Despre William Shakespeare se cunosc doar o mână de informaţii – majoritatea triviale, de felul unei scrisori din care reiese că se ocupa cu cămătăria. În secolul al XVI-lea era încă de neînţeles fascinaţia de acum pentru viaţa unui autor – aşa se explică de ce nimeni, în deceniile scurse după moartea lui Will, nu s-a gândit să discute cu rudele şi prietenii săi în căutarea de informaţii. Odată cu ridicarea romantismului la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea şi a inventării, ca urmare a ascensiunii geniului ca trop cultural, a eului biografic, lipsa datelor a început să apară ca un scandal intolerabil. Ceea ce a avut două consecinţe principale aflate în raport de consecuţie şi adesea de convergenţă: 1. Transformarea corpusului shakespearian într-un uriaş rezervor autobiografic, în care fiecare rând ar fi, într-o formă mai mult sau mai puţin disimulată, o propoziţie în care Shakespeare vorbeşte despre propria viaţă; 2. Punerea la îndoială a realităţii istorice a lui Shakespeare-autorul, pe principiul că un ins cu o viaţă şi o ascendenţă mediocră precum ale sale (nu era nobil, nu avusese parte de o educaţie strălucită, nu călătorise în afara Angliei) nu ar fi putut deţine o experienţă biografică precum aceea „atestată” de textele sale. Ca atare, au început să fie propuşi diverşi candidaţi la rolul de autori ai scrierilor lui Shakespeare: printre cei mai importanţi, Francis Bacon şi Edward de Vere, contele de Oxford. Dar cum dovezi directe, evident, nu existau (deşi, de-a lungul timpului, diverşi entuziaşti le-au căutat într-un fel sau în altul), s-a recurs la acelaşi rezervor inepuizabil: piesele şi sonetele lui Will. Şi cum era nevoie de mai mult decât montaje de citate, au început să fie inventate coduri secrete care s-ar ascunde în corpusul shakespearian şi care ar revela adevărul din spatele său.
Primul şi probabil cel mai notoriu – cel puţin în vremea autorului, când a atras atenţia binevoitoare a unui intelectual de talia lui Emerson – îi aparţine lui Delia Bacon (1811–1859). Aceasta, o autoare americană ratată de proză şi de piese în versuri (în această ultimă calitate fusese totuşi recenzată pozitiv de către Edgar Allan Poe), cu o viaţă în linii mari neîmplinită şi nefericită, s-a autoconvins treptat că a descoperit secretul ultim al literaturii: în spatele lui Shakespeare s-ar ascunde Francis Bacon. Deşi pretindea că scrisese lucrarea în care demonstra pe larg această teorie, Delia Bacon a publicat doar un fel de anexă a demonstraţiei, The philosophy of the Plays of Shakspere Unfolded (1857), însoţită de o prefaţă a lui Nathaniel Hawthorne, care îi adresa aceste generoase şi încrezătoare cuvinte: „Delia Bacon a ucenicit multă vreme pe textele lui Shakespeare, văzând acolo ceea ce vedea toată lumea, dar la un moment dat a început să întrezărească, în străfunduri, sclipirea comorii ascunse. Această comoară fusese disimulată cu grijă, dar şi cu toate semnele şi indiciile la vedere, astfel încât să nu poată trece neobservată de epocile care i-au urmat şi care trebuiau să profite de bogata moştenire”.
Cartea cu demonstraţia propriu-zisă a rămas nescrisă. Delia Bacon a murit nebună, după ce îşi tocase banii (oferiţi cu generozitate naivă de un sponsor) călătorind în Anglia pentru a da de urma dovezilor. În patria marelui bard stârnise consternare cerând ca mormântul lui Bacon să fie deschis – spera să găsească acolo un manuscris cuprinzând dezvăluirile ultime în legătură cu farsa existenţei lui Shakespeare. Desigur, nimeni n-a luat în seamă excentricităţile americancei.
Toate acestea pot fi aflate dintr-o carte a ilustrului shakespearolog american James Shapiro, Contested Will (Faber and Faber, Londra, 2010).
La un an după apariţia cărţii lui Shapiro, Hollywoodul dădea la iveală filmul Anonymous, regizat de Roland Emmerich (cel care făcuse şi Godzilla). Anonymous are la bază ipoteza că adevăratul Shakespeare a fost contele de Oxford.
Prostia umană este infinită. Delia Bacon s-a născut în secolul greşit.
Autor: MIHAI IOVĂNELApărut în nr. 497