Sari la conținut
Autor: CORNELIA MARIA SAVU
Apărut în nr. 310

Cooperativa Miciurin sau altoirea în cultura

    Nici nu s-a instalat bine anul 2011 pe meleagurile autohtone, ca vestile rele din viata culturala au si început sa se iteasca, sfidator si aberant. Comasarea absurda a unor institutii de gen sub palaria ocrotitoare a mult clamatei descentralizari si autonomii locale, livrata pe post de reforma si, vezi doamne, program anticriza, continua, în ritm alert, sa faca ravagii. Îmi marturisesc sincer credulitatea, inocenta si slaba cunoastere a machiaverlacurilor din lumea de azi care m-au facut sa-mi imaginez ca dupa dezastrele aplicarii acestui model la Constanta si Targoviste s-a pus capat fabricarii de cooperative culturale. Ei bine, m-am înselat.
    Începutul de nou an a adus comasarea si la Arad si sunt semne ca, în scurt timp, ea va bantui si Clujul (e-adevarat, nu în teatru, ci pe taram muzeal).

    Înainte de a face studiu de caz, sa vedem ce va sa zica acest model cooperatist. În vria disponibilizarilor care bantuie Romania ca parte a programului de trecut criza (alaturi de fiscalitatea absurda si de taierile drastice din salarii si pensii – gaselnite la îndemana unui copil de scoala primara care n-a lipsit la lectia despre scadere!), edilii locali si-au aflat caii de bataie, ca sa nu-si salte din schema functionarii fideli. Cum? Altoind miciurinist casa de cultura cu filarmonica, adaugand teatrul si revistele, baletul, muzeele si ce s-o mai gasi prin batatura primariilor. Un astfel de plop-rachita care face pere-micsunele se cheama ca este o noua institutie. Si noua institutie beneficiaza de o noua organigrama, evident, bine redusa din condei. Faptul ca un asemenea altoi e împotriva naturii performantei si calitatii în cultura, ca se distrug traditia si prestigiul unor institutii de varf în domeniu si proiecte de anvergura aflate în derulare pare sa nu intereseze pe nimeni.
    Am scris nu o data despre activitatea Teatrului Clasic „Ioan Slavici“ din Arad în paginile revistei „Cultura“. Un teatru care are un program ambitios, bine articulat, de revizitare a clasicilor si clasicilor modernitatii din dramaturgia autohtona si din cea universala. Mai ales în ultimii patru ani, prin turnee si participari la festivaluri de top din tara si din Bucuresti (cu sali pline si recunoastere in/din partea criticilor), dar si cu turnee si colaborari cu trupe de prestigiu în/din Danemarca, Suedia, Germania, Austria, Italia, Ungaria, Croatia si Slovenia, institutia a dovedit ca se afla pe drumul afirmarii ascendente. Iar Festivalul de Teatru Clasic, cu buna selectie, cu participari internationale, cu workshop-uri si colocvii cu staif si mare utilitate în domeniu – unicat în Romania – a înscris teatrul aradean într-un circuit de renume al genului. Mai mult, la un sondaj comandat de primarie si realizat de sociologi asi în meserie, anul trecut, aradenii au plasat Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ pe primul loc între institutiile reprezentative ale urbei lor. Un reper, un brand.
    Sa mai amintesc patru nominalizari si un premiu la Galele UNITER, faptul ca regizori din toate promotiile, de la seniori la noul val, au montat pe aceasta scena, ca editori si critici de teatru si-au lansat aici, în premiera, cartile, ca tineri talentati si pasionati de meserie au fost încurajati sa vina si sa faca parte din aceasta echipa (cu bune rezultate). Iar edilul urbei a recunoscut, an de an, performantele festivalului organizat de acest teatru, în scris în caietul program al manifestarii care este si o încununare a manageriatului profesionist al directorului, regizorul Laurian Oniga, aflat în curs de finalizare de doctorat în domeniu.
    Evident, peste toate acestea nu trebuie sa uitam si ca Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ are o traditie institutionala de peste un secol, o istorie cum putine teatre din Romania se pot lauda ca au, trecuta, minutios documentat, într-un impresionant op aparut sub semnatura prof. univ. dr. Lizica Mihut. La o adica însa, toate acestea nu conteaza la noi. În alta parte, ar fi fost un prestigiu de neclintit.
    Cooperativa Miciurin va altoi Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ cu Casa de Cultura si Teatrul de Marionete si, s-ar parea, în scurt timp, si cu Filarmonica Arad. Nimic nou. Si în comunismul tocmai dezavuat si condamnat, „Cantarea Romaniei“ trebuia sa niveleze profesionistii cu amatorii, pe principiul ca oricine poate face cultura. Amestecul, pe categorii însa, functiona numai în festival, caci indrazneala diriguitorilor nu mersese pâna la altoirea miciurinista pe picior de punere în practica acum. Care e pe cale sa pulverizeze un teatru profesionist de performanta printr-o coabitare anormala cu institutii care au alt profil si alte meniri. Atingem aici un punct nevralgic, un prag de netrecut care împiedica functionarea normala a institutiilor culturale de la noi în zisa democratie postdecembrista.
    Cine trebuie sa faca parte din consiliile de administratie ale acestor institutii, cine evalueaza manageriatul lor si proiectele culturale propuse avizarii ori licitatiilor de gen, cine e îndrituit sa le stabileasca profilul? Cum poate cineva fara pregatire de specialitate sa evalueze profesionistii domeniului si performantele lor? Ne întoarcem din nou la „Suzanica-mama draga“ si la activistii comunismului condamnat bine mersi? S-ar zice ca da, ca sub mantaua buna la toate a crizei, scopul scuza mijloacele si dublul discurs e la el acasa.
    Pe de alta parte, îngrijorator e si faptul ca specialistii, breasla, liderii ei nu reactioneaza, nu-si manifesta un drept fundamental într-o societate democratica, dreptul la opinie (sau n-o fi asa?). A sanctiona absurditatea, nocivitatea unei asemenea întreprinderi nu înseamna intruziune într-o autonomie, ci sustinerea îndreptatita din partea unor cunoscatori, profesionisti ai domeniului, a performantelor pe care tocmai ei, înainte de toate, le-au validat si carora le-au conferit calitatea de valoare.
    Altfel, Miciurin, campionul altoirii anormale, îsi poate duce mana stanga la cozorocul sepcii tovarasesti a salut si poate agita, cu mana dreapta, cosorul, strigand „bravo, baieti!“.