Un roman care a primit „PEN/ Hemingway Award for Best First Novel“ si „Barnes and Noble Discover Award“, a fost pe lista „10 Best Books of 2007“ de la „The New York Times“ si a ocupat locul al doilea in „Top 10 Fiction Books (2007)“ al revistei „Time“. Si finalist la „National Book Award“ in acelasi an, a devenit imediat bestseller, iar pâna in prezent, a fost tradus si publicat in 25 de limbi.
Nu e vorba despre un thriller sau despre un mistery esoteric ori vreo carte in care se rasfata teorii ale conspiratiei. E chiar un roman – roman. Si, surprinzator, un roman de debut, caci prin „Then We Came to the End“ (publicat recent de Humanitas Fiction – Raftul Denisei, cu titlul „Si-atunci ne-au terminat“), tânarul prozator Joshua Ferris (nascut in 1974) a intrat cu brio in literatura americana contemporana.
Cucerita din prima, critica literara a considerat cartea „un «Catch-22» al lumii afacerilor“. Si l-a plasat pe autor printre cei mai promitatori scriitori din noul val, alaturi de Jonathan Safran Foer.
Dupa trei ani, in 2010, cu al doilea roman, „The Unnamed“, Joshua Ferris a indreptatit entuziasmul criticii si interesul marelui public pentru scrisul sau. Ceea ce se intâmpla mai rar dupa un debut fulminant.
„Si-atunci ne-au terminat“ (remarcabila traducere in limba româna semnata de Cornelia Bucur, o foarte buna cunoscatoare a literaturilor engleza si americana) e romanul unui inceput de criza. Al decaderii paradisului corporatist. Al exploziei internetului provocatoare de concedieri in valuri, de disponibilizari in companiile de peste Ocean. Transformarea in cosmar a Visului American in zorii celui de-al teilea mileniu.
Cu autenticitate, umor in rafale, dublat de sarcasm si compasiune ce nu se sfieste, uneori, sa faca temenele melodramei, Joshua Ferris scrie un insolit roman cubicular – picaresc. Radiografie a vietii din alveolele unei agentii de publicitate din Chicago, in care o puzderie de copywriteri si designeri bine infipti in meserie isi duc viata in secvente standardizate: idei, proiecte, sedinte, farse, pauze de cafea. Scriitorul reviziteaza subtil regulile romanului popular – foile -tonistic, mai la vedere, in delicioase rezumate ale actiunii la inceputuri de capitole, mai in tesatura, când transforma autorul omniscient si omniprezent intr-un narator amestecat printre personaje, solidar cu ele, vorbind in numele lor, la persoana intâi plural. Ca vocea unei generatii ajunse la maturitate, pe care bunastarea, traiul fara riscuri, profesionalismul recunoscut si remunerat ca atare o face tâfnoasa si suficienta, dar si aplecata spre copilarie, sa nu zic infantilizare, acestea din urma fiind semnele particulare ale culturii corporatiste. „Eram ciufuti si prea bine platiti“ se prezinta personajele la inceputul romanului printr-o voce colectiva in ale carei sonuri se insinueaza rostirea auctoriala. Un artificiu narativ care face priza directa cu cititorul, sedus chiar de la prima pagina sa intre in jocul individualizarii eroilor de (aparenta) bufonada care se va transforma treptat intr-o epopee a supravietuirii.
Concedierea in valuri, fara explicatii, concedierile individuale care ii urmeaza, subred motivate si ele, sunt situatii limita in care personajele ies din masa amorfa si devin protagonistii unor povesti in rama, rasucite, meandrate, nespuse pâna la capat, esantioane dintr-o realitate paralela aceleia aseptice din cubiculele companiei. Cei care pleaca traiesc stresul readaptarii, cei ce ramân continua sub semnul spaimei. Sub asediul provizoratului, când paradisul se naruie, si unii si altii afla lucruri noi despre fiecare. Ies si reintra in cadru cu repeziciune, perspectiva se schimba alert, trucurile supravietuirii scot din jobenul de magician al naratiunii, pe care Joshua Ferris il utilizeaza spectaculos, drame si istorii de viata credibile, familiare cititorilor traitori in zodia recesiunii. Si care pot compara, dincolo de trama romanesca, dincolo de fictiunea simbiotica unei realitati bine determinate, felul in care au fost ciuruiti americanii cu propria ciuruire.
Joshua Ferris stie, chiar de la debut, sa faca literatura asumându-si suma de clisee care inseamna viata. Aproape nimic din ceea ce face parte din obisnuitul, din usor detectabilul existentei cotidiene nu lipseste din istoriile care ii individualizeaza personajele in si in afara corporatiei – stup din roman. Compasiunea, accentele melo, evolutia previzibila a faptelor nu sunt ocolite, dimpotriva, transpar cu pregnanta din fiecare capitol. Dezghiocate atent, când cu detasare, când cu implicare, in doze egale. Fictionalizarea e minima, neasteptatul e la indemâna cititorului intrat in joc. In chimia naratiunii care i se potriveste perfect. Iata o mostra spre exemplificare:
„Ne târam incet in sus pe trepte, catre usile aurii, temându-ne de ce ne asteapta inauntru. La inceput, disponibilizarile s-au facut in valuri. Apoi, pe masura ce practica s-a mai rafinat unul câte unul, cum le-a venit mai bine. Ne temeam sa nu ajungem in Lower Wacker Drive. Fara slujba, nu vom mai fi platiti; fara salariu, vom fi dati afara din case; ramasi pe drumuri, vom sfârsi in Lower Wacker, impartind spatiul cu carucioare de la autoservire si uitându-ne cum ne degera si ni se innegresc picioarele. In loc sa ne batem pentru a adauga particula «Senior» la titlurile actuale, vom scociori pe alei, in cautarea mucurilor de tigari care inca se puteau fuma. Era distractiv sa iti imaginezi disperarea finala. Dar era si datator de disperare. Nu credeam chiar ca vom fi claxonati din Lexus-uri de fostii colegi in timp ce treceau pe Lower Wacker, in drum spre casele lor din suburbii. Nu credeam ca vom fi nevoiti sa le facem cu mâna de lânga butoaiele de metal, in care ardeau hârtii. Dar faptul ca vom fi nevoiti sa completam un formular de somaj pe internet nu era totalmente exclus. Faptul ca vom aduna cu greu banii de chirie sau pentru plata ratei la casa reprezenta o perspectiva reala si infricosatoare“(pagina 18).
Autor: Cornelia Maria SavuApărut în nr. 287