n+1
Acum doi ani, în punctul culminant al crizei financiare, sociologul Sudhir Venkatesh se întreba, în „The New York Times“, de ce oamenii nu au iesit în strada, sa protesteze fata de actiunile criminale ale bancilor. Raspunsul sau era ca de vina ar fi iPod-ul: în spatiile publice, interactiunea aleatorie e necesara pentru a crea „mentalitatea de masa“. Dispozitivele de tip iPod, dimpotriva, îi despart si îi izoleaza pe oameni, si nu poti sa te alaturi unui protest daca nu-i auzi pe ceilalti participanti. „Ideea lui Venkatesh era destul de facila – scrie Nikil Saval în „n+1“ –, dar era, totusi, un rar memento, venit dinspre stânga, despre modul în care viata noastra urbana a fost schimbata de tehnologiile de înregistrare.“
Îngrijorarea ca muzica înregistrata încurajeaza solipsismul si izolarea nu e noua, arata Nikil Saval. „Înainte de inventarea placii si a gramofonului (în 1887), singura modalitate de a asculta muzica pe care o cunosteau oamenii implica socializarea; lucrul cel mai apropiat de o experienta muzicala privata era sa cânti la un instrument de unul singur sau sa privesti, în tacere, o partitura.“ Odata cu reproducerea mecanica, a aparut fenomenul, pâna atunci de neimaginat, de a asculta muzica poliinstrumentala de unul singur. Saval îl citeaza pe unul dintre colaboratorii revistei „Gramophone“ care se întreba, în 1923, cum ar trebui sa reactionezi daca dai peste cineva care asculta, de unul singur, muzica, prins în mijlocul extazului sau solitar. Ar fi „ca si cum ti-ai descoperi prietenul prizând cocaina, golind o sticla de whisky sau împletindu-si paie în par“.
Nimeni nu stie cât de multa muzica ascultam în ziua de azi, arata Nikil Saval, din moment ce, de multe ori, nici macar nu ascultam muzica din jurul nostru. Se pune si muzica de fundal dintr-o cafenea? Muzica dintr-un film? Muzica cu care încercam sa acoperim alta muzica? Dar cea pe care o ascultam în timp ce citim, scriem, facem curat, sport, mâncam, dormim? „E mai usor ca oricând sa ascultam muzica altora; de asemenea, e mai tentat ca oricând sa ascultam muzica singuri fiind. Walkman-ul nu a scapat, niciodata, de stigmatul unui lucru juvenil; rafinamentul – si pretul – iPod-ului a pus vârsta adulta la adapost de solipsism, mai mult ca oricând înainte.“
Modul în care ascultam muzica pare a se fi orientat spre un pluralism nelimitat al gustului, scrie Saval. „iPod-ul, si digitalizarea vietii muzicale pe care acesta o reprezinta, promite emanciparea din fata unor chestiuni de gust. Deosebirile între lucrurile pe care oamenii le asculta, într-o lume a functiei Shuffle, ar putea avea tot mai putin de-a face cu clasa sociala si cu puterea de cumparare. Sau, si mai bine, gustul nu se va asocia cu deosebirea de clasa: absenta gustului, însa, da. (…) O persoana care cunoaste si careia îi place orice fel de muzica va dobândi un soi curios de rafinament-prin-lipsa-oricarei-preferinte.“
Daca înregistrarea si reproducerea mecanica au deschis calea pluralismului muzical, scrie Nikil Saval, acel pluralism în care a asculta muzica altora pâna când „si tu, si ei deveniti, la rândul vostru, altii“, – reproducerea digitala a muzicii a extins pluralismul, pâna la punctul în care acesta s-a dat peste cap. „Ai toata muzica din lume pe iPod, în casti. Acum «muzica altor oameni» – întâlnirea careia ar trebui sa fie foarte emotionanta –, precum cea din cafenele si din magazine, e cea care s-a transformat într-o problema. Într-un spatiu public, capata o dimensiune constrângatoare. iPod-ul e chestia pe care trebuie s-o cumperi ca sa nu fii lipsit de aparare în fata muzicii din ce în ce mai proaste, pusa în difuzoare ca sa te faca sa cumperi lucruri“.
Ne ramâne totusi, arata Savil, o alegere radicala pe care o putem face: abnegatia. Linistea – cuvântul ne sugereaza chinul izolarii fortate, sau al mortii sociale. „Daca am încerca sa nu ascultam nimic? Linistea e trasatura lumii noastre bâzâitoare de sunete care ne place cel mai putin. (…) Dând-o mai tare, am putea sa ne dam seama ce încearca sa alunge toata muzica pe care o ascultam, lucrul pe care nu suportam sa-l auzim.“