În weekend-ul trecut (15-17 noiembrie 2013), în Cluj-Napoca, s-a desfasurat „Simpozionul National de Didactica Limbii si Literaturii Române“: (http://www.anpro.ro/html/index.php?pag=simpozion&stanga=meniu_simpozion&dreapta=s_dreapta&nrcrt=2). Cu toate ca reprezentantii Ministerului Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului ofera manifestarii o atentie atât de sublima, încât, în ultima vreme, lipseste cu desavârsire, cele trei zile dedicate dezbaterilor, atelierelor, conferintelor profesorilor de limba si literatura româna (coordonate profesionist si discret de doamna profesoara Monica Onojescu) valoreaza pentru dezvoltarea domeniului mai mult decât toate asa-zisele reforme supervizate de functionarii politici de la Centru. Stârnit de tema simpozionului „Profesorul de lectura“ si inspirat de eseul lui Nicolae Manolescu „Cinci tipuri de critici, în „Echinox“, nr. 5, 1972“, am încercat sa propun o tipologizare vag parodica a celor mai proeminente figuri ale învatamântului românesc de astazi. Iata ce a iesit…
Doctorul-preuniversitar: Cum dovedeste si numele, el e un ins paradoxal. Locul sau nu-i în preuniversitar – si-o spune adesea. Fiind un universitar închipuit si, bineînteles, fara noroc, îl uraste pe lectorul X (fiul profesorului Y), o bârfeste pe asistenta A (amanta/sotia conferentiarului B), îl batjocoreste pe seminaristul H (lingusitorul decanului J). Titlul de „doctor“ pare sortit sa fie însemnat doar pe adeverintele scolare, asa încât frustrarea îi decide si lecturile. El nu poate parcurge bibliografia scolara clasica. Adeseori, plaseaza, prin sala profesorala, parca din întâmplare, câte un tom teoretic, greoi, doar, doar vreun coleg se va inhiba sau, vazând ce citeste, îi va elogia cultura… doctorala. Metodele didactice îi repugna, interpretarile altor profesori îi stârnesc zâmbete arogante ori comentarii cinice. Lecturile sale îi par singurele valabile, axiologic superioare. Nu-l intereseaza originalitatea interpretarii, ci legitimarea ei printr-o puzderie de referinte critico-teoretice. Daca s-ar concentra putin, ar putea vorbi doar în citate… critice. Inteligenta sa e „bibliografica“. Este capabil sa complice cele mai transparente/banale idei. Obscuritatea analitica îl pândeste la fiecare pas, cu toate ca, niciodata, el nu paraseste scaunul de la catedra. În fapt, atitudinea si tonul ex cathedra îi învaluie ca o aura orbitoare demersul didactic. Adora sa se auda vorbind. Ar preda cu note de subsol si cu aparat critic maximalist. Cum nu se poate face asta, parantezele discursive si paralele comparatiste dospesc în lectiile sale. El dezvolta doar lecturi-palimpsest. Daca într-o ora invoca sub zece nume (pe care elevii le scriu ciuntit), îsi considera ratat demersul didactic.
Când preda „Plumb“, el o ia de la Baudelaire, Verlaine, Rimbaud si Mallarmé încoace. Vreme de vreo doua saptamâni, prezinta etapele de creatie ale acestora. Apoi, le cere elevilor referate (minimum 10 pagini) despre receptarea critica a simbolismului românesc. În timp ce elevii îsi citesc – doct, precum profesorul lor – compilatiile, el se imagineaza într-o aula universitara polemizând cu Petroveanu, Fanache, Lidia Bote ori Caraion. Pe urma, în jumatate de ora epuizeaza interpretarea poemului bacovian, inventariind plictisit toate cliseele analitice. În urmatoarea saptamâna, le explica elevilor de ce Bacovia e un „anti-simbolist“ si de ce anticipeaza postmodernismul românesc. Învataceii sai n-au niciodata întrebari, nelamuriri, interpretari personale. Caci, nu-i asa?, doctorul-preuniversitar este profesorul de doct-lectura.
Elitistul-performeur: El preda doar în colegii nationale sau în licee de centru. E galantul si garantul performantei. Gongoric si estetizant, narcisist si vanitos, el e masculul „alpha“ printre profesori. Bineînteles ca îi priveste cu superioritate pe ceilalti, dar nu se multumeste cu atât. Atent si empatic lector al „Dilemei vechi“, el preia si optica unor colaboratori ai revistei: nu-si poate valida încântarea de sine daca nu vampirizeaza neajunsurile profesionale ale colegilor mai putin dotati, mai ales ale celor din liceele tehnologice. Considerând (în tacere, caci polemica fatisa ar fi sub demnitatea sa) învatamântul un mediu insalubru si cam prea muncitoresc, el îsi construieste universuri compensatorii aseptice, predându-le doar „elitelor“ (de preferat fii si fiice de manageri corporatisti, universitari, parlamentari, judecatori ori medici). Abia daca mai pune mâna pe creta. În schimb, la clasa vine cu editii brosate. El e un învingator. Excelent în toate cele. Vorbeste calm, cumpatat, nu se bâlbâie, nu se întristeaza, nu se emotioneaza. În public, îi priveste cu îngaduinta pe toti. În intimitate, îi displac vreo doi-trei, aceia care ar putea – într-un viitor, totusi, improbabil – sa-l detroneze. Nu se simte niciodata amenintat cu adevarat. Vrea mereu sa fie actual, doar el e vesnic omul momentului. Citeste destul de mult. De fapt, atât cât sa-i mângâie orgoliul de intelectual, dar sa nu-i lezeze comoditatea burgheza. Uraste sa transpire, sa întepeneasca la masa de lucru. Doar n-o fi proletar al învatamântului! Nu vreo curiozitate intelectuala îl mâna în biblioteca sau în librarie, ci o nevoie perfect pragmatica, imediata: elevii sai performanti trebuie sa-i oglindeasca fidel cunostintele, asa încât, la olimpiade si la examene, sa le stârneasca efuziuni admirative colegilor „simpli“.
Când preda „Plumb“… De fapt, el nu preda niciodata „Plumb“. Ar fi prea previzibil, prea comun, prea ca altii… Sub „Estetic urban“ sau sub „Poema în oglinda“ nu prea coboara. Deci, când preda un poem bacovian, Gérard Genette, Laurent Jenny, Jean-Jacques Wünemburger, Vilém Flusser, Hans-Georg Gadamer sau Jacques Derrida îl acompaniaza. Ce conteaza ca n-au nicio legatura cu scepticul poet român. În gura acestora poate pune orice idee, cine sa-l contrazica în preuniversitarul în care – îsi zice el – referintele profesorilor nu trec de Calinescu, de Manolescu, de „Dictionarul de simboluri“ ori, ici si colo, de Bachelard. În orice text este capabil sa reliefeze reflexivitatea discursiva ori tema creatiei. El preda doar „arte poetice“. Un vers îi poate revela întreaga cunoastere a lumii. E în stare sa dicteze pagini întregi de comentarii pornind de la o metafora metonimica. Aceasta pentru ca elitistul-performeur este profesorul de aleasa lectura.
Metodistul-practician: El nu mai e profesor… de lectura, eventual poate fi profesor de didactica/metodica. El a renuntat sa mai citeasca literatura, în schimb, lectureaza cu voluptate programe si metodologii scolare. Poate rosti oriunde si oricând, cuvânt cu cuvânt, fragmente ample din curriculum. Memoria sa este infailibila metodic, doar ca, uneori, mai încurca personaje si interpretari. Totusi, nu confunda niciodata competentele generale ori pe cele specifice. Le stie pe toate, adora sa le enunte si sa le explice în fata studentilor practicanti ori a profesorilor debutanti. Face atâtea comentarii pornind de la un plan de lectie câte ar propune un critic al constiintei analizându-l pe Proust. Nu mai stie cu câti ani în urma a (re)citit poezii si romane din canonul scolar, dar e capabil sa le evidentieze valorile si atitudinile formative si formatoare, relevante pentru contemporaneitate. El e sef de comisie în proiectele ministeriale de revizuire a programelor scolare, dar are mari dificultati în a rosti macar doua nume de scriitori, debutanti dupa 1990. Poate 1980? Sau sa fie 1970? Din generatia „saizecista“ îi cunoaste pe Nichita Stanescu si pe Marin Sorescu. Pe ei îi preda… Pardon, le supervizeaza predarea! Nu-l intereseaza actualitatea literara, doar cea ministeriala ori schimbarile de la inspectorat îi cuceresc atentia. Nici de traditia culturala nu se sinchiseste. El are amintiri, nu si prezentificari. Îsi joaca puseurile nostalgice (despre cum a fost pe când era „simplu“ profesor ori subiect al inspectiei) doar pentru a-si exhiba, prin antiteza, noul statut: cel de metodist care supravegheaza si avizeaza demersul didactic al altora. Teoria îl oboseste, doar practica îl satisface.
Când preda, pardon, când asista la predarea poeziei „Plumb“, el gândeste în cifre: 1.1, 1.3., 2.4., 3.2., 4.1., 4.3. Calitatea lecturii interpretative a inspectatului se estimeaza matematic: competenta 2 a fost valorificata în proportie de 75,5%, în schimb, doar 45,73 % din competenta 3 a fost dezvoltata. Literatura e gândita aritmetic, iar valoarea inspectatului e discursivizata dupa rit lingvistic european. În fapt, si când trimite felicitari de Craciun, si când face declaratii de dragoste, el vorbeste întocmai ca la inspectie: focusare, implementare, competente procedurale, demers interdisciplinar si transcurricular, operationalizarea obiectivelor, evocare-realizarea sensului-reflectie-transfer-retentie-intentie-pretentie-conventie. Stop. Doar el le poate rosti fara sa oboseasca. Fiindca metodistul-practician e profesorul de lectura cu metoda.
Didacticianul-spontan: I se mai spune profesor „creativ“ sau „ludic“. La ore, se… „joaca“. Lectura ramâne o îndeletnicire relaxanta, de weekend, în rest, el conspecteaza constiincios carti de didactica, fiind obsedat de sincronizarea cu cele mai inedite si inovatoare metode activ-participative, pe care, fireste, le preia mimetic. Teoreticienii didacticii sunt pentru el semizei, iar scriitorii – doar material didactic. În schimb, teoreticienii, istoricii ori criticii literari se identifica mereu cu niste veritabili minotauri, închisi în labirintul anilor de facultate. Tezeul lui a fost gasit la cursurile de didactica, singurele unde se simtea valorizat la… adevarata valoare de profesor. Lecturile lui îi activeaza mereu identitatea de profesor, de aceea gusturile sale tind sa se asemene tot mai mult cu acelea ale elevilor. O secventa epica, lirica sau dramatica se transforma pe nesimtite în scenariu didactic. Valoarea unei opere literare depinde strict de compatibiltatea sa cu o metoda sau alta. El e vulgarizatorul bine temperat. De aceea, „spontaneitatea“ si „creativitatea“ lui sunt, în fapt, atent… controlate. Pare nonconformist, dar e formalist-structuralist. Ceea ce poate parea vacarm interpretativ pentru neofiti, pentru el, se dovedeste un demers perfect logic.
Când preda „Plumb“, e în stare sa „sparga gheata“ punându-i pe elevi sa stea într-un picior, sugerând (în imaginarul sau didactic) dezechilibrul lumii. Apoi, lectura sa îsi exhiba întotdeauna dimensiunea „interdisciplinara“: ideea poetica e cântata de unii elevi, dansata de altii, „geometrizata“ de cei câtiva iubitori de logica matematica, teatralizata de ceilalti (pâna si un cavou de carton se poate ivi în sala de clasa). E în stare sa-si lege de spate niste aripi colorate cu carioca gri, pâna când strigatul deloc mut al femeii de serviciu (disperata de atâta galagie la ore) face vânt scenetei profesorale. Didacticianul-spontan îl desfide pe „doctorul-preuniversitar“, se viseaza „elitist-performeur“, este fiul razvratit al „metodistului-practician“. Pe primul îl considera sec si artificial, plicticos si abscons, pe al doilea îl admira în tacere, dar îl si acuza de exploatare narcisist-egoista a elevului, pe cel din urma îl urmeaza pâna la un punct, dar îi „umanizeaza“ procedura didactica, deoarece didacticianul-spontan este profesorul de sou-lectura.
Ezotericul-ecumenic: El e profesor de lectura, dar, la fel de bine, ar putea fi preot, pastor sau calugar. S-a consacrat sistemului didactic, din ecumenism, numai pentru ca stie ca dascalul e un mântuitor al tinerelor suflete. În învatamânt, face apostolat. Pentru el, literatura este spirit întrupat în cuvânt. În orice carte, descopera o parabola… biblica, fireste. Emana piosenie si bunacuviinta. Cucernicia îi cadenteaza toate lecturile. La scena cuptorului din „Ion“ închide ochii si roseste, paginile cu violul Nadinei din „Rascoala“ sunt de mult smulse, dupa cum, în biblioteca sa, mai subtiri sunt si volumele lui Arghezi, Barbu sau Camil Petrescu. Pe scriitorii contemporani îi sictireste crestineste, acuzându-i de decadentism si de „coruptie“ morala. Când gaseste în carti vreun cuvânt mai deochiat scuipa de trei ori în sân, îsi face douasprazece cruci cu limba în cerul gurii si, evident, rupe pagina. Adeseori, pe parcursul lecturii, i se arata simtiri metafizice. Din rigorism moral, e capabil sa rastoarne si conceptele canonice: elevii sai afla ca, la Blaga, cunoasterea paradisiaca e a artistului, iar cea luciferica a omului comun. Din poeziile lui Eminescu, citeste cu reala placere doar „Colinde, colinde“ si „Rugaciunea închinata Maicii Domnului“. E în stare sa verse o lacrima când îl preda pe Vasile Voiculescu, citind si recitind „În Gradina Ghetsimani“. Pentru el, Nicolae Steinhardt este autoritatea suprema în domeniul criticii literare.
Când preda „Plumb“, formuleaza ezoterico-evanescent-inefabil tema, ezitând între: zborul întors al sufletului zbuciumat de pacate; captivitatea dureroasa si dezumanizanta a pacatosului înfrigurat spiritual; tipatul mântuitor al omului mortificat interior ce-si cauta tremurând salvarea dintr-un univers al putrefactiei, generat de disolutia curateniei etice si a puritatii sentimentale. Apoi citeaza pasaj dupa pasaj din „Ecleziastul“ si din „Apocalipsa“, amenintându-i pe elevi cu pedeapsa post-mortem daca nu se vor întoarce cu fata de la Bacovia spre cele sfinte. Nimic din totate acestea nu i se pare excesiv ori deplasat, pentru ca el, ezotericul-ecumenic, este profesorul de lectura de amvon.