Imaginile vorbesc de la sine. Vrei, nu vrei, chiar şi de la mii de kilometri sar în ochi. Îţi taie calea. Nu e nici prima şi nici ultima oară şi ar fi necinstit şi nedrept să te prefaci că nu le vezi. Sunt ca publicităţile însoţite de îndemnul de a citi cu atenţie prospectul. Pe scurt, sunt memorabile. Sunt deja Istorie. Istorie aranjată, cum se face azi.
Îmbrăcaţi lejer, ca pentru o ieşire la cafenea între amici cu gusturi şi preocupări alese, doi dintre ei bărbieriţi la sânge, al treilea cu barba albă pieptănată şi tăiată într-un pătrat perfect, se foiesc în fotolii câteva momente, cum se cuvine, înainte de a ataca frontal chestiunea urgentă şi crucială a problemelor omului modern. Exact ceea ce-l frământă până la insomnie şi disperare intelectuală pe românul sărăcit, prostit şi batjocorit. Dar în cazul celor trei corifei şi al altora câţiva absenţi din motive de burse în Europa avidă de dezvăluiri mizerabiliste despre balcanica Românie şi de a nu le face eventual umbră c’est à prendre ou à laisser. Cu aceeaşi stupoare, ca în povestea cu girafa. Sunt oficialii culturii româneşti (ce va mai fi rămas din ea după douăzeci şi cinci de ani de occidentalizare forţată); contribuţia lor de colonizaţi este inestimabilă. Sunt flăcăii deştepţi ai naţiei considerată primitivă, cultivaţi şi şcoliţi în străinătate în vremurile trecute prin grija „comuniştilor“, se publică între ei şi se găsesc geniali tot între ei, scriu la gazetă despre nimicuri cu iz moral şi filozofic, mai rar, scăldat şi cu oarece scârbă despre convulsiile lumii româneşti, şi-au clădit cu adevărat renumele şi prosperitatea sub oblăduirea fostului preşedinte al ţării şi de atunci ţin strâns aproape şi nu se mai dezmint. E marea lor calitate. E luciul care-i face vizibili de departe. Ceea ce trezeşte probabil curiozitate. Poate chiar şi admiraţie pentru oportunismul, tenacitatea şi maniera de a se menţine pe norul pe care s-au căţărat şi de pe care nimic nu pare deocamdată la îndemână pentru a-i readuce cu picioarele pe pământ, printre muritorii de rând.
Suntem la o sindrofie dilematică în aer liber, de curând. Împrejurări medievale, vreme clementă, un afiş mare în spatele fotoliilor care anunţă numele flăcăilor, al evenimentului şi al arzătoarei chestiuni asupra căreia vor aduce lămuriri definitive. Spectatori aşezaţi pe scaune de plastic şi în picioare. Intrare liberă. Popor fără treabă, ieşit la căscat gura şi la tras cu urechea, ca la promenadă sau la bâlci. Nu e ca la femeia cu barbă sau la viţelul cu două capete, dar nici prea departe nu suntem. Cei trei au fost văzuţi şi răsvăzuţi la televizor, vedete verificate, câteva publicaţii pe hârtie şi pe Internet le ridică ritualic osanale, cărţile lor sunt păstrate în librării la vedere, cam atât ar număra ţara ca intelectuali şi ocaziile de a fi în preajma lor şi de a-i asculta cu câtă uşurinţă se învârtesc prin cărţi şi rostesc deşteptăciuni sunt rare. Linişte, se filmează. Problemele omului modern fiind complexe, misterioase şi, în general, legate de un trecut filtrat ideologic, de un prezent alunecos politic şi de un viitor imprecis, discuţia destinată ascultătorilor prezenţi şi purtată pe măsura capacităţii lor relative de a pricepe despre ce este în realitate vorba începe cu apariţia omului. Ceea ce urmează timp de aproape două ore este o flecăreală între amici şi complici care gândesc la fel, citează aceiaşi autori celebri, au aceleaşi amintiri, abhoră comunismul, detestă totalitarismul, sunt neoliberali, euro-atlantici şi toleranţi din creştet până în tălpi, dar mai au ceva dileme în privinţa corectitudinii politice şi a multiculturalismului. Altfel zis, au făcut cu brio dovada concretă, vizibilă, pipăibilă la nevoie, că încarnează omul modern până la ultimul atom al preţioasei lor fiinţe; nici nu se putea altfel, prezentul şi viitorul cultural al ţării ar fi de neconceput fără ei. Câteva glumiţe, totuşi, pentru plăcerea galeriei, ca Miticii ieşiţi la crâşmă sau la cafenea, pentru a mai destinde atmosfera care risca să devină spre sfârşit prea intelectuală şi plictisitoare, şi zâmbete de circumstanţă pentru aplauzele de circumstanţă. A rămas oarecum fără răspuns chestiunea, de altfel nerostită sau tăiată la montajul final, a accesului sau a dorinţei omului român obişnuit la modernitate şi, odată cu asta, la problemele ei insolubile.
Nu s-ar putea spune însă că după evenimentele cunoscute sub numele de Revoluţie românii nu au dat năvală la modernitate cu entuziasm şi cu speranţe nebune şi că nu s-au străduit şi nu se străduiesc să fie moderni. Modernitatea occidentală, a omului alb occidental, se înţelege, singura acceptabilă în cazul în care s-ar considera că există şi o altă modernitate şi un alt om modern. Capitalismul în versiunea lui neoliberală şi sălbatică s-a instalat peste noapte şi s-a crezut, se mai crede că Dumnezeu a fost apucat de picior, dar n-a băgat încă de seamă. Tot peste noapte a fost spulberată solidaritatea socială şi s-au descoperit şi au fost acceptate ca naturale individualismul şi goana furibundă după îmbogăţire cu orice preţ. Jaful a devenit şi a rămas sport naţional. Uzinele s-au vândut la fier vechi. Agricultura a ajuns în mâna câtorva latifundiari autohtoni şi străini. Şcoala publică s-a prăbuşit, sistemul de sănătate a fost şi continuă să fie minat de clinicile private, medicii fug de sărăcie şi de umilinţă. Violurile, crimele, incestul, pedofilia au devenit fapte diverse cotidiene. Ţara a fost scoasă la mezat. Câteva milioane de români şi-au luat lumea în cap. Deposedate de un sens real şi nobil al vieţii, prinse în pânza de păianjen a publicităţii şi a pornografiei, tinerele generaţii sărace presimt că viitorul nu le va aparţine, cum nu le mai aparţine nici prezentul decât în aspectele lui superficiale, îmbrăcăminte, telefoane, hălăduială unde-i duce buzunarul şi puţina lor minte. Aşa se şi explică, probabil, barbaria unora, inconştienţa altora, dispreţul pentru vârstnici, indiferenţa generală pentru mersul societăţii, uşurinţa cu care pot fi cumpăraţi şi manevraţi pentru o cauză sau alta. În felul lor, însă, aceste generaţii şi cele care vor urma, neterminate şi necoagulate cultural şi identitar, lipsite de educaţie solidă, abandonate libertăţii, economiei, finanţelor şi democraţiei neoliberale, violente şi vorace, exprimă mai limpede şi mai convingător „omul modern“ de care nu numai viitorul feudal al României, ci şi al lumii va avea nevoie. Nicio nădejde că despre ei şi problemele lor „boierii minţii“, modernii împliniţi peste poate ai ţării, vor flecări la următoarea lor sindrofie dilematică.