Nu ştiu cum ar fi putut fi intitulată mai potrivit alternativa argheziană la Cântare omului. Dar poetul a trecut printr-o perioadă în care îşi imagina o sistematizare lirică a tuturor criticilor ce pot fi aduse omului. Pe cât era de direct elogiul în Cântare omului, pe atât de virulentă e atitudinea negativă într-o viziune total opusă, un rechizitoriu ce ar putea fi imaginat cu titlul Certare omului sau poate chiar Ruşine omului. Mai întâi a fost satira, rămasă în proiectul anilor ’40, apoi a venit elogiul, finalizat în conjunctura favorabilă (favorabilă pentru poet!) a anilor ’50 (după 1953). Satiră sau diatribă, am putea-o numi un fel de critică antropologică fundamentală, pornind de la ideea că omul nu este o fiinţă bine întemeiată. Dumnezeu însuşi pare a-i fi dat o programare greşită sau, acordându-i prea multă încredere, omul a profitat de ea, a abuzat şi s-a întors adesea în evoluţia sa tocmai împotriva Creatorului său. A transformat rugăciunea într-un negoţ cu divinitatea, astfel încât omul să obţină un profit nemeritat pentru posteritatea sa, pentru locul său fericit pe lumea cealaltă, printr-o mântuire cerşită sau negociată. Aceasta este ideea din poemul şAu învăţat negoţulţ, publicat anterior în revista Cultura. Atitudinea este continuată, dezvoltată şi explicitată în alte poeme din anii 1948-1953.
ş1ţ
şSupliment 1ţ (pp. 248-249 în ediţia de la Arad) e un fals titlu: ar putea fi un indiciu că este un „supliment” pe lângă textul de bază din şAu învăţat negoţulţ. De astă dată critica vizează, după părerea mea, înşelătoria savantă a teologiei. „Măreţia” şi „mândria” omului cultivă şi perpetuează o taină „împărţită în teancuri de tomuri orişicui”, o învăţătură repetată şi demonetizată de-a lungul timpului. Aceasta ar putea fi „boarfa de hârtie” cu care omul („insul”) a „mânjit pământul neaoş”, lăsând „dâre” suspecte prin insistenţă şi inconsistenţă: „Din neam în neam sporeşte (măreaţa) trăncăneală/ Şi abia de se cunoaşte niţică poleială/ În care sufli-odată şi s-a dus”. Dezamăgirea e imensă în privinţa raţiunilor de existenţă ale omului, pricinuind lamentarea poetului: „Cine te-a pus, Părinte, să-l faci, cine te-a pus?”. Întregul eşafodaj teoretic construit de om pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu e o iluzie, o înşelătorie: „Şi pân’ la urmă proştii încep să se-nţeleagă/ Găsind temeiuri sacre pentru vecia-ntreagă”.
Ca în multe alte situaţii din poezia anilor 1948-1953, critica distrugătoare a pretinsei nobleţi a omului sfârşeşte în pamflet: „Ai vrut să faci tu omul, adânc, real,/ Dar ţi-a ieşit din mână un soi de papagal”. În manuscris, există două variante pentru determinativele ultimului cuvânt: „papagal cu frac” şi „cumplitul papagal”. Prima variantă abandonată ar fi subliniat comicul savanteriei teologice. A doua variantă de rezervă, potrivită în versificaţie să substituie „un soi de papagal”, ar fi evidenţiat ingratitudinea respingătoare faţă de „cumplitul papagal”, repetând cu obstinaţie de-a lungul vremurilor aceleaşi banalităţi cu pretenţii de elevată cunoaştere.
ş2ţ
Poemul şDin cimitir la tine, de fiece momântţ (pp. 250-251 în ediţia de la Arad) exemplifică dintr-un alt unghi comedia umană în modul de a se raporta la viaţa de apoi. Cimitirele înfăţişează pretenţia unora de a-şi pregăti o postumitate favorabilă printr-un mormânt pompos. O iluzie este denunţată sarcastic aici: reprezentarea idealizată a meritelor prin figuraţia heruvimilor la mormântul unui „jupân” îndoielnic sau prin simbolurile dreptăţii, libertăţii sau patriotismului ca titluri de glorie deşartă pentru o somitate politică. Discursul poetic pamfletar curge fluent şi, din câte s-ar părea, a fost redactat dintr-o suflare. A rămas lacunar într-un singur loc: pe la mijloc, unde sunt înşirate averile – „o moară, zece case, etc.”, urmând să găsească o completare care să rimeze cu ultimul cuvânt din versul următor. Incert este şi versul „Şi legănat şi răsfăţat în aer, pitpalac”, unde înainte de ultimul cuvânt există un gol în manuscris. Ediţia de la Arad ignoră completarea versului cu „pitpalac”, mutilându-l şi pierzând rima. În final, se pare că autorul ar fi stăruit mai mult pe rimă, din moment ce în partea dreaptă sunt notate o serie de cuvinte de rezervă: „chibritelniţă, pestriţă, puşculiţă, şuviţă, Ghiţă, pojghiţă, sughiţă, înghiţă, schiţă”, iar în stânga, „solniţă”, într-un fel de dicţionar de rime pentru uzul propriu. La baza paginii există un vers ca posibilă variantă pentru final: mormântul văzut caricatural ca „Modelul unei solniţi şi-a(l) unei puşculiţe”.
Pe prima filă a poemului şAu învăţat negoţulţ (p. 252 în ediţia de la Arad) există mai multe exerciţii pentru poemul şDin cimitir la tine…ţ, dovadă sigură că cele două poeme au fost gândite împreună. Prima variantă de început era: „Din cimitir la tine, din fiece mormânt,/ Pornesc poteci spre Tine dincolo de pământ./ Şi zi cu zi în cete se-nghesuiesc la tine”. Există, tot aici, două perechi de versuri la care autorul a renunţat: „Am luat bilet ca-n gară şi ca pe drum de fier/ Ştiu să ajung la tine, grămadă, drept în cer”; „Ei înţeleg să fie şi mincinoşi şi cruzi/ Însă când ei se roagă să-i vezi şi să-i auzi”. Ultimele două comunică mai bine şi rezonează cu sensurile din şAu învăţat negoţulţ. Verva e aceeaşi.
O latură mizerabilă a condiţiei umane merită cu adevărat versuri de ocară, stârnind virtuozitatea pamfletarului ce împinge gravele reproşuri dincolo de conjuncturi: omul arghezian, din perioada neagră a poetului, este o fiinţă funciarmente coruptă, compromisă iremediabil şi dezolant, ridicolă în tertipurile sale de a se salva, nedemnă de transcendenţa spre care aspiră.
Supliment 1
A învăţat din leagăn şi tânăr la oglindă
Ca veveriţa jocul în pom cu boabele de ghindă,
Înfumurat că şi el a dat o noutate
S-a pus pe învăţate.
E taina măreţiei şi a mândriei lui
Şi s-a-mpărţit în teancuri de tomuri orişicui.
Mândria lui că ştie şi că scrie
Mânjind pământul neaoş cu boarfa de hârtie.
Nefericitul ştie!
Pe unde trece insul a şi lăsat o dâră.
Şi scoate-o minte mare dintr-o ţâră.
Din neam în neam sporeşte (măreaţa) trăncăneală
Şi abia de se cunoaşte niţică poleială
În care sufli-odată şi s-a dus.
Cine te-a pus, Părinte, să-l faci, cine te-a pus?
Repetă după alţii şi toţi pe îndelete
Sunt puşi s-o ia de-a capo şi iarăşi să repete.
Şi pân’ la urmă proştii încep să se-nţeleagă
Găsind temeiuri sacre pentru vecia-ntreagă.
Ai vrut să faci tu omul, adânc, real,
Dar ţi-a ieşit din mână un soi de papagal.
Din cimitir la tine, de fiece mormânt
Din cimitir la tine, de fiece mormânt
Pornesc poteci ascunse la scaunul tău sfânt.
Le-au pregătit din vreme frumos şi pardosit
De-a nu le fi stiharul pe poale murdărit.
Căci haina cea din urmă a sufletului, pură,
S-a mai spălat de pete de sânge şi untură.
Născut din nou la moarte, jupânului, cum ştim,
Îi încolţesc de-odată aripi de heruvim.
Pluteşte, le desface, le-nchide, după plac,
Şi legănat şi răsfăţat în aer, pitpalac.
Le-a prevăzut pe toate la timpul potrivit
În vieţile-amândouă din plin gospodărit.
Averea-i împărţită în bunuri şi parale,
Pădurile de munte, podgoria de vale,
O moară, zece case, etc.
Şi-a cumpărat şi locul de veci, şi a zidit
O vilă de odihnă a oaselor, săpată
În marmură şi piatră, şi lungă şi pătrată,
De faţă şi când piere din timp s-a îngrijit
Să-şi facă bronz pe soclu să semene leit,
Barbete, buze, pleoape, cărarea sau chelia,
Că unul fu jupânul în toată România.
Şi-ar fi făcut statuia întreagă strânsă-n frac
Scoţând, ca la tribună, un braţ întins şi-un crac
Pe lături ca simboluri, Dreptatea, Libertatea,
Patriotismul, Brazda, Religia, Cetatea,
Închipuite-n feţe pe jumătate goale,
Jur-împrejur cu plante şi cinci sau şase oale.
De monumentul ăsta cu trepte şi-o privată
Se îngrijeşte ţara de-a pururi întristată.
Când dezvelit o dată se-arată ca o schiţă
Model de scuipătoare, model de puşculiţă.