În luna martie, la Roma si la Paris era lansata o initiativa a Bisericii Catolice de dialog între crestini si pagâni intitulata sugestiv Curtea Pagânilor, în franceza Parvis des Gentils. Participând la acest eveniment în Paris ma întrebam care trebuie sa fie limbajul folosit în acest dialog, care sunt punctele comune de la care putem pleca în cadrul dialogului. În fata la Notre-Dame o încercare de raspuns a fost utilizarea limbajului stiintei pentru a vorbi despre limitele încercarii pozitiviste de a explica lumea, facuta de o mâna de cercetatori onesti despre care nu pot sa va spun daca erau credinciosi sau nu. Dar, de fapt, atunci când vorbim despre limitele stiintei, nu mai vorbim de stiinta, ci trecem în filosofie.
Despre teologia naturala
Argumentele filosofiei se vor universale, demne sa convinga pe oricine, iar acea parte a argumentelor filosofice ce se ocupa cu studiul Fiintei lui Dumnezeu se numeste teologie naturala. Miza teologiei naturale e clara, argumentele respective pot fi folosite în afara grupului celor ce accepta autoritatea Evangheliei; bazându-ne doar pe inteligenta naturala a indivizilor, se poate argumenta pro sau contra anumitor pareri din spatiul public. Teologia naturala este cheia de acces a bisericii în spatiul public. Evident, nu era cazul pentru perioada Sf. Toma, în care teologia era prezenta în agora deoarece comunitatea politica era o comunitate crestina. Ceea ce a facut Toma în raport cu pagânii timpului sau, adica musulmanii, în primul rând, a fost sa propuna un tip de argumente ce pot fi preluate fara a se asuma si doctrina crestina.
La un moment dat, în istoria filosofiei a fost contestat dreptul ratiunii de a spune ceva cu sens despre Dumnezeu. Argumentele existentei lui Dumnezeu au fost respinse ca fiind paralogisme de catre Kant. Nu voi comenta corectitudinea argumentelor lui Toma sau a criticii lui Kant; as vrea însa sa observam consecintele acestei situatii. Dumnezeu a devenit incognoscibil, obiect al unui cult si al credintei. Ratiunea nu se opune credintei în Dumnezeu, dar nici nu o sustine, conchide Kant. Neputând sa spunem nimic cu sens despre Dumnezeu prin ratiune, singura care mai are o autoritate în acest domeniu e revelatia si credinta fiecaruia dintre noi. Revelatia nu este universal accesibila, nu toata lumea are ocazia unei întâlniri de natura mistica cu Dumnezeu. Credinta este subiectiva, chiar si atunci când ea este cuantificata de o dogma, de un crez, credinta ramâne atât de intima încât nu putem sa spunem ca doi indivizi au aceeasi credinta, chiar daca, prin mijlocirea limbajului, ei marturisesc aceasta credinta.
Dar, daca Dumnezeu nu e accesibil prin ratiune, atunci fiecare individ este lasat prada propriilor lui imagini subiective despre Dumnezeu, ne spune Hegel. Fideismul si idolatrizarea unei imagini pândesc o data cu respingerea teologiei naturale. În termeni contemporani, este vorba de relativism, fiecare are dreptul de a gândi si de a crede ce vrea, nu exista sistem de coercitie posibil în ceea ce priveste corectitudinea unei idei. Sub pretextul de a promova toleranta, relativismul promoveaza o dezordine logica ce duce la consecinte îngrijoratoare: pierderea structurilor, a credintei în adevar si apoi a unitatii însasi a subiectului cunoscator, ce nu se mai poate defini pe sine pentru ca a disparut posibilitatea însasi de a spune ceva cu sens despre sine însusi.
Întoarcerea la tomism
În fata acestei situatii, Biserica Catolica a propus ca solutie la criza modernista revenirea la Sf. Toma. În contextul mortii metafizicii în secolul XX, tomismul devine filosofia oficiala a bisericii. Anacronismul e la ordinea zilei. Dar era singura solutie pentru a pastra o structura de gândire forte în crestinism. Problema este ca aceasta filosofie poate reprezenta un turn de fildes în care credinciosul poate gasi raspunsuri la întrebarile lui dar în care el nu poate generaliza niciodata aceste raspunsuri dincolo de sfera celor ce sunt deja convertiti.
În Franta catolica avem de-a face cu o dezbatere legata de aceasta revenire. Ce presupune adevarata revenire, o revenire la continutul gândirii lui Toma sau o revenire la metoda sa? Sa revenim la continut, pentru ca argumentele, fiind bazate pe ratiune, sunt universale si deci valabile si astazi, spun unii. Sa revenim la metoda sa ce consta în întoarcerea la Aristotel pentru a îi critica pe Avicenna si Averroes, spun altii. Aceasta metoda este tradusa, de exemplu, de Gaston Fessard ca fiind întoarcerea la Hegel, Aristotelul zilelor noastre, pentru a îl critica pe Avicena zilelor noastre – Marx. Cred ca a alege între spiritul si litera tomismului depinde de proiectul pe care vrei sa îl realizezi. Daca vrei sa faci metafizica e nevoie de o întoarcerea la litera tomismului, daca vrei sa faci teorie sociala sau critica postmodernismului întoarcerea la spiritul tomismului, ignorând continutul, e suficienta.
Dar pentru a se întoarce la Toma e nevoie de o întelegere a acestuia, o întelegere dificila astazi, pentru ca gândirea de tip teleologic propusa de Aristotel a fost izgonita la rândul ei din spatiul gândirii moderne. Principiul finalist este contestat, ne-am obisnuit sa credem ca lucrurile nu au un scop si un loc, asa cum avea fiecare obiect si individ în filosofia aristotelica. Daca omul modern a mai auzit de principiile crestine pentru ca ele fac parte din mostenirea comuna europeana, el nu mai are habar de problematica filosofica aristotelica, iar, în cazul în care are habar, stie si despre contestarea ei vehementa. A-l folosi azi pe Aristotel pentru a demonstra ceva e ca si cum ai cere unui neamt, pentru a învata româna, sa studieze mai întâi latina în detaliu. Daca va face asta, e clar ca modul de a utiliza limba româna va fi de o mie de ori mai corect si mai bine documentat decât daca ar începe cu româna direct, dar dificultatea presupusa de mijloc îl va face sa renunte si la scop. Din cauza acestei dificultati inerente oricarui sistem filosofic, avem nevoie de explicatii, scheme si rezumate ale argumentelor, uneori de plasari în context pe care Tereza Brândusa Palade le realizeaza foarte bine în cartea sa Chemarea întelepciunii, aparuta la Galaxia Gutenberg, în 2011.
Un sistem de logica
Ideea de reîntoarcere la Toma este însa partial gresita, pentru ca ea presupune ca Toma a fost pentru o perioada parasit, or, acest lucru nu este în întregime adevarat. Sa luam un subiect mai putin cunoscut, relatia între necesitate si contingenta, ce defineste partea acordata Providentei si partea acordata substantei create de aceea providenta, partea acordata libertatii umane si partea data legilor naturii si conceperea contingentei ca întâlnirea a doua lanturi cauzale. Nu exista nici un sistem de gândire care sa poata evita aceasta problema, de la filosofii analitici la cei deterministi nimeni nu poate scapa de ea. Orice studiu în stiintele umane sau naturale trebuie sa plece de la o conceptie asupra relatiei dintre necesitate si contingenta. Nu doar crestinii, ci întreaga cultura umana pune problema în termenii definiti de Toma.
Chiar daca nu poti convinge pe cineva de existenta lui Dumnezeu prezentându-i lista de argumente tomiste, nu poti sa crezi ca, în mod onest, cineva poate sa creada în existenta lui Dumnezeu dar sa disocieze în cazul sau unitatea între existenta si esenta sau între vointa si intelect. La fel, nu poti sa crezi ca Dumnezeu este finit sau ca e limitat de un corp. A concepe un Dumnezeu rau, neputincios sau care nu e atotcunoscator, care nu cunoaste contingentul, a carui vointa e schimbatoare sau care nu are liber arbitru e absurd. Si asta deoarece Sf. Toma a aratat ca inteligenta naturala, în cazul în care accepta o anumita viziune despre Dumnezeu, este obligata sa accepte si toate atributele ce decurg din existenta lui Dumnezeu. Viziunea noastra despre Dumnezeu, inspirata de crestinism, este modelata de structurile tomiste de argumentare, ce s-au popularizat sute de ani în manuale. Pentru cei fara o cultura filosofica este binevenita aceasta structura fara de care credinta lor devine incoerenta.
Aceasta argumentare tomista care nu-ti permite sa concepi un Dumnezeu care sa nu fie viu sau etern sau bun salveaza si de tot felul de new age-isme ce se vor o descoperire a spiritualitatii pe un fond generalizat de desacralizare, dar care stârnesc în primul rând scepticismul mintii, înainte de a ajunge la cel al sufletului.
Un Dumnezeu material sau unul ce nu cunoaste raul sunt contradictii în termeni, pentru ca ratiunea umana nu poate sa unifice atributul divinitatii cu imperfectiunea si cu necunoasterea unui domeniu. E o chestiune de logica, acceptarea infinitatii lui Dumnezeu presupune cunoasterea si vointa infinite. Infinitatea lui Dumnezeu e, de altfel, bazata pe imposibilitatea de a avea o divinitate finita. Pare un cerc vicios, dar nu poti accepta doar un atribut al lui Dumnezeu, lasându-le deoparte pe celelalte. Logica ne spune ca ai de ales între un Dumnezeu care are tot sirul acesta de atribute, luate împreuna, si a respinge cu totul existenta unei fiinte transcendente; nu ni se lasa posibilitatea de a culege acele atribute ale lui Dumnezeu care ne conving, dându-le la o parte pe celelalte.
Aceste adevaruri la care ajungem prin ratiune sunt cuprinse si în dogma crestina, dar în dogma crestina, pe lânga aceste adevaruri, mai sunt cuprinse si altele, la care nu se poate ajunge prin ratiune, cum ar fi existenta Treimii sau a Învierii. S-a vorbit mult despre relatia dintre ratiune si intelect la Toma. Cred, de altfel, ca putem gasi în Toma un demers asemanator celui kantian de a sublinia limitele ratiunii si sfera ei de aplicabilitate, alaturi, evident, de continutul si de criteriile a ceea ce este rational si a ce nu difera. Dar complementaritatea dintre ratiune si credinta se pastreaza. Azi, postmodernismul critica si universalismul ratiunii kantiene, critica faptul ca ar exista vreun adevar si ca acel adevar ar fi manifest. Înainte de a le propune gânditorilor postmoderni un sistem filosofic, ar trebui sa îi obligam sa accepte un sistem de logica.
În concluzie, revenirea la Toma, pentru cultura moderna, este o întoarcere la credinta în adevar si în puterile ratiunii de a spune ceva despre lume. Iar aceasta revenire este de fapt un fel de anamneza a unor structuri de gândire interiorizate de mult, dar de care nu suntem adesea constienti.
Autor: ANA PETRACHEApărut în nr. 327