Sari la conținut
Autor: Victor Durnea
Apărut în nr. 506

Constantin Virgil Gheorghiu – o ucenicie îndelungatã

    Scurt timp după „debutul adevărat“ (vezi scrisoarea către I. Valerian), alte două reviste din Capitală îi publicau versurile. Astfel, văd lumina zilei poeziile Pia, în Adevărul literar şi artistic (nr. 713/5 august 1934), şi Scrisoare lui Ion a lui nenea Petrache, în Cuvântul liber (nr. 42/25 august 1934). (N-ar fi exclus ca redactorii ultimului hebdomadar bucureştean, primind manuscrisul, să fi crezut că venea tot de la cel căruia puţin mai înainte îi publicaseră două piese – Cântece de faun şi Singurătate.) O poezie, Cântec, îi apărea, de asemenea, în revista craioveană Brazda nouă (iniţial „Brazda“, nr. 4/1934).
    Elevul chişinăuan găsea găzduire în continuare la Revista Societăţii culturale „Iulia Hasdeu“ (Denii, nr. 1/1935), la Relief dunărean de la Brăila (Poem, nr. 3-4, martie-aprilie 1935), la Cruciada Românismului (Ceas şi Stihuri pentru scrisorile tatălui, în nr. 25/30 mai 1935), la Munca literară (Desen, în nr. 22/20 iunie-20 iulie 1935), la Cuvinte nouă (Liceul „Dimitrie Cantemir“, din Cosmeni-Cernăuţi, Scrisoare din târg străin, nr. 1-2/noiembrie-decembrie 1935, şi Stihuri, nr. 3-4/martie-aprilie 1936), la Valea Bistriţei (Tarcău, Ceas, nr. 1/martie 1936), la Pagini basarabene (Predestinare, nr. 3/1936), la Graiul Dâmboviţei (Distihuri şi Fiul risipitor, nr. 10/ 1936), la Front literar (Braşov, Fiul risipitor, nr. 1, Scrisoare Tudoriţei, nr. 4, Distihuri, nr. 5-6/1936), la Familia (Caseta cu poezie, 9-10/1936). Să adăugăm şi Viaţa Basarabiei, care, în mai 1935, îi insera o recenzie la memorialul lui Gh. I. Brătianu File din cartea războiului. În sfârşit, Convorbiri literare (nr. 4-7/aprilie-iulie 1936) îi dădea la lumină poemul Mărturisire, sub „genericul“ Debuturi (!).
    Enumerarea de mai sus pune în evidenţă faptul că tânărul care bate la poarta poeziei nu este foarte „productiv“, însă e tenace şi dornic să se afirme: el trimite acelaşi text, uneori numai cu titlul schimbat ori cu infime remanieri, la mai multe reviste, nu doar din Moldova sa natală sau din Capitală, ci şi din Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Transilvania, Maramureş etc. Cunoaşte foarte mulţi poeţi tineri şi, negreşit, li se face cunoscut. Acelaşi efect îl are, paradoxal, şi o violentă reacţie negativă, căci venea din partea lui
    N. Iorga. (Scrisoare Tudoriţei e reprodusă în Cuget clar, la rubrica Alaiul nebunilor, în nr. 3/29 iulie 1936, iar Distihuri, în nota Nebunii perseverează, în nr. 12/30 septembrie 1936.)
    În aceste condiţii, nu mai poate stârni mirare faptul că, după sosirea lui Constantin Virgil Gheorghiu la Bucureşti şi după înscrierea la Facultatea de Litere şi Filosofie, el încredinţează manuscrisul unei plachete Editurii Cartea Românească şi că aceasta (graţie lui Al. Bilciurescu) îl acceptă, ba mai mult, îl tipăreşte foarte repede. Apariţia în vitrine a Vieţii de toate zilele a poetului, în februarie 1937, este prefaţată prin publicarea de către unele dintre revistele ce-i deschiseseră coloanele a câtorva dintre poemele mai elocvente cuprinse în ea. Aşa face Viaţa literară, ce reproduce (în nr. <10>,/15-28 februarie 1937) Rugăciunea fiului risipitor. Nu a lipsit nici un mic „scandal“: debutantul e acuzat că ar fi plagiat o poezie a prietenului său Virgil Carianopol. (Acuzaţia a fost demontată de cel în cauză printr-o scrisoare deschisă găzduită de ziarul Porunca vremii, nr. 721/21 aprilie 1937: piesa incriminată apăruse înaintea prezumtivului model!) Oricum, placheta nu trece neobservată: despre ea scriu
    G. Călinescu (Adevărul literar şi artistic, nr. 850/1937), Silviu Cernea (Epoca, nr. 2448/1937), Iacob Slavov (Bugeacul, nr. 7/1937, şi Poetul, 7-8/1938), V. Gheţea (Dreptatea, nr. 2801/1937), Teodor Ionescu (Revista dobrogeană, nr. 9-12/1937, Ioan Virgiliu Orghidan (Ogorul, nr. 115/1937), Constantin Stelian (Decembrie, nr. 7/1938) ş.a. Scriu, de asemenea, fără să semneze, redactori ai unor publicaţii (Curentul, nr. 3327/1937, Semne, nr. 3-4/1937, Românismul, nr. 7/1937, Bucovina, nr. 11/1937 etc.)
    Semn al „validării“ neofitului de către confraţi este şi selectarea unui text al său (Destin) în antologia 13 poeţi – 13 poezii de dragoste, cu 13 desene de Neagu Rădulescu, tipărită în acelaşi an (1937). (Ceilalţi doisprezece tineri poeţi erau: Ştefan Baciu, Ovid Caledoniu, Virgil Carianopol, Gherghinescu-Vania, Vintilă Horia, Ion Aurel Manolescu, Petre Paulescu, Teodor Scarlat, Ştefan Stănescu, Simion Stolnicu, Gheorghe Tuleş, E. Ar. Zaharia.)
    Deşi a jucat un rol important în impunerea lui Constantin Virgil Gheorghiu între colegii de generaţie, Viaţa de toate zilele a poetului vădeşte un talent încă nematurizat, ezitând între orientări contrare. Astfel, în timp ce Scrisoare tatei, Fiul risipitor, Ruga fiului risipitor, Camaradul meu de bancă ori şcoala din oraş păstrează contingenţe indubitabile cu lirica sămănătoristă, îndeosebi prin motivul înstrăinării vlăstarelor rurale în mediul urban, Jurnalul poetului de şapte ani nu este străin de unele gesturi ale avangardiştilor, în măsura în care se face loc demitizării, prozaicului, banalului, limbajului cotidian, într-un cuvânt, „antipoeticului“.
    După debutul editorial, ritmul colaborărilor lirice ale lui Constantin Virgil Gheorghiu nu se relaxează. Versurile sale văd lumina zilei în periodice prestigioase, precum Revista Fundaţiilor Regale (Caseta cu poezie, Ion şi şcoala din oraş, în nr. 6/1937), ori Bilete de papagal (Elegie, Elegie <2>, Destin, Albastru cerul, Beteală neagră, în numerele 25/1937, 31, 32 şi 38/1938), dar şi în altele, mai puţin importante, efemere, precum Festival (Silistra, Inscripţie, nr. 14/1937), Semne (Slatina, nr. 3-4/1937, nr. 7/1938), Front literar (Elegie, nr. 4/1938; Inscripţie, nr. 10-11/1938), Munţii Apuseni (nr. 1/1938, Mucenica), Lanuri (Mediaş, nr. 1-2/1938, Cântăreţ), „Afirmarea“ (Satu Mare, nr. 10-11/1938), „Raza literară“ (Destin, nr. 50/1938, Elegie, serie nouă, nr. 1/1938). Câte un poem sau două îi inserau şi ziarele Naţionalul nou (numerele 728, 792 şi 1030/1937), Porunca vremii (Inscripţie, nr. 958/1937).
    O schimbare aduce abia intrarea lui Constantin Virgil Gheorghiu, în primele luni ale anului 1938, în gazetăria propriu-zisă. Acestei activităţi, desfăşurate, pînă la jumătatea anului 1943, la ziarele Curentul, România, Timpul, Informaţia zilei şi, simultan – se pare – cu acesta din urmă, şi la alte cotidiene, i s-a acordat în ultimul timp o atenţie sporită, asupra ei planând mai multe acuzaţii. (La cele vizând unele derapaje în direcţia ideologiei de extrema dreaptă s-a adăugat cea adusă de Marin Preda, în Viaţa ca o pradă, în speţă a „inspirării“ ei de către – nici mai mult, nici mai puţin – şeful Siguranţei, Eugen Cristescu, dar şi a încălcării deontologiei profesionale, prin multiplicarea reportajelor cu ajutorul „plombaginei“ şi publicarea lor deodată în mai multe periodice.) Investigaţiile întreprinse asupra acestei activităţi, mai ales în tezele de doctorat menţionate mai sus, mă dispensează de o oprire mai îndelungată aici asupra ei. Sunt de adus totuşi câteva mici completări.
    În primul rând, e de remarcat că semnătura lui Constantin Virgil Gheorghiu nu apare în ianuarie şi februarie 1938 în ziarul lui Pamfil Şeicaru, Curentul, care, de altfel, la instaurarea dictaturii regale (11 februarie) este suspendat. Se găseşte, însă, în ziarul Răsăritul, scos de dr. Ilie Rădulescu, fostul director-proprietar al Poruncii vremii, suspendat/interzis şi acesta. Antisemitismul lui se perpetuează în primele numere ale Răsăritului, deşi în redacţie sunt cooptaţi oameni noi, precum D.I. Atanasiu, Dinu Dumbravă (Emanoil Riegler) şi îndeosebi Cezar Petrescu, mai târziu, şi N. Crevedia (al cărui secretar fusese autorul plachetei Viaţa de toate zilele a poetului.) Antisemite sunt astfel şi primele două articole ale lui Constantin Virgil Gheorghiu – „Alcalay“ – Ocna cu cărţi (nr. 3/6 februarie) şi Afară de la S.S.R.! (nr. 4/7 februarie). Ulterior, proaspătul ziarist se ocupă exclusiv de cărţi şi gazete, iscălind – foarte probabil şi Petricani – note, recenzii şi cronici literare până spre sfârşitul lunii februarie. Ziarul dădea semne de neviabilitate, curând devine săptămînal, iar la 4 aprilie va dispărea.
    În al doilea rând, trebuie să se observe că la România, în afară de „cronica tribunalelor“, de „faptul divers“ şi de reportaje în genul celor pe care le scriau câţiva ani mai înainte F. Brunea-Fox şi Geo Bogza, mizând pe latura maximului pitoresc şi a senzaţionalului, Constantin Virgil Gheorghiu mai dă – rar, ce-i drept – poezii, note pe teme literar-culturale, scurte recenzii. Dar ziarul lui Cezar Petrescu este „dublat“, din 2 aprilie 1939 pînă la 12 mai 1940, de magazinul hebdomadar România literară. În acesta el semnează poezii (Rugăciune, nr. 3/16 aprilie; Lacrimă veche, nr. 10/5 iunie; Închinare, ibidem, nesemnată), dar şi texte precum Tecucel, cătunul poeţilor (nr. 2), Ultimele scrisori ale lui Gib Mihăescu către ai lui (nr. 4), Un pătrar de veac de la moartea lui Emil Gârleanu (nr. 5), Opt scriitori premiaţi de M.S. Regele Carol II (nr. 6), Viaţa zbuciumată a lui Ştefan Dumitrescu (nr. 8), „Iconarii“ de la Schitul Darvari (nr. 9), Academia Română (nr. 10), Bucureştiul care dispare (nr. 12), Doi studenţi români la Paris acum un veac (nr. 16), Poetul şi vara (nr. 17), Întoarcere la lacrima vacanţei (nr. 22), Trei poeţi ai Ardealului (nr. 24), Alfred Moşoiu, un poet uitat (nr. 25), Îndureratul destin al lui Panait Cerna (nr. 27), Un deschizător de drumuri şi un învins: Ştefan Petică (nr. 28, semnat Cronicar), Caragiale „la Rampa“ (acelaşi număr), Scînteietorul Anton Bacalbaşa, literatul ziarist (nr. 29, Cronicar), George Mihail Zamfirescu (nr. 29), Al. Davilla, biruitorul învins (acelaşi număr, Cronicar), 25 de ani de la moartea lui Dimitrie Anghel (nr. 33), O iubire din tinereţe a lui Asachi (nr. 35, Cronicar), Un veac de la naşterea lui Alphonse Daudet (nr. 40), O sută de ani de la apariţia „Daciei literare“ (nr. 42), 50 de ani de la prima reprezentaţie a „Năpastei“ (nr. 43) etc.
    La fel se întâmplă şi când Constantin Virgil Gheorghiu trece la Timpul. Ziarul lui Grigore Gafencu are şi el, începând din 27 ianuarie 1940, un magazin săptămânal – Timpul familiei (prim-redactor, Mircea Grigorescu). În acesta, poetul-ziarist publică îndeobşte reportaje adecvate publicului-ţintă: Satul fără bărbaţi (nr. 28/3 august 1940), Ultimul proces al lui Brandabura, criminalul care a fost condamnat la 100 de ani de închisoare (nr. 49/28 decembrie 1940), „Hoţul de cai“ (nr. 54/1 februarie 1941), Cuiul antinevralgic (nr. 61/ 22 martie 1941), O aventură amoroasă care se termină în balamuc (nr. 68/10 mai 1941), Hoţii de trenuri (nr. 69/ 17 mai 1941), O dramă sentimentală (nr. 73/28 iunie 1941), O moarte suspectă (nr. 75/28 iunie 1941), dar şi interesante interviuri – O vizită la d. Liviu Rebreanu (nr. 26/20 iulie 1940), Interviu cu un balet (nr. 36/28 septembrie 1940).
    În interval (1938-1941) şi Universul literar îi publică mai multe poezii (Mucenica, 5/1939, Biserică tristă, 13/1939, Rugăciune, nr. 17/1939, Surghiun, nr. 24/1939, Elegie, nr. 16/1940, Captiva, nr. 20/1940), de asemenea, „Curentul magazin“/„Curentul literar“ (Elegie, nr. 50/17 martie 1940, Rugăminte de moarte, nr. 51/24 martie 1940, Închinare, nr. 53/7 aprilie 1940, Mucenica, nr. 28 aprilie 1940, Întoarcere, toamna, nr. 59/19 mai 1940, Elegie, nr. 61/2 iunie 1940).
    Cele mai multe dintre aceste poezii compun placheta Caligrafie pe zăpadă, tipărită ca urmare a câştigării (împreună cu un alt poet, Mircea Badea) Premiului Fundaţiilor Regale pentru scriitorii tineri. (E de notat aici că la începutul anului 1940 i se tipărise poemul ocazional
    Armand Călinescu.) Noua plachetă a avut parte şi ea de „avanpremiera“ obişnuită (Revista Fundaţiilor Regale, nr. 8, Seara, nr. 955/1940), precum şi de relativ multe recenzii şi cronici. Între cei care au scris despre ea se numără: Şt. R.şollţ (Timpul, nr. 1047/1 aprilie 1940), Miron Radu Paraschivescu (Timpul, nr. 1127/22, iunie 1940), Ieronim Şerbu (Azi, nr. 68/30, iunie 1940), Dragoş Vrânceanu (Curentul magazin literar, nr. 65/30, iunie 1940), Constantin Fântâneru (Universul literar, nr. 40/1940), Ion Şiugariu (Meşterul Manole, nr. 8-9/1940), Perpessicius (Acţiunea, 18 <?> octombrie 1940, reprodus în Timpul, nr. 1247/20 octombrie 1940), Vasile Damaschin (Seara, nr. 740/1940) ş.a. Întrucât Vremea era atunci interzisă, Pompiliu Constantinescu îşi va spune cuvântul după reapariţia ei (în nr. 642/19 aprilie 1942)
    Înaintarea în vârstă, perseverarea pe drumul apucat au adus un progres indubitabil. Acesta nu se simte atât în „poemul“ ocazional menţionat mai sus, Armand Călinescu, de reţinut totuşi ca o afirmare curajoasă a unei atitudini politice, cât în Caligrafie pe zapădă. Aici, lirismul se decantează, dramele rupturilor – de familie, de sat, de copilărie şi de adolescenţă – sunt potenţate de o nouă opoziţie, aceea dintre puritate şi maculare, transpusă în comparaţii şi metafore năzuind la inedit. O noutate este şi asocierea la melancolia blândă, resemnată, a unui fel de franciscanism difuz. (Peste mulţi ani, Ion Caraion va denunţa o influenţă puternică a lui Francis Jammes, chiar un plagiat, „demonstrat“ prin recursul des la metafore ca „lacrima/privirile asinilor“!)
    Remarcabil este că, paradoxal, atât premierea, cât şi cronicile consacrate cărţii, pozitive în ansamblu, nu au efectul obişnuit, orbitor, stimulativ. Curând, tânărul dă semne că este conştient de posibilităţile sale lirice. În acest sens, după ce publică în Curentul literar două poezii în nota celor din Caligrafie pe zăpadă – Uneori, seara (68/21 iulie 1940) şi Prigoană (nr. 79/6 octombrie 1940), el dă o a treia – Însemnări (nr. 82/27 octombrie 1940, reluată şi în nr. 86/5 noiembrie 1940) –, ce propune în fapt jocul ambiguu între o figură poetică şi o constatare (mărturisire) lucidă – „Nu sunt un poet mare: ştiu./ Cocori, cu aripa lor, ca o peniţă de fier,/ Toamna, când pleacă, scriu stihuri mult mai frumoase/ Decât mâinile mele, pe fila cenuşie de cer.//“ Că aici e (şi) o mărturisire o dovedeşte faptul că manifestările lirice se fac apoi tot mai rare. Am mai depistat astfel, până la intrarea ţării în război, doar două poezii ale sale, tot în Curentul literar – Rugăciune (nr. 86/5 noiembrie 1940) şi Doamnei mele (nr. 103/22 martie 1941).
    Negreşit, „concentrările“ care se ţin lanţ nu erau propice creaţiei poetice; timpul rămas trebuia, de asemenea, să-l dedice gazetăriei, care-i asigura mijloacele de existenţă, lui şi celei ce-i devenise (în 1939) soţie. O dublă datorie – gazetărească şi de soldat, mobilizat (caporal T.R., reformat parţial, din cauza miopiei) – îi impune, iarăşi, după 22 iunie 1941, să meargă imediat pe urmele combatanţilor şi să furnizeze presei reportaje de război. Acestea sunt, fireşte, de un gen aparte, reporterul recurgând deseori la uneltele scriitorului. Publicat foarte repede (chiar în toamna anului 1941), „marele reportaj de război din teritoriile dezrobite“ Ard malurile Nistrului dă, în treacăt, o informaţie demnă a fi reţinută: pe coperta interioară, se precizează cărţile autorului, între care se numără plachetele cunoscute (Viaţa de toate zilele a poetului şi Caligrafie pe zăpadă), dar şi, „în manuscris“, un roman – Eu sunt prietenul tâlharilor.
    Nu acesta va ieşi de sub tipar anul următor, ci o plachetă de versuri, Ceasul de rugăciune, şi un alt „reportaj de război“ – Am luptat în Crimeea. Ambele menţionează ca fiind „de acelaşi autor“, în afara cărţilor cunoscute, trei manuscrise: două romane (Eu sunt prietenul tâlharilor şi Sfântul cel tânăr) şi un volum de nuvele (Hoţii de cai). Fie acestea din urmă şi simple proiecte, ele vădesc peremptoriu un lucru, anume că acela care descoperise că „nu e un poet mare“, continua să scrie – în momentele de expansiune lirică – versuri, dar, cu multă asiduitate, îşi încerca posibilităţile de prozator.
    Ceasul de rugăciune cuprinde astfel un număr restrâns de poezii: Rugăciune pentru zburătorii căzuţi (iniţial în Curentul literar, nr. 127/6 septembrie 1941), Închinare (în Viaţa, nr. 397/25 martie 1942), Uneori, seara şi Însemnări (vezi mai sus), în sfârşit, Rugăciune înainte de a porni la atacul cazematelor şi Rugăciune pentru un pluton de infanterişti (a căror primă apariţie nu am izbutit să o descopăr). Critica i-a acordat totuşi plachetei o atenţie sporită. şi majoritatea celor ce şi-au formulat opiniile asupra ei – Pompiliu Constantinescu (Vremea, nr. 644/ 19 aprilie 1942), Petru Comarnescu (Timpul, nr. 2158/15 mai 1942), Mihai Niculescu, Universul literar, nr. 20/16 mai 1942), Erasm şPetru Manoliuţ (Vremea, nr. 649/ 24 mai 1942), Aurel Marin (Gazeta Transilvaniei, 49/1942), Ion Şiugariu (Revista Fundaţiilor Regale, 8 august 1942), Matei Alexandrescu (Seara, nr. 1361/1942), George Dorul Dumitrescu (Soldatul, nr. 135/ 1942), Marin Sârbulescu (Tribuna tineretului, nr. 140-141/1942), D. (Viaţa, nr. 379/1942) ş.a. – conchideau că existau premise pentru formarea unei voci lirice distincte.
    În primăvara următoare, alături de cel de-al treilea reportaj de război (Cu submarinul la asediul Sevastopolului), în vitrinele librăriilor se iveşte romanul Ultima oră. Nu era unul din cele două anunţate, căci acestea figurează şi aici ca fiind în continuare „în manuscris“.
    În chip vădit, la baza noului roman stă experienţa câştigată în practicarea gazetăriei, inclusiv în redactarea celor trei ample reportaje de război. Aceasta reiese şi din titlul lui, Ultima oră, ce trimite direct (vezi explicaţia completă în epilog) la una din rubricile obişnuite la marile cotidiene, destinată ultimelor ştiri, în special la capitolul „marilor afaceri judiciare“. Negreşit, trama epică s-a inspirat din „cronica tribunalelor“, dar, până la urmă, nu realismul întâmplărilor şi autenticitatea actanţilor primează. În fond, acţiunea romanului nu face decât să ilustreze pe cât se poate de exact o teorie, formulată de unul dintre personaje, Dominte Tiron, fost student la teologie şi „cel mai mare beţiv“, teorie după care „mintea omului e neputincioasă să vadă care e binele şi care e răul“ şi de aceea „trebuie să ne resemnăm în întunericul şi neştiinţa în care ne-a aruncat Dumnezeu şi să nu mai facem lucruri care nu ne stau în putinţă“, căci „tot răul care se întâmplă pe lume e spre binele nostru“ şi, desigur, invers, „tot binele este spre răul nostru“. Într-adevăr, naratorul-personaj Nicolae Funogea trece printr-o catastrofă, care are urmări fericite pentru el. Acuzat că a ucis-o pe gazda sa, Suzana Manoliu, e salvat în ultimul moment şi, mai mult, primeşte averea pe care decedata i-a lăsat-o prin testament. În schimb, tot binele pe care îl face are consecinţe nefaste: cu banii primiţi de la el, tatăl său devine nechibzuit, amator de lux şi afemeiat, iar mama, părăsită, moare în spital, din pricina alcoolismului. Victimă cade şi sora Anişoara, care, spre a scăpa de necazurile din familie, se duce la o şcoală din Iaşi: pe drum ea se îmbolnăveşte şi moare. Şi la fel, Dominte Tiron, care e cât pe ce să moară din cauza injecţiei pe care i-o face, la insistenţele sale, prietenul, fost student la medicină, fără drept de a practica. Lăsând la o parte realizarea fulgerătoare a lui Nicolae Funogea ca întreprinzător (director al unei agenţii de publicitate), realizare ce traduce mai mult fantasma, visul autorului, celelalte episoade sunt perfect verosimile, iar majoritatea personajelor au contur suficient, trăiesc de la sine. Ca atare, „teza“ se vede empiric demonstrată, deşi în fond este falsă, conduce la consecinţe inacceptabile. În totul, Ultima oră constituia astfel un debut promiţător şi acest lucru a fost remarcat şi de unii dintre totuşi puţinii recenzenţi şi cronicari care s-au oprit asupra lui (Lucian Dumitrescu, în Capitala, nr. 2167/1943; Octav Sargeţiu, în Viaţa Basarabiei, nr. 6/1943; Aurel Vasiliu, în Revista Bucovinei, nr. 9/1943; Ştefan Dascălu, în Beiuşul, nr. 36/1943; Zaharia Bogdan, în Seara, nr. 1614/1943; D., în Viaţa, nr. 379/1943; un anonim, în Fapta, nr. 7/1943 etc.) Cu el se încheia vădit o ucenicie destul de îndelungată. şi oricum, între el şi următorul roman al lui Constantin Virgil Gheorghiu, tipărit peste şase ani, în Franţa, La 25e heure, nu este un salt extraordinar, ci mai curând o continuitate relativ firească.