Codul lui Cernatescu

Radu Cernatescu, „Literatura luciferica. O istorie oculta a literaturii române“, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2010, 360 p.

Sub un titlu mai degraba comercial decât ezoteric („Literatura luciferica. O istorie oculta a literaturii române“), Radu Cernatescu a publicat, la sfârsitul anului trecut, un volum care îsi propune sa elucideze raporturile unora dintre cei mai importanti scriitori români cu Masoneria. Cartea nu constituie, totusi, o istorie literara în adevaratul sens al cuvântului, nu doar din cauza numeroaselor omisiuni din sumar, cât mai ales din pricina parti-pris-urilor pe care autorul si le afiseaza înca de pe prima pagina, unde incrimineaza „omul ateu, redus la o cultura de consum“, si militeaza fatis pentru o organizatie care urmareste sa prezerve „gena transcendentei umane“ (p. 7). Avem de-a face, asadar, cu o pledoarie pro domo, care, desi îsi revendica o „antidogmatica a lecturii“, nu o face – cum a observat deja Cosmin Ciotlos în cronica sa din „România literara“ – decât pentru a vehicula sub paravanul ei dogmele propriei traditii „oculte“.
Tinta fixa: Calinescu
Care ar fi, însa, „dogma“ literara pe care Cernatescu intentioneaza s-o erodeze prin cartea sa? În general, critica noastra „estetica“ si, în particular, „calinescianismul“, caruia exegetul îi organizeaza un vehement proces de intentie în introducerea volumului. Însa argumentele lui Cernatescu nu sunt deloc convingatoare. Las la o parte faptul ca, la aproape 70 de ani de la aparitia sa, „Istoria“ calinesciana a încetat sa mai reprezinte acea infailibila tabla de legi a literaturii române pe care o ironizeaza cu exces de retorica „lucifericul“ nostru. Mai îngrijorator e faptul ca prefata volumului adaposteste o serie de confuzii si de erori impardonabile, care arunca o umbra de îndoiala asupra validitatii întregului demers. Nu stiu de unde o fi aflat Cernatescu ca N. Moraru, Al. I. Stefanescu si Ov. S. Crohmalniceanu ar fi fost „discipoli calinescieni“ (cum se afirma la p. 8; mai lipseau de pe aceasta lista I. Vitner si Leonte Rautu…), dar stiu cu siguranta ca nu autorul „Principiilor de estetica“ l-a „decretat“ pe Cosbuc drept „poetul taranimii“, cum pretinde exegetul la pp. 12 si 152 ale cartii sale. De altfel, nu e deloc limpede cu ce-ar fi pacatuit Calinescu. Pe aceeasi pagina, Cernatescu îi reproseaza antecesorului sau ba ca si-ar fi masurat autorii „cu instrumentele si criteriile unei axiologii vulgarizant de subiective“, ba ca si-ar baza „aparatul critic“ pe „un instrumentar rationalist restrictiv“ (p. 11); dupa cum, cu acelasi elan incontinent, criticul este acuzat si ca ar fi perpetuat la noi „estetica stiintifica“ (p. 9), si ca ar fi negat existenta oricarei „estetici“.
Nici din capitolul final Calinescu nu iese mai bine. Dar nici Cernatescu, care, oprindu-se asupra motivelor pentru care autorul „Principiilor de estetica“ a fost eliminat din viata publica la sfârsitul deceniului cinci, ignora cu desavârsire probele textuale (care arata ca micile „disidente“ calinesciene atinsesera niste limite deja intolerabile pentru noul regim politic) si – fara a trimite la nicio sursa bibliografica! – vede în evenimentul respectiv o simpla consecinta a unor frictiuni din cadrul masoneriei, care au condus la „razbunarea lui Mihai Ralea“: „Calinescu nu a fost decât contextual o victima a valului de epurari, motivele campaniei de demascare sunt însa cu mult mai personale si tin de ranchiuna unor „prieteni“ care, odata ajunsi în vârful piramidei decizionale în noul partid-stat, aveau de platit vechi polite argutului coleg de loja.“ (p. 339) Desigur, ati intuit deja ca Ralea n-ar fi putut sa coaca de unul singur un complot de o asemenea anvergura; a fost nevoie sa puna putintel umarul si evreii, altminteri eterna conspiratie mondiala iudeo-masonica si-ar fi stirbit reputatia…
Cum arata adevarul
„antidogmatic“
Cu toate acestea, nu am intentia sa bagatelizez importanta temei lui Radu Cernatescu. Dimpotriva, sunt convins ca, cel putin din epoca pasoptista pâna la instaurarea comunismului, Masoneria a jucat un rol deloc neglijabil nu doar în edificarea statului român modern, ci si a institutiilor noastre literare. Prin urmare, gasesc cu totul justificata o istorie institutionala a Masoneriei literare autohtone, una care sa evidentieze conexiunile dintre ideologie, politica si literatura. Problema e ca ma astept ca o asemenea istorie sa fie scrisa „cu cartile pe masa“ si nu cu artificii conspirationiste de duzina. Or, tocmai asta face adeseori Radu Cernatescu, care, desi îsi cheltuieste energiile pentru a „documenta“ ireprosabil aspecte secundare sau de-a dreptul irelevante în raport cu subiectul cercetarii sale, lanseaza apoi cu nonsalanta aberatii dintre cele mai vesele. Astfel, într-un capitol intitulat emfatic „Adevarul despre nasul Spatarului Milescu“, autorul divagheaza pe 20 de pagini despre verzi si uscate, dupa care în ultima secventa a studiului îl contrazice subit cu Miron Costin, care pusese lifting-ul aplicat de Voda boierului moldovean pe seama a niscaiva înclinatii complotistice. În replica, Cernatescu întrevede „o alta explicatie, poate ss.m.t cu mult mai credibila“, desi lipsita de orice suport istoriografic: „daca Spatarul era posesorul titlului de Imperator, de initiat adica, mentionarea lui în vreo misiva adresata Împaratului Nicolae Milescu putea trezi stupefactia profanului Voda Ilias. Neîntelegerea unui orgoliu noetic, rezultatul acelei transmutari interioare ireversibile care transcende lumea scundelor vanitati princiare, iata posibila ss.m.t cauza a crestarii nasului nevinovatului spatar si nu complotul uzurpator care se pedepsea, de regula, cu moartea.“ (p. 49-50) Ergo, adevarul „antidogmatic“ rezulta din „daca“, „poate“ si „posibil“…
Într-un registru similar se construiesc si cele doua capitole care discuta înregimentarea ideologica a lui Mihail Sadoveanu, în contextul în care prozatorul dobândise „convingerea dezavuarii si a iminentei lui îndepartari de la conducerea Masoneriei“. Un prim semn în acest sens ar fi venit pe 1 septembrie 1944, când, la alegerile pentru presedintia S.S.R., Sadoveanu „este înfrânt de Victor Eftimiu si de grupul lui numeros de sustinatori francofili, între care E. Lovinescu si Cincinat Pavelescu“ (p. 288). Cât de bun manager de campanie al lui Eftimiu o fi fost Lovinescu nu-mi pot da seama, dat fiind ca, dupa stiinta mea, criticul trecuse în lumea celor drepti înca din 16 iulie 1943; dar poate ca, cine stie?, în lumea „transcendentelor oculte“ – în care, vorba prozatorului francmason, „mortii poruncesc celor vii“ – un asemenea teleghidaj transmundan sa fie ceva firesc… În orice caz, cu adevarat sideranta e concluzia lui Cernatescu: „Ramas pe toate liniile fara „coledzi“, Sadoveanu a apelat într-un moment când acest fapt nu avea înca nicio circumstanta ssict, la agentul N.K.V.D. responsabil cu mediile intelectualitatii românesti, Mihai Ralea, cu care Sadoveanu se cunoscuse la „Viata româneasca“. Se spune ca Ralea i-ar fi cerut prozatorului sa-i dezvaluie tot secretul masonic în schimbul recomandarii prozatorului la Moscova. Cert este ca aceasta recomandare a fost obtinuta de vreme ce Sadoveanu calatoreste la Moscova în anul urmator s1945 – n.m.t, iar numele lui va apare ssict pe lista Blocului Partidelor Democrate, prosovietice, la alegerile din 1946.“ Pe ce baza afirma, totusi, Cernatescu ca Ralea ar fi fost „agent N.K.V.D.“ (si, pe deasupra, si „responsabil cu mediile intelectualitatii românesti“)? Si cine „spune“, apoi, ca lui Sadoveanu i s-ar fi cerut sa dezvaluie sovieticilor „tot secretul masonic“? Se prea poate ca, dupa cum afirma Cornel Ungureanu pe ultima coperta a cartii, autorul sa-si fi procurat datele de la „detinatori de secrete importante“, adica din chiar interiorul Masoneriei. Însa, în lipsa unor surse care sa le faca „falsificabile“ (adica verificabile), asemenea afirmatii peremptorii ramân simple speculatii calomnioase care apropie „hermeneutica“ lui Radu Cernatescu de bubulismele unui Pavel Corut.
Hermetism si hermeneutica
Defectul major al cartii lui Cernatescu nu vine, totusi, din documentarea insuficienta, ci din arbitrarul manierei sale de interpretare. Sigur ca, în principiu, nu putem nega posibilitatea ca unii scriitori români sa fi codificat în operele lor simboluri si mituri masonice. Întrebarea este, însa, cum le putem delimita pe acestea din urma de simbolurile si miturile „culturale“ în sensul larg al termenului, adica de acele topos-uri de provenienta religioasa sau livresca ce caracterizeaza alte coduri culturale sau care nu pot fi reduse la o doctrina anume. Un exemplu concludent în aceasta privinta îl constituie analiza „Tiganiadei“, pe care Cernatescu o citeste – cum altfel?… – în cheie masonica, adica politica si mistica. Despre lectura politica, care îl transforma pe Budai-Deleanu într-un iacobin anarhic, nu sunt prea multe de spus, câta vreme ea e sustinuta cu argumente specioase de tipul identificarii lui Romândor cu… Napoleon Bonaparte, pe baza amanuntului ca eroul „Tiganiadei“ „a fost initial, aluzie la cariera împaratului francez s???t, un simplu ostean din „siragurile ostirii“ lui Vlad Voda“ (p. 79). Ceva mai elaborata pare a fi interpretarea în grila mistica, ce porneste de la constatarea ca, în esenta, „cosmologia masonica se structureaza si azi în jurul a doua serii de fenomene opozitive, dar indisolubil corelate în ansamblul lor, prin care se ordoneaza întregul simbolism masonic: lumina-Rasarit-primavara-zi-foc-dreapta etc., sinonimii ale beneficului, ale sufletului si ale vietii, aflate în opozitie cu analogiile maleficului, ale trupului si ale mortii: întuneric-Apus-toamna-apa-stânga etc.“ (p. 80). Un astfel de „maniheism esential“ descopera Radu Cernatescu si în epopeea lui Budai Deleanu, mai exact în particularitatea ca „razboiul ostirii celeste cu hoardele lui Savaot apare continuu ilustrat de parasimboluri violent opozitive, maniheic ordonate dupa binomul esential lumina-întuneric“ (p. 81). Dar oare numai în „cosmologia masonica“ întâlnim un asemenea maniheism? La urma urmei, „parasimboluri violent opozitive“ de tipul lumina-întuneric se gasesc si în predicile Î.P.S. Patriarhul Daniel, în ciclul vampiros al lui Stephenie Meyer sau în declaratiile de presa ale lui Jiji Becali. Sa întelegem ca toate aceste artefacte verbale disimuleaza si ele o „cosmologie masonica“?
De altfel, aceasta e eroarea fundamentala a cartii lui Radu Cernatescu: desi recomanda, ca alternativa la „critica estetica“, perspectiva „hermeneutica“, autorul „Literaturii luciferice“ ignora tocmai principiul definitoriu al acestei traditii de interpretare, si anume cunoscutul „cerc“ care presupune corelatia partilor cu întregul si invers. Or, „interpretarile“ lui Cernatescu se opresc, de obicei, asupra unor „parti“ detasate de întreg, pe care autorul încearca sa le impuna apoi, în mod fortat, ca „întreguri“ autonome. Cu alte cuvinte, în opozitie cu cercul hermeneutic, „codul lui Cernatescu“ nu este decât un vicios cerc „hermetic“ constând în asocierea simbolurilor cu niste semnificatii prelevate în mod aleatoriu din traditia Masoneriei, si nu în degajarea functiilor pe care respectivele simboluri le contracteaza în contextul specific al unui text anume. Asa se întâmpla, bunaoara, cu interpretarea liricii bacoviene, unde izomorfismul noapte – pustiu – melancolie – toamna – renastere – plumb -negru – agat îi apare autorului cartii drept o retea de „noduri semantice preluate dintr-o fenomenologie oculta“, „care înca marturisesc despre cunoasterea magica a naturii de catre omul saturnian“ si care transmit astfel „ardoarea încrederii într-o oculta armonie a unei lumi în care fiecare lucru se afla sub atractia tuturor celorlalte, ca într-un veritabil corpus mundi supus atractiei Absolutului“ (p. 177). Se prea poate, nu zic, ca Bacovia sa fi împrumutat toate aceste „noduri semantice“ de la Agrippa von Nettesheim, de la Robert Burton sau de la Novalis; numai ca, pentru a vedea daca, în cazul poetului român, toata aceasta constelatie simbolica sugereaza sau nu „încrederea într-o oculta armonie a lumii“, va trebui sa chestionam poezia lui Bacovia, si nu scrierile lui Nettesheim, Burton sau Novalis, asa cum procedeaza în chip predilect Cernatescu; iar, pentru a obtine raspunsuri verosimile la întrebarile noastre, e necesar sa interogam texte si contexte, si nu simboluri sau versuri izolate pe care sa le asociem, pe baze pur analogice, cu alte simboluri sau versuri din infinitul traditiei culturale. Nu de alta, dar, dupa cum avertiza Umberto Eco într-o acida critica a acestui tip de „semioza hermetica“, „dintr-un anume punct de vedere, fiece lucru are raporturi de analogie, de continuitate si asemanare cu oricare alt lucru“.
Exista, ce-i drept, în „Literatura luciferica“ si situatii când Radu Cernatescu furnizeaza date demne de interes pentru criticul si istoricul literar. E cazul amplului eseu despre „Craii de Curtea-Veche“ (unde autorul avanseaza o serie de „modele“ istorice pentru personajele romanului: Papura Jilava – Bucura Dumbrava, Poponel – Claymoor, Gore Pirgu – Pantazi Ghica, Pena Corcodusa – „Domnica“, familia Pantazi – dinastia Cantacuzinestilor, Pasadia – Georges Soutzo) sau al primului studiu consacrat lui Sadoveanu (în care Cernatescu identifica, de aceasta data convingator, o suita de simboluri masonice încastrate în textura romanelor „Baltagul“ si „Creanga de aur“). Însa aceste mostre de eruditie ramân simple „contributii documentare“, care nu disloca interpretarile anterioare (Vasile Lovinescu si Alexandru Paleologu) si care, în cazul prozatorului fascinat de genealogii, risca sa transforme „Craii de Curtea-Veche“ într-un „Letopiset cantacuzinesc“ pentru uzul secolului XX. Si oricum, speculatiile nefundamentate, reductionismele interpretative, mania de a desparti prin virgula subiectul de predicat si mostrele de umor involuntar (de tipul „primii nostri romantici s-au sincronizat perfect cu avântul occidental de sacralizare a Alpilor“ – p. 97) fac din „Literatura luciferica“ una dintre cele mai proaste carti ale anului abia încheiat.

andreiterian@yahoo.com