (achizitionarea sau vinderea de bunuri din gospodarie, decizii economice ce privesc gospodaria, probleme ce tin de viata comunitara si chiar si unele activitati de reglare sociala, în timpul unor momente speciale, de tipul sarbatorilor de iarna, când actioneaza exclusiv ceata flacailor sau în timpul duminicilor, când tot flacaii sunt cei care tocmesc muzicantii si organizeaza dansul“. (Burghele, Camelia 2006 „Repere de cultura traditionala salajeana“, Bibliotheca Musei Porolissensis, Zalau) E evidenta orientarea masculina a comunitatii traditionale, în care femeia conteaza daca este pusa mai degraba strict în cadrul familiei – sot, fii, începând cu preluarea numelui barbatului si terminând cu… preluarea tuturor îndatoririlor ce i se cuvin si care deriva din noul ei statut, privite de cele mai multe ori, cu îngaduinta si cu resemnarea celei ce crede în predestinare, ursita si stele cu noroc. „Muierea mere dupa barbat, ala i-i omu, amu nu mai conteaza a cui o fo, de-amu numa a cui îi, dupa barbat sa ie. A Petrii Natului, a Toderichii, a lui Vasalie, a lui Ioan, a lui Iosâve, a omului ii cum i-i numile. Ie si crucea omului ii si blastamu si nacazu, numa de bai si de nacaz vine în casa soacrii, mastera. Da daca ase ni-i rânduit… Ce-i scris în stele îi pus. La care cum i-i dat.“ (Bonte Floare, Ban)