În sase luni de stagiune, de pe marea scena newyorkeza au fost suficiente transmisii live în România – radiofonice si cinematografice –, ca sa ne formam o impresie despre starea actuala a teatrului liric din Manhattan. Pentru ca Metropolitan Opera este un barometru. Poate nu singurul din lume, dar unul important. Istoria, rangul de celebritate, finantarea copioasa, magnetismul, batalia pentru roluri si prezente în fosa, numele prestigioase ale realizatorilor, ritmul frenetic al spectacolelor, calitatea artistica a ansamblurilor, eforturile multimedia sunt numai câteva atuuri care îl plaseaza în grupul mic al scenelor selecte, de mare atractie.
Am comentat transmisiile în direct la Radio România Muzical si Cultural, am vazut la cinematograf în High Definition Live aproape tot ce s-a programat, am detaliat în scris, în aceste pagini, impresiile de la patru spectacole vizionate pe marele ecran, „Aurul Rinului“, „Boris Godunov“, „Don Carlos“ si „Fata din Far West“. Pâna acum, la cinematograf au mai urmat „Don Pasquale“, „Nixon în China“, „Ifigenia în Taurida“, „Lucia di Lammermoor“. La rândul lui, postul public de radio a programat „Don Carlos“, „Traviata“, „Rigoletto“, „Simon Boccanegra“, „Don Pasquale“, „Armida“, „Dama de pica“, un adevarat regal, devenit de traditie. Transmisiile nu se opresc aici, ceea ce înseamna ca melomanii români au fost si vor fi în continuare puternic conectati la întâmplarile din marele teatru.
Asadar, multe titluri din care se extrage un numitor comun, înaltul profesionalism. Se simte din performantele orchestrei, din prestatiile corului si din valoarea comprimarilor, a acelor artisti interpreti ai rolurilor episodice, care cânta meritoriu si joaca exemplar. O straveche lege nescrisa spune ca dupa calitatile acestora se judeca nivelul teatrului. Ansamblurilor li se adauga, desigur, vedetele.
Pe drumul cel bun…
La pupitru, bagheta versatila a lui James Levine este formatoarea sunetului dens al instrumentistilor, fie ca se expune masivitatea sonurilor wagneriene („Aurul Rinului“), fie profunzimea spirituala din „Simon Boccanegra“ de Verdi, fie verva unei opera buffa donizettiene precum „Don Pasquale“. „Scoala Levine“ se simte chiar când maestrul, suferind, cedeaza dirijorului substitut James Colaneri conducerea spectacolului cu „Don Pasquale“, transmis la Radio. Da, în cei patruzeci de ani de când este director muzical al teatrului, Big Jimmy si-a pus amprenta asupra colectivelor. Ovationat la fiecare aparitie în fosa, dirijeaza cu mâna de maestru. În afara dimensionarilor grandioase, în tutti, surprind detaliile creatoare de atmosfera. Notez finalul orchestral al ariei „Il lacerato spirito“ din „Simon Boccanegra“, sobru si trist, în contradictie cu talmacirea lacrimogena propusa de sexagenarul bas Ferruccio Furlanetto (Fiesco), deloc profetic, deloc sepulcral. Remarc în acelasi opus transparenta instrumentistilor în preludiul la primul act, veritabila nocturna simfonica sub clar de luna, confesiune singuratica a Ameliei catre nemarginirea marii, „Come in quest’ora bruna“, o arie în care Barbara Frittoli si-a expus stiinta de cânt în teritoriul verdian, chiar când vibrato-ul vocii devine larg. Si daca vocalizele în piano ale marii scene a Consiliului dogal nu i-au plutit, finalul în pianissimo al ansamblului concertato de la finele actului prim a fost frumos iar fraza „…sovra entrambi cada la scure del carnefice…“ din actul al doilea s-a transformat într-o pilda de abordare sopranila liric-spinta. (Sunt doua octave descendente, arpegiate, de la Si bemolul acut atacat în forta pâna la cel de sub portativ, negociat cu voce în sonoritati impresionante „di petto“.)
Rusul Dmitri Hvorostovski îsi propune, în acest moment de maturitate a carierei, abordarea cu precadere a rolurilor maestrului de la Busseto. Îi place apelativul de „bariton verdian“, destul de greu atribuit si porneste catre el de la calitatile unui timbru generos si cald. Se afla pe drumul cel bun, personajul Simon îi ofera posibilitati de etalare a artei plasarii accentelor în fraza, a omogenitatii în cantilene, a colorizarii subtile. Iata, Hovorostovski expune în legato, pe o lunga respiratie „Del mar sul lido, fra gente ostile“ (duetul cu Fiesco din Prolog), ca si „Figlia! A tal nome io palpito“ (duetul cu Amelia din primul act). Moale si catifelat! Cu autoritate si demnitate deschide sesiunea consiliului, „Messeri, il re di Tartaria“, dar marea declamatie „Plebe! Patrizi! Popolo dalla feroce storia!“ din aceeasi scena sufera din lipsa adresarii maiestuoase. Baritonul si-a regasit însa imediat expresivitatea în „Piango su voi, sul placido raggio“, ca si în rostirea esentiala, dureroasa, plina de sumbre presimtiri, din actul secund, „Perfin l’acqua del fonte è amara al labbro dell’uom che regna!“.
Pentru rolul Gabriele Adorno, mexicanul Ramón Vargas a iradiat siguranta acutelor si robustetea cântului tenoral eroic si pasional.
Vocea matasoasa
„Don Pasquale“, în productia clasica a lui Otto Schenk, place publicului. Este gândita în acel spirit traditional de la care americanii abzic cu greu. O montare de opera buffa ca la carte, cu gaguri, quiproquo-uri si comic suculent, daca nu foarte original ca joc, cel putin bine sustinut de cânt. Recordman s-a dovedit a fi simpaticul si corpolentul bas american John del Carlo, în rolul titular. Dar interesul major s-a învârtit în jurul mult mediatizatei Anna Netrebko, acum cu câteva bune kilograme în plus, dar cu aceleasi picioare superbe de balerina, pe care nu conteneste sa si le arate. (Oare cât reprezinta asigurarea?) Soprana ruso-austriaca este o Norina de sarm, expansiva, de extrema mobilitate în scena, ingenioasa în atitudini, nonsalanta, smechera si dragastoasa. Cu voce matasoasa, de sporita consistenta fata de anii anteriori, dar cu aceleasi lejeritati, Anna Netrebko straluceste si sonor. La ora actuala este favorita Metropolitanului si faptul ca urmatoarele trei deschideri de stagiuni îi vor apartine, o situeaza într-o pozitie de campioana, fara precedent – se pare –, în istoria marelui teatru. Numesc aici „Anna Bolena“ (2011-2012), „Elixirul dragostei“ (2012-2013), „Evgheni Oneghin“ (2013-2014). Cu evidenta precautiune, artista alterneaza repertoriul lejer cu cel liric, cu orizont liric-spint, întrucât partitura cu „Trubadurul“ verdian se afla deja pe pianul ei, pentru anii urmatori.
Matthew Polenzani are timbru placut si frazeaza elegant, cu nuantari bine picurate. Notele acute sunt ferme si tenorul liric american se arata un redutabil Ernesto al momentului, cu repetate prezente în teatrul din Manhattan, la fel ca si polonezul Mariusz Kwiecien (Malatesta), stapânul unei voci agreabile si omogene, dar fara mare maleabilitate, întrucât înmuierile de sunet din aria „Bella siccome un angelo“ îi sunt straine si baritonul este nevoit sa recurga la emisia în falsetto.
La spectacolul difuzat radiofonic, Anna Netrebko, indisponibila, a fost înlocuita de soprana care i-a fost rezerva în calitate de „cover“, Rachelle Durkin. Marcata de emotia intrarii în scena pe nepusa masa si de responsbilitatea care îi apasa pe umeri, australianca a dorit sa epateze cu orice pret, a exagerat accentuarile si s-a aruncat cu mare duritate în acute. Un tremolo nativ marca emisia unei voci care arata exact ceea ce artista este, un „understudy“.
În pauzele transmisiei, împreuna cu realizatoarea „Serii de opera“, Luminita Arvunescu, am difuzat o bijuterie, aria lui Malatesta cu Serban Tassian, capodopera de interpretare belcantista în cânt soft si velurat, manusa aruncata din eter lui Mariusz Kwiecien. Am alaturat secvente din partitura lui Ernesto, cu Alfredo Kraus (elegant si impecabil vocalist în aria „Sogno soave e casto“), Cesare Valletti (inventiv si maleabil în aria „Cercherò lontana terra“) si Tito Schipa (pace si limpezime poetica în miez de noapte, cu serenada „Com’è gentil“). În proximitate, sinceritatea expresiei, muzicalitatea exemplara si argintul vocii Ilenei Cotrubas în „So anch’io la virtù magica“, Allegro-ul cavatinei Norinei. Nu trebuie niciodata uitate reperele absolute, de la care multi dintre cei ce populeaza astazi afisele marilor teatre au numai de învatat!
Gianandrea Noseda, excelent
Va amintiti? În cronica la „Don Carlos“, vorbeam de Marina Poplavskaya, o alta favorita a Operei Metropolitan. În actuala stagiune a fost distribuita si în „Traviata“, în deja celebra productie salzburgheza a lui Willy Decker, în care vedeta fusese Anna Netrebko. La Met, tot ea trebuia sa o întruchipeze pe Violetta, dar a renuntat. Motive? Foarte clare. Diva nu a dorit sa-si cloneze realizarea si, în plus, nici silueta, nici capacitatea de preluare a stratosfericelor agilitati ale actului I nu mai erau aceleasi dupa sase ani. O dovada de întelepciune artistica si de manevrare oportuna a propriei imagini. De evitare a riscurilor de orice fel.
Asadar, Poplavskaya. I-a facut ea oare pe newyorkezi sa uite DVD-ul spectacolului de la Salzburg cu plutirile de gazela ale Annei Netrebko? Nu-mi vine sa cred. Spuneam ca manageriatul general al teatrului o apreciaza si o prefera. Mai deunazi a fost anuntata ca Margareta din „Faust“, în stagiunea viitoare, în locul Angelei Gheorghiu, aflata în plina frenezie a anularilor de spectacole la Met… Mai întâi „Romeo si Julieta“, apoi „Faust“ pentru urmatoarele noua luni… Cum se gândeste celebra artista sa-si managerieze în continuare cariera?
Fata de Elisabeta din „Don Carlos“, în „Traviata“, soprana rusa s-a aflat în fata unor alte provocari. Ab initio, vocalitatea Violettei îi pare mai apropiata si artista, odata trecute dificultatile ariei mari (mici stridente, usoare dificultati la vocalize si oboseala pe tesatura vocala înalta), s-a cantonat în propriul lirism, sensibil si emotionant, cu pianissime remarcabile. Timbralitatea, altminteri placuta, nu este cufundata în armonice si nu exhiba senzualitate. Dar Poplavskaya este o voce proaspata si, iata, cu largi directionari.
Matthew Polenzani a fost Alfredo, expunând si aici un bun legato, cânt modelat si registru acut spectaculos (nota de Do a cabalettei „Oh, mio rimorso“). Baritonul polonez Andrzej Dobber, în rolul lui Georges Germont, s-a impus printr-o interpretare onesta, cu glas omogen si cu maxima performanta artistica în expresia plina de duiosie paterna a cabalettei „No, non udrai rimproveri“. Chiar memorabil.
Excelent a fost Gianandrea Noseda, dirijor cu conceptii echilibrate care simte momentele de alertete, modeleaza cu dibacie sunetul si face ca minunatii instrumentisti ai Metropolitanului sa scânteieze în scena balului Florei Bervoix.
„Rigoletto“
Am fost curios sa urmaresc, la Radio, în primul rând evolutia sopranei Nino Machaidze, de exceptie si frumoasa Julieta la Salzburg, când a înlocuit-o pe Anna Netrebko în opera lui Gounod. A fost evident ca acrobatiile acute ale Gildei nu-i sunt comode si, în finalul ariei „Caro nome“, vocalizele nu au urmat tesatura mai dificila, cimentata prin traditie. Artista s-a încadrat strict în litera partiturii verdiene. În plus, notele extrem înalte din duetul cu Ducele sau din arie au fost la limita stridentei. Sigur ca Nino Machaidze are un glas plin, daruit cu armonice, îndepartat de cel al asa numitelor „Gilde canar“ pe care, personal, nu le iubesc. Cânta inteligent, desi nu-si apropie pe de-a-ntregul componenta belcantist-expresiva a rolului.
Tenorul Joseph Calleja (Ducele de Mantua) este maestru în abordarile cantabile („È il sol dell’anima“ din duet) prin care îsi expune cu lejeritate vocea de intens lirism, dar evita riscurile unui Re bemol acut în finalul aceleiasi pagini. Si, ma întreb, oare când voi mai asculta fraza „d’invidia agl’ uomini sarò per te“ executata fluid, dintr-o singura respiratie? À la Pavarotti!
Întâlnirea cu interpretul rolului titular, baritonul Giovanni Meoni a revelat un glas de sorginte tenorala, care a conferit o lectura onesta, dar monotona în adresare. Ma gândesc la lipsa intentiilor caricaturale în „Voi congiuraste contro noi, signore“, la platitudinea din primul duet cu Gilda (momentele „Dio, sii ringraziato“ sau „Ah! veglia o donna, questo fiore“, deloc afectuos). Desi fara multe moliciuni de glas, Meoni si-a regasit totusi trairea de tata îndurerat într-al doilea duet cu fiica lui, când desenul „Piangi, fanciulla, piangi“ a emotionat. Accentele dramatice din aria „Cortigiani, vil razza dannata“ au fost la locul lor iar finalul cu La bemol acut al duetului „Sì, vendetta, tremenda vendetta“ a dominat. O evolutie inegala.
Si daca negurosul Sparafucile al basului Stefan Kocán a parut mai mult… infantil, în schimb Monterone întrupat de basul Quinn Quelsey a fost impresionant. Bune, mezzosoprana Kirstin Chávez (Maddalena) si bagheta italianului Paolo Arrivabeni.
Air Force One
Solida cariera a facut opera lui John Adams „Nixon în China“! Cu premiera la Houston Grand Opera în 1987, a cunoscut un parcurs itinerant în America si Canada, pentru ca în aceasta stagiune sa poposeasca la Metropolitan. Este vorba chiar de productia originara semnata de controversatul regizor Peter Sellars si în care, culmea!, în rolul lui Richard Nixon a aparut acelasi bariton ca acum 24 de ani, americanul James Maddalena.
Este desigur o fictiune, dar cu baza istorica reala, prima vizita a unui presedinte american în China comunista a anului 1972. Foarte importanta în întelegerea lucrarii este cunoasterea psihologiei personajelor principale – sotii Richard si Pat Nixon, respectiv Mao Tse-tung si Chiang Ch’ing, apoi Chou En-lai, Henry Kissinger – a complicatelor rationamente, replici, subtilitati si, de ce nu, a jocului „de-a soarecele cu pisica“. Sunt convins ca John Adams si libretista Alice Goodman s-au documentat îndelung asupra subiectilor.
Cel putin din perspectiva look-ului personajelor, interpretarea a fost perfecta. Baritonul James Maddalena a studiat pozitia corpului, miscarea capului, a bratelor, pasul lui Richard Nixon, asa cum le stiam din filmele de epoca, soprana Janis Kelly a avut tinuta si atitudinea absolut identice cu ale lui Pat Nixon. Rasturnat în fotoliu, tenorul spint Robert Brubaker parea un Mao autentic, doar cu mai putine kilograme. Alura excelentului bariton Rusell Braun amintea cu putere de cea a primului ministru Chou iar formidabila soprana de coloratura Kathleen Kim era de o expresivitate maxima în rolul „revolutionarei“ Chiang Ch’ing. Cu partitura acestei eroine, compozitorul a fost nemilos. Tesatura vocala ultra acuta, cavalcada de coloraturi, tempo criminal, niciun moment de respiro în lungile-i pasaje în care intervenea. Olympia, Lakmé, Regina Noptii, Zerbinetta, Lucia di Lammermoor, toate la un loc si înca pe deasupra. Mare performanta pentru Kathleen Kim! În fine, surprinzator a fost portretul atipic rezervat lui Henry Kissinger. Interpret, baritonul Richard Paul Fink.
Piatra de hotar a opusurilor lui John Adams, „Nixon în China“ este expresie a curentului asa numit „minimalist“, cu reusita dramaturgica în dialoguri si scene de ansamblu. A dirijat-o chiar compozitorul, evident, cu siguranta.
Cât despre Peter Sellars, extravagantele cu care a socat lumea operei au ramas departe. Doar Air Force One, în toata maretia lui, apare pe aeroport aterizând vertical în loc sa ruleze pe pista. Ca si cum ar cadea ca parasutat în capul chinezilor. Este si acesta un simbol!
Gripa la New York
Ori de câte ori un director general apare la fata de cortina înaintea unui spectacol, emotiile cuprind asistenta. Toata lumea se întreaba cine nu cânta, cine e indispus… Asa s-a întâmplat si la matineul cu „Ifigenia în Taurida“ de Gluck, dar Peter Gelb a linistit din start auditoriul. Toata lumea se afla în scena, numai ca pe Susan Graham si pe Plácido Domingo i-a atins gripa care bântuie prin New York, asa încât solicita indulgenta. Ce sa-i faci? Adevarul este ca vocea mezzosopranei a aparut mata si insonora, pe alocuri cu intonatii sub tonul just iar pentru lectura nuantata a ramas datoare. Poate doar cunoscuta arie „Ô mahleureuse Iphigénie“, din finalul actului secund, a evitat monotonia. Pentru tenorul Domingo, partitura de bariton a lui Oreste, nu a însemnat decât un nou rol (nr. 134!), care-i alimenteaza ambitia de a fi înscris în Guinness Book of World Records. Nu mai revin asupra switch-ului timbral, l-am comentat îndelung, exprimându-mi rezervele, dar remarc buna muzicalitate dintotdeauna a artistului si implicarea dramatica, foarte puternica, îndeosebi în scena cu Ifigenia din actul al doilea. Si daca baritonul Gordon Hawkins a fost doar eficient în rolul Regelui Thoas, în buna forma mi s-a parut tenorul Paul Groves, Pylade cu frumoasa linie vocala, împlinita prin legato si variatii de culori.
A condus Patrick Summers, o bagheta într-atâta de vivace, încât publicul a primit cu generozitate timp si pentru o cina „after opera“, iar gripatii Susan Graham si Plácido Domingo sa se îngrijeasca acasa. Gluck, poate, ar fi dorit ca desenele-i melodice sa fie mai impregnate de sensibilitate baroca, într-o naratiune mai mult introspectiva decât expeditiva.
Montarea lui Stephen Wadsworth, sustinuta de decorurile lui Thomas Lynch, costumele lui Martin Pakledinaz si luminile lui Neil Peter Jampolis, a ramas explicita, în parametri clasici. Foarte interesante mi s-au parut dansurile pline de salbaticie, semnate de Daniel Pelzig.
Autor: COSTIN POPAApărut în nr. 317