Nu cred ca as fi simtit vreodata tentatia sa astern pe hârtie aceste rânduri, fara demersul editorial al Editurii Humanitas – de unde se vede ca exista un bine în tot raul. „Relatiile“ mele cu poetul Mircea Ivanescu, la care vreau sa ma opresc, au fost, teoretic, lipsite de consistenta, asadar why bother, vorba englezului. Cu toate astea, daca stau bine sa ma gândesc, au existat suficiente puncte comune „de contact“ pentru a justifica acest fragment de amintire: am fost coleg de facultate cu Ion Draganoiu si cu Titu Popescu, coleg de institut cu Ion Mircea, l-am cunoscut relativ bine pe Sorin Arghir, am avut chiar onoarea sa lucrez, pentru putin timp, e drept, cu Mircea Tomus la revista „Transilvania“ (s-ar putea spune, asadar, ca am fost coleg de redactie cu parintele lui Mopete!) etc. Întâlnirea mea cu Mircea Ivanescu a fost, trebuie precizat de la bun început, acidentala, fara consecinte pozitive semnificative pe termen lung, si asta dintr-un motiv foarte simplu: l-am întâlnit mult prea devreme în biografia mea culturala. Cât de departe de mine se afla Mircea Ivanescu, din acest punct de vedere, o dovedeste tocmai urmatoarea „întâmplare.“ Daca, totusi, ma încumet sa aduc în fata cititorului acest episod este fiindca, asa cum cred ca sunteti toti convinsi, fiecare dintre noi reprezentam un ciob de oglinda, mai mare sau mai mica, în care se reflecta ceilalti.
Am ajuns la Bucuresti în toamna anului 1967 si mi-am facut repede cunostinte, unele în lumea literara, de care ma simteam atras; cele mai multe întâmplatoare, cum se petrec îndeobste lucrurile la aceasta vârsta: Sorin Arghir, printre ei, personaj pitoresc, poliglot, client al faimoasei cafenele Katanga si al barului de zi de la Lido, izvor nesecat de anecdote si de amanunte pitoresti din viata scriitorilor, pe care-i cunoscuse ca secretar de redactie la Gazeta literara, Vera Lungu, Dinu Kivu si grupul lor de scriitori, etc. Nu mult mai târziu aveam sa-l întâlnesc pe Marin Tarangul, „îmbotenizat“, dupa o inspirata expresie a lui Radu Cosasu, în blocul în care locuiam si eu.
Datorita interesului pentru germana, pe care ambitionasem s-o învat, dându-mi seama ca doar cu limba franceza, pe care o studiasem în facultate, nu aveam sa ajung prea departe, m-am apropiat de un inginer chimist neamt (originar din Sibiu!!!), pe care-l stiam înca din liceu. Prin el, am avut acces la o bogata literatura politista în limba lui Goethe, pe care am început s-o devor cu nesat – alaturi, si în plus de celebrul San Antonio, autor care facea furori în snobilimea Bucurestiului juvenil. Scapat din chingile severe ale obligatiilor universitare care-mi impusesera doar autori „de categoria grea“, gen Beckett, Camus si Sartre, ma lasasem în voia lecturilor usoare, neangajante: Peter Cheney, James Haddle Chase, Raymond Chandler si altii de-o seama cu ei. De aici pâna la dorinta de a ma afirma în scris n-a fost decât un pas. Mai ales ca exista si o piata pe masura interesului meu si stiam unde s-o caut.
Editura Pentru Literatura Universala, cu sediul în strada Dianei, la doi pasi de celebra cârciuma „Singapore“, din Piata Rosetti, gazduia, în acele vremuri, o colectie de romane politiste, „Enigma“, în care apareau autori cu priza la public, de la Dashiel Hammett la Simenon. Într-o buna zi, asadar, mi-am luat inima în dinti si am batut la poarta editurii, hotarît sa-mi încerc norocul, ca traducator, cu romanul lui James Haddle Chase, „Just another sucker“, în varianta lingvistica germana, „Dumme sterben nicht aus“, singura pe care o aveam.
Cineva, nu-mi amintesc cine, m-a îndrumat spre o chichineata de nici doi metri patrati, plina cu hârtoage, cu tavanul tesit, sub scara interioara a editurii, la un redactor, nimeni altul, aveam sa aflu, decât Mircea Ivanescu. Propunerea mea l-a lasat rece pe viitorul traducator al lui Joyce. „Nu se lucreaza dintr-o limba intermediara“, a fost prima lectie pe care am primit-o în acea zi, lectie data pe un ton blajin, fara ironie, fara rautate. Faptul însa ca ma prezentam drept cunoscator de germana (nici engleza, nici franceza se pare ca nu-l interesau, si pe buna dreptate) i-a retinut totusi atentia. „Te rog sa-mi aduci câteva pagini traduse dintr-un eseist german“, mi-a cerut el, fara sa se uite la mine, „care vrei dumneata, si mai discutam“.
Desi dezamagit de esecul cu Haddle Chase – interdictia cu „traducerea din traducere“ nu-mi era foarte limpede –, am hotarât, totusi, sa-mi încerc norocul înca odata, asa ca i-am povestit prietenului meu neamt despre noul examen pe care trebuia sa-l trec si i-am cerut ajutorul. „Kein Problem“, a încuvintat el si, a doua zi, mi-a pus în brate trei volume groase, legate elegant, din care sa-mi aleg. Toate trei apartineau aceluiasi autor, total necunoscut mie. Era vorba despre bazele secolului al XIX-lea, de Houston Stewart Chamberlain, ceea ce parea în regula, din punctul de vedere al temei date. Am retinut un volum, l-am rasfoit si m-am oprit la un capitol care, la prima vedere, parea mai usor de tradus. Trebuie sa recunosc, totusi, faptul ca germana mea trecea cu greu de la nivelul „roman politist“ la „eseu“.
A doua întâlnire cu Mircea Ivanescu, si a doua lectie, a fost si ultima. Redactorul s-a uitat peste titlul volumului din care selectasem textul si mi-a întins foile cu traducerea, fara macar sa le citeasca. „Dumneata stii cine este acest autor?“ m-a întrebat el. Textul propus facea parte din volumul „Die Grundlagen der neunzehnten Jahrhunderts“ si nu avea, în opinia mea, cum sa trimita spre vreun autor cu „probleme“: ce probleme putea sa ridice un eseist care vorbeste despre poezia secolului al 19-lea? În câteva fraze, din care am retinut termenii rasism, nazism, Hitler, interlocutorul meu mi-a explicat, pe acelasi ton neutru, neangajant, pacient, cine fusese Chamberlain, de ce era preferabil sa-l uit si, mai ales, sa-l evit, si mi-a cerut alt text. Nimic nu parea pierdut definitiv. Asta teoretic, fiindca socul produs de aceasta a doua „lectie“ a lui Mircea Ivanescu asupra mea a fost atât de coplesitoare încât m-a lecuit pentru o vreme de dorinta de a-mi încerca mâna ca traducator. La drept vorbind, pâna foarte târziu, prin anii ’80, când mi-am facut, în cele din urma, debutul, în „România literara“, sub aripa protectoare a lui Roger Câmpeanu, cu un amplu fragment din „Papagalul lui Flaubert“, de Julian Barnes. Asadar, tot pe filiera engleza, nu din franceza; ca si Mircea Ivanescu.
P.S. Vechi cititor si sincer admirator al „Jurnalului de la Paltinis“, am urmarit cu mare interes discutia dintre H.R. Patapievici si Gabriel Liiceanu, pe România Cultural, discutie prilejuita de aparitia, la editura Humanitas, a volumelor „Mastile lui M. I.“ etc. si antologia cu „cele mai frumoase poezii“ ale lui Mircea Ivanescu. (Între paranteze fie spus, nu avem, aici, un „mic“ conflict de interese? Asadar, o institutie de stat – România Cultural – face publicitate (gratuit?) pe bani publici, cu alte cuvinte, unei întreprinderi private, fie ea si culturala. Daca, sa zicem, tomurile cu pricina ar fi fost prezentate de un critic „neutru“, treaca-mearga, am fi avut un gest cultural… de interes general, dar când cel intervievat este nu doar autorul volumelor discutate, ci însusi proprietarul editurii unde apare volumul respectiv, ramânem, totusi, fara cuvinte.) Ambele tomuri, trebuie adaugat, poarta, tehnic vorbind, pecetea lucrului bine facut (grafica, hîrtie, tipar etc). Nu ma voi adânci într-o analiza de fond asupra dialogului dintre Gabriel Liiceanu si Mircea Ivanescu. Felicia Antip a facut-o într-o ampla interventie, cu stiuta-i competenta si… eleganta, în chiar paginile revistei „Cultura“. Concluzia care se desprinde este ca avem de-a face, pur si simplu, cu un imens… rateu.
Motivul principal, esti tentat sa conchizi, se datoreaza (mai ales) unei crase lipse de competenta din partea autorului (informatii false, inexacte, dezinformari, bazaconii etc.) Dincolo de acest aspect, deloc lipsit de însemnatate, se cuvine amintita însa prezenta manifesta a unei hibe, de caracter, as spune, tipice autorului: nevoia sa de a se situa deasupra meleului, de a privi lucrurile de sus, cu binecunoscuta-i superioritate, de a acuza, în chip de procuror comunist al anilor ’50. Asemenea unui preot rosu, Gabriel Liiceanu nu-l slabeste nici o clipa pe autorul care, cu lumânarea aprinsa, pregatit s-o apuce pe drumul de veci înainte de a-i da lui socoteala de toate nelegiurile politice savârsite în timpul vietii. Bietul om este pur si simplu torturat cu tot felul de întrebari, care mai de care mai necrutatoare, mai insidioase doar, doar se va obtine o marturisire inculpanta de la el. Acest aspect este amintit numai în treacat de Felicia Antip. O simpla mentionare a câtorva dintre momentele „torturii“ ne dau o mai buna seama despre dimensiunea totalei lipse de omenie a autorului „Mastilor“. Nu pretindem sa fim originali: la întâlnirea de la Ateneul Român, disidentul polonez Adam Michnic i-a reprosat lui Gabriel Liiceanu, în vazul lumii, tocmai aceasta tâfna de procuror. Dincolo de aerul, momentan, îmbufnat al directorului Editurii Humanitas si, prin ricoseu, al prietenului sau, Andrei Plesu, reprosul a ramas fara consecinte în plan comportamental.
Asadar, la aproape fiecare interventie a sa, filosoful nostru marcheaza apasat nu atât propria opinie – opinie la care fiecare dintre noi are dreptul, nu-i asa – ci superioritatea sa ca reper moral… dincolo de bine si de rau: el n-a fost, vezi doamne, membru de partid, el n-a facut compromisuri de nici un fel, pe el l-au trimis la studii în strainatate prietenii apolitici etc.
Ar trebui precizat faptul ca scopul unui interviu este sa aflam opiniile celui întrebat si nu ale celui care pune întrebarile. Din pacate, lucrurile se petrec, mai tot timpul, pe dos în dialogul lui Gabriel Liiceanu cu Mircea Ivanescu. Daca ar fi sa folosim o formula din lumea fotbalului (iertata-mi fie comparatia), cel care are posesia balonului, în proportia cea mai mare de timp, este realizatorul interviului si nu intervievatul.
O mostra irefutabila de „încremenire în proiect“ îl consituie nu doar numeroasele incriminari pline de venin politic atintite asupra muribundului, ci chiar un capitol întreg, „Cum se poate deveni membru PCR când ai prea multe pisici“, prea lung pentru a fi citat în întregime. Condamnarile directe (despre Vianu, dar asemenea sentinte menite sa tulbure mintile tinerilor sunt expediate si pe adresa lui Calinescu, Sadoveanu, Zoe Dumitrescu Busulenga etc.) de tipul: „Dar ce bine a reusit, totusi, pâna la urma, sa navigheze pe apele tulburi ale istoriei! Si-a pastrat catedra pâna la capat, a devenit academician, apoi ambasador UNESCO, la Paris… Pactul cu regimul, în laturile lui, sa le spunem disgratioase, a fost facut în mod activ.“ ( Unele momente ating pe alocuri un haz involuntar sinistru. Vorbind despre refuzul lui Petru Cretia de a adera la PCR, este citata scuza acestuia: „Pentru ca nu pot sa intru într-un partid a carui istorie este patata de sânge“ Ca sa vezi! Andrei Plesu n-a avut jena asta!)
Atare mod de a face interviu se constituie într-o strategie devianta a dialogului (interogatoriu, mai corect), în care, pe de o parte, se muta constant accentul de la interlocutor – vazut în lumina proasta –, la propria persoana, fireste imaculata. Desigur, ne este greu sa nu ne miram ca onorabilului nostru editor nu-i pare nimic mai firesc decât sa fii anticomunist la Anvers sau la Heidelberg! Pe de alta parte, din aceeasi dorinta de a-si pune în valoare propria imagine, Gabriel Liiceanu face dovada unei constante rele credinte patente prin chiar modul în care pune întrebarile, sugerând interlocutorului raspunsurile care-i convin. De pilda: „Dar de ce v-ati dus la scoala asta? Ca sa câstigati bani, sau ca sa nu deveniti ‚parazit’ în noua societate care ‚se construia’?“, „Dar expunerea lui Vianu avea ceva impunator? Sau era didactica, cenusie?“ Etc. Etc.
Mirabile visu, nici unul dintre cronicarii, numerosi, toti cu staif, care s-au oprit asupra celor doua volume nu le-au gasit, culmea, nici cea mai mica slabiciune. Amicus Plato? Or fi fost ghidati cu adevarat, ne întrebam, de lectura cartilor sau doar de presupusul prestigiu al autorului?