Adriana Săftoiu, Cronica de la Cotroceni, Editura Polirom, Iaşi, 2015
Adriana Săftoiu a scos un bestseller în primăvara acestui an, după schimbarea preşedintelui statului în toamna anului trecut. Ca orice carte care se vinde bine la public poate fi descrisă în cuvintele preferate de publicul general, care, de regulă, nu citeşte mai nimic: ceva uşurel, anecdotic şi pitoresc. Pentru cine urmăreşte însă presa, cartea nu conţine nimic nou sub raportul informaţiei brute. Pe alocuri, Adriana Săftoiu face o trecere în revistă a celor mai multe scandaluri, mai puţin a celor legate de corupţie, pe care le-am văzut la televizor în deceniul 2004-2014. Ea nu face decât să confirme pe un ton aşezat şi echilibrat ceea ce jurnaliştii partizani de la Antena 3 spun de atâţia ani în celebrele lor devoalări răcnite. Prin urmare, Cronica de Cotroceni pare repetitivă, monotonă şi complet inutilă pentru elucidarea celor două mandate ale fostului preşedinte al României. Putem să înţelegem că nevoia de notorietate şi de vânzări explozive au determinat această carte comercială, această altă manea uzată a politicii româneşti.
Pe de altă parte, ceea ce este vag interesant la falsele confesiuni (pentru că nici nu sunt propriu-zis confesiuni având în vedere caracterul de ştiri bârfite al naraţiunii) ale Adrianei Săftoiu se referă la persoana sa: cariera şi sursa ei de venit după 1996 sunt legate de jocurile de culise, pline de nepotism şi favoruri personale, din birocraţia de elită a administraţiei centrale. Adriana Săftoiu face parte cu trup şi suflet din această categorie de funcţionari sus-puşi într-un aparat de stat recunoscut în Europa pentru ineficienţă, corupţie şi, nu în cele din urmă, parazitism. Aliatele naturale ale birocraţiei de stat, la vârful ei, sunt chiar reţelele de crimă organizată (care pot desfăşura activităţi variate, de la trafic de arme sau de petrol până la proxenetism şi comerţul cu droguri) din societatea largă. Serviciile secrete, supremul balast comunist al violenţei brutale şi pure, domneşte încă peste puterile în stat. Aceasta este felia de realitate socială la care Adriana Săftoiu a avut, direct sau indirect, acces în anii de consiliere prezidenţială 2005-2007.
Dar cum apare ea prinsă în pânza de păianjen a unui preşedinte alcoolic, curvar, egolatru, incult, deştept ca un fur în noapte şi cu porniri autoritarist-militare, îndrăgostit de puterea funcţiei sale ca un impiegat de gară de „autoritatea“ sa printre şine şi traverse (fără să mai punem la socoteală uniforma şi chipiul)? Adriana Săftoiu piruetează în cel mai neputincios mod cu putinţă: evaziunea intelectualistă ca pavăză morală. Ce vreau să spun cu asta? Peste tot în cronică întâlnim o fostă absolventă de Litere, serioasă, studioasă, cu nasul în cărţi, cu valori tari, care este azvârlită, în ingenuitatea ei intelectuală, în vârtejul vieţii publice din România. Imaginea de sine pe care şi-o confecţionează Adriana Săftoiu rezonează cu mentalitatea generaţiilor care au urmat sau au absolvit o facultate în comunismul ultimului deceniu înainte de 1989: iată o fată decentă, deşteaptă, foarte bine educată şi, pe deasupra, atât de ambiţioasă încât ia viaţa în piept în presă şi apoi se trezeşte sus de tot în ierarhia puterii statului, pentru care românii de la oraş au un cult cu tradiţie. Opusul acestei şcolăriţe eminente se referă la vampa înţolită în roz, cu haine luxoase, păr blond, call girl în materie de politică, altfel spus, Elena Udrea, spectacolul în miniatură al prostituţiei politicianiste de după Revoluţie. Deloc inocentă, Adriana Săftoiu îşi balansează imaginea în funcţie de gradul de contrast pe care îl manevrează faţă de amanta preşedintelui, a cărei fustă mini plesneşte chiar pe biroul său de lucru. Nimic mai rebarbativ, mai scabros, mai jignitor pentru fala unui presupus macho ca preşedintele României! Adriana Săftoiu nu şi-a numit fostul soţ într-o poziţie cheie în instituţiile de control şi represiune, dar nici nu a refuzat ocazia. Cea care are puseuri intelectuale (într-un peisaj narativ în mare parte anost) şi îi citează pe Gustave le Bon sau pe Ortega y Gasset nu se poate opune unei asemenea veşti bune venite tocmai de la manipulatorul agresiv Traian Băsescu, pe care, deşi îi enumeră defectele de caracter sau îi înfăţişează un portret hidos, îl admiră, totuşi, finalmente ca bărbat politic viril. Şcolăriţa cuminte se lasă sedusă de marinarul testosteronic şi se transformă într-o femeie matură de vârsta ei, care acceptă forţa masculului puternic ca un dat firesc al vieţii, al naturii. Iată nivelul de maturitate civică al raportului dintre bărbaţi şi femei în România.
De unde totuşi această curioasă propensiune spre lecturi şi citate, de ce nevoia de a îmbăia sufletul în apa vindecătoare a culturii afişate? Răspunsul îl găsim în statuia simbolică a celui care planează ca un înger în universul social meschin de la Cotroceni: moralistul suferind de moralită, eseistul aceloraşi câtorva teme-baliverne şi maestrul întorsăturilor de limbă cu stil, Andrei Pleşu. Adriana Săftoiu vrea să pară şi ea o fiinţă bună, desprinsă din empireul bunului-simţ, al bunei-creşteri, al bunăcuviinţei, al culturii şi rafinamentului, nu doar o propagandistă cu post la Cotroceni. Cumva-cumva, în România, intelectualitatea literară din comunism a conservat cel mai mult etosul micii burghezii interbelice de prin orăşele şi târguri, şi astfel Adriana Săftoiu gustă şi ea din nectarul şi ambrozia valorilor căldicele, subţiate în idei de dreapta, ale unui Andrei Pleşu. Căci între atâtea flagrante abuzuri, tâlhării, imoralităţi, neamuri arondate la bani publici ş.a., Adriana Săftoiu nu e doar respectuoasă cu venerabilul politician Andrei Pleşu, ci şi ironică faţă de intelectualii „lachei“ prieteni ai lui Adrian Pleşu (este apelativul folosit chiar de Şeful ei direct pentru o categorie de sinecurişti bugetivori), care s-au făcut luntre şi punte prin 2005-06 pentru a-şi câştiga renumele de „băsişti“.
Din păcate, în afara unor locuri comune gazetăreşti, Adriana Săftoiu încearcă un exerciţiu ideologic care îi depăşeşte vizibil puterile intelectuale. Dincolo de forfota maculată din încăperile Palatului Cotroceni, dincolo de evenimentul mărunt consemnat vigilent şi de presă la timpul său, amintirile consilierei preşedintelui nu trezesc nici un interes politologic, sociologic sau, vorba vine, „intelectual“.