La cel de-al 53-lea Festival de Film newyorkez, octombrie 2015, pe scena Teatrului „Walter Reade“, regizorul Corneliu Porumboiu şi-a dezvăluit „comoara“ într-un interviu cu directorul de la Lincoln Center Film Society, Dennis Lim. Cel mai recent lungmetraj al său, Comoara, se distinge printr-o formulă narativă ce uneşte comicul, magicul şi absurdul într-o structură mai aerisită şi mai relaxată în comparaţie cu alte creaţii ale autorului. El reuşeşte să convingă, după cum o demonstrează Un Certain Talent, premiul câştigat de regizor la Festivalul de la Cannes anul acesta, în cadrul secţiunii Un Certain Regard. Filmul nu a fost încă difuzat în Franţa, dar revista Positif îi semnalează meritoriu prezenţa, cu observaţia că pelicula ar fi trebuit să fie selecţionată în secţiunea oficială a festivalului. Porumboiu se înscrie în noul val de film realist românesc şi se remarcă cu premii importante la Festivalul de la Cannes obţinute de producţiile Poliţist, adjectiv şi A fost sau n-a fost. Creaţiile lui diferă mult între ele, estetica sa este diversificată, experimentală, aşa încât nu a ajuns încă la manieră.
Realismul de tip minimalist se impune şi în acest film, dar povestirea se aşază prin prerogativele ei la limita basmului. Raţiunea căutării comorii, motivată de o legendă despre averea străbunicului, situează de la început demersul într-o lumină absurdă. Ideea filmului porneşte de la un documentar eşuat al unui prieten, ce se transformă, în procesul creaţiei, în ficţiune. După cum se confesează regizorul în interviul de după vizionare, ceva a intervenit în timpul filmărilor, ceva care l-a transportat în afara realului şi i-a dat libertatea de a construi un deznodământ fabulos. Este vorba de acea stare magică ce ţine de actul creaţiei, care propulsează artistul pe o treaptă superioară; sau mai exact creaţia însăşi devine autonomă şi se impune creatorului, căruia nu-i mai rămâne decât s-o teoretizeze. Poate că aşa se nasc operele artă-poetică în care artistul simte nevoie să-şi definească metoda pentru a-şi explica lui însuşi ce a survenit în procesul creaţiei. Iar Corneliu Porumboiu pare foarte atras de acest gen. Filmele sale mai vechi, Poliţist, adjectiv, dar mai ales Când seara se lasă peste Bucureşti sau metabolism sunt definitorii în acest sens. Ultimul citat face apologia peliculei pe role de 300 m şi susţine că arta filmului va dispărea odată cu invadarea tehnologiei digitale. Comoara este primul film în format digital, căruia îi descoperă avantaje: în primul rând, flexibilitatea de a lucra mai mult cu actorii, controlul mai precis al luminii şi al detaliului. Mai mult, regizorul mărturiseşte că de aici înainte va lucra digital. Din păcate, arta va trebui să ţină pasul şi ea cu tehnologia, rezistenţa la nou contravine metabolismului artei, se impune o nouă estetică, adaptabilă la noile instrumente.
În Timpuri noi, ultimul film mut al lui Chaplin (deja invadat de efecte sonore), manifestul poetic e concretizat în câteva cuvinte, titrate şi mimate de Paulette Goddard: „Never mind the words“. În şvungul reprezentaţiei, omuleţul pierde manşetele pe care e scris textul şi va juca într-o limbă inventată în care sugestia sonorităţii cuvintelor şi a gestului-mim vorbesc mai bine decât orice text. Tocmai cu acest film-manifest Chaplin se desparte de pelicula mută şi, din păcate pentru noua artă vorbită, va mai atinge foarte rar inefabilul vechilor creaţii. Porumboiu îşi acordă mai mult răgaz, în care mai face alte două filme, până să se dezică de crezul său poetic, iar efectul pare pozitiv. Mai puţină analiză strecurată în partitura personajelor, cadrele mai relaxate, pentru că nu mai sunt constrânse de timp, constituie elemente ce compun o estetică în care artistul îşi ia noi libertăţi. Se arată mai interesat de portretizarea personajelor, iar acel mini-realism, altădată obositor, îşi iese din graniţe şi alunecă în farsă, fantezie, basm.
Un străbunic ce îşi sfătuieşte fiul pe patul de moarte să aibă grijă de casă, declanşează legenda comorii din localitate. Magicul e subtil infiltrat, chiar dacă e concretizat în ultima parte a filmului, când comoara e găsită şi risipită. Aproape toate personajele subscriu pe rând la acţiunea de dezgropare a comorii, ca şi cum existenţa ei ar fi un dat. Ele par legate de un fel de vrajă, fiecare motivându-se cu explicaţii ce frizează absurdul. Soţia lui Costi vorbeşte despre oamenii bogaţi ce au participat la Proclamaţia de la Izlaz şi se hotărăşte să ceară bani de la tatăl ei. Andrei nu concepe să sape decât la rădăcina copacului celui mai bătrân şi trăsnit.
Costi are o fire naivă, credulă, generoasă, îşi ajută colegele de serviciu fără să atenteze la graţiile lor şi vecinul aflat la ananghie. Şi pentru că generozitatea trebuie răsplătită, comoara survine ca un act necesar contextului absurd şi hilar ce-i pregăteşte intrarea în planul realităţii. Găsirea comorii devine iminentă când băieţelul lui Costi află despre ea; copilul nu poate fi dezamăgit..
Protagoniştii se afundă în curtea din Islaz, ca într-un fel de tărâm fantastic. Urmează poveşti legate de istoria casei ce a fost naţionalizată, a servit ca grădiniţă sub comunişti, tripou şi bar de strip-tease post revoluţionar. Casa se află într-o continuă ocupaţie; după comunişti şi proprietarii post-revoluţionari, e în prezent ocupată de sute de ciori ce şi-au făcut cuib în acoperiş. Cornel, depăşit de tehnicile noi de detectare cu aparate computerizate, se vădeşte mai cunoscător în arta exterminării ciorilor: ele pot fi alungate prin împuşcare direct în cuib.
Prietenul regizorului, Adrian Purcărescu, face trecerea dintre planul real şi cel al ficţiunii, el este actorul ce se auto-interpretează, iar povestea lui este întocmai obiectul ficţiunii: împreună cu regizorul pornesc să caute comoara străbunicului. Nu o găseşte, dar căutarea lor eşuată într-un act de creaţie le aduce o comoară mult mai valoroasă: faimă, glorie şi bucuria recunoaşterii actului creator. Ficţiunea este puternic ancorată în realitatea circumstanţială, cea a filmului, a vieţii. Basmul prezintă graniţe foarte subţiri: Cornel, soţia şi puştiul lui Costi sunt actori neprofesionişti. Cornel îşi joacă rolul din viaţa de toate zilele, soţia şi puştiul sunt partenerii de viaţă ai actorului ce îl interpretează pe Costi.
Basmul suferă şi el deplasări de valori şi denivelări. Miraculosul e invadat de ironie şi absurd: străbunicul de tip nou preferă acţiunile la Mercedes, nestematelor. Basmul modern împrumută elemente de basm clasic: există o solidaritate a eroilor secundari, fiecare are rolul lui bine definit în finalizarea proiectului. Costi, soţia lui, Cornel, hoţul satului fără ajutorul căruia obligaţiunile Mercedes, ascunse în capacul cutiei goale, poate n-ar fi fost descoperite. Până şi poliţiştii, ce păzesc temeinic patrimoniul ţării, au rolul lor: îl antamează pe hoţ să deschidă cutia.
Absurdul grefat pe naivitatea sau agresivitatea eroilor generează un comic subtil. Andrei se comportă ca şi cum găsirea comorii e doar o problemă ce ţine de acurateţea detectoarelor sau de iscusinţa celui ce le manipulează. Detectoarele par la fel de debusolate; fiecare bucăţică de curte pare să conţină o mică comoară mai mult sau mai puţin feroasă. Detectorul strigă din toţi bojocii pe diverse tonalităţi, dar Andrei nu vrea decât comoara de la rădăcina copacului trăsnit. Diverse spectre de lumină marchează trecerea timpului şi redimensionează spaţiul; culorile grădinii se metamorfozează. La lumina farurilor, operaţiunile de dezgropare continuă. Există un anumit tip de percepţie ce, prin stranietatea luminii, induce deplasări senzoriale: cârâiala pregnantă şi nevralgică a ciorilor din acoperişul casei şi presupunerile în jurul numărului lor foarte mare – percepţie pur auditivă – alunecă în zona vizualului, cu toate că nici o cioară nu trece prin obiectiv.
Intruziunea elementului socio-politic în film este o altă sursă de comic; el conturează portretul eroilor tiparizându-i în prototipuri şi clase sociale. Lumea comunistă şi cea post-comunistă sunt puse faţă în faţă, demonstrând cum conştiinţele nu s-au schimbat prea mult. Prezentul asigură o societate de consum liberă, dar funcţionarii ei aplică aceleaşi vechi practici: Cornel, lucrătorul de la compania de detectoare, îl agaţă la colţ pe Costi propunându-i un serviciu de două ori mai ieftin; miliţienii sunt la fel de flegmatici şi autocraţi şi lucrează mână în mână cu infractorii. Gomoşenia şi elitismul intelectual merg în paralel cu frustrările clasei muncitoare. Andrei, nemulţumit de profesionalismul lui Cornel, intră încă de la început într-o situaţie conflictuală. Altercaţiile dintre ei eşuează caragialesc, ca orice dispută românească, în confruntări de natură politică. Se emit slogane demne de mineriade, de tipul: Noi muncim, nu gândim! – la replica lui Cornel: „Eu am muncit la viaţa mea, nu am căutat comori!“. Comicul de limbaj se suprapune celui de situaţie: cel ce a muncit la viaţa lui, de fapt, caută comori prin însăşi natura muncii lui. Costi este, în fapt, singurul personaj ce ţine de arsenalul basmului, el pare dislocat din social, nu subscrie la modelele culturale ale vremurilor – că soţia trebuie înşelată, de preferat nu cu colegele de serviciu şi mai ales nu trebuie părăsită, pentru că copiii sunt cei mai importanţi (ca să-l cităm pe şeful lui). Este sincer şi pur, încearcă să-i spună şefului adevărul, dar adevărul lui nu este credibil. Costi se află în poziţia artistului, el deţine valoarea imaterială a comorii, singura care nu se pierde sau depreciază în timp. Lumea filmului devine universul psihologic al lui Costi.
Metafora comorii e diversificată după profilul personajelor. Costi descoperă că adevărata comoară este copilul şi bucuria lui la vederea casetei cu nestemate. Regăsim cumva, în opera de faţă, metafora comorii din legenda rabinului sărac, Eisik din Cracovia, ce va pleca la Praga să dezgroape comoara „din vis“ de sub podul regal. Acolo află că paznicul a avut acelaşi vis în oglindă, poruncindu-i-se să caute comoara sub soba din casa evreului Eisik, fiul lui Jekel din Cracovia. Recunoscându-se în visul paznicului, rabinul se întoarce acasă. El a trebuit să facă o călătorie lungă şi anevoioasă ca să înţeleagă că adevărata comoară se află în propria-i casă, că ea este un dar, pe care trebuie să ştie să-l descopere. Rabinul dezgroapă comoara şi construieşte o casă de rugăciune, la fel cum eroul nostru o va risipi pentru bucuria copilului său.
Basmul închide în cerc întregul periplu arheologic. Filmul începe cu o carte de poveşti (aventurile lui Robin Hood) din care Costi îi citeşte băieţelului lui. Magia lecturii este întreruptă de câteva ori de intruziunea vecinului. În final, comoara se reliefează, dar cum rolul comorilor este să împodobească prinţesele frumoase, Costi va umple caseta goală cu nestemate şi perle, cumpărate cu valoarea a patru obligaţiuni. Ultimul cadru – un parc de copii ce dau iama în caseta cu bijuterii. Unul dintre puşti fuge cu prada pe înălţimile toboganului – stop-cadru –, pelicula se întunecă şi genericul începe să curgă.
