Florin Salam, Adrian Minune, Vali Vijelie şi încă vreo câţiva din zonă, în total vreo cinsprezece pânze în ulei şi foiţă de aur. Pe scurt, o expoziţie semnată de George Vasilescu şi curatoriată de Pavel Şuşară. Puţin mai pe larg, un experiment cultural ad hoc sub genericul „unde dai şi unde crapă“. Când e vorba despre artă, e greu să „dai“ şi să se întâmple ceva, e similar cu datul cu aghiasmă, n-are repercusiuni, nu e nici rău, cum nu e nici bine. Aşa că, de crăpat, a crăpat în plin scandal cu iz de rasism. Cum-necum, ai zis manele, ai zis ţigani, au zis unii că nu neapărat, ai zis ţigani, ai zis ce caută ei în Muzeul Ţăranului Român, alţii au zis că de ce nu, Muzeul a zis şi el că e viu şi deschis oricăror forme de antropologie culturală, mai departe poţi să zici că era chiar în zona lui de interes să găzduiască tot experimentul comunitar pe care expoziţia – despre care vorbeam la început, dar pe care, iată, o putem uita uşor – l-a prilejuit. Până la urmă, trebuie să recunoaştem, tocmai am aflat că, dacă cineva zice „expoziţie“, putem să silabisim corect cuvântul „ţigani“ şi că nu ne batem capul prin câmpul semantic. Idee, concept, stil, curent, cromatică, reprezentare? Nu. Curatorul însuşi a ales să convingă publicul în legătură cu actul artistic pe care l-a propus cu o lungă incursiune prin grădina deliciilor provocate de scandal, vorbind mai mult despre cine, cum şi când a fost sau urmează a fi înjurat şi mai puţin despre universul plastic. „George Vasilescu completează ceea ce lipsea lumii maneliştilor şi le asigură din tranzitoriul competiţiei lor nemijlocite, din afirmarea bogăţiei, din afirmarea puterii – a puterii banului şi a puterii personale – el le asigură cumva accesul la eternitate“, de la maestrul Pavel Şuşară, să trăiască. Să zicem că poate nici n-a vrut să fie mai convingător. Iar apropo de George Vasilescu, tânărul artist pe care abia îl mai putem întrezări în toată această poveste, el chiar a ţinut să vorbească sincer despre arta sa: „Ideea mi-a venit în momentul în care am fost într-o discotecă în care toată lumea dansa pe muzica lor şi erau foarte bucuroşi şi fericiţi. Cred că în spatele fiecărui portret se ascund milioane de emoţii, milioane de suflete care s-au bucurat, au cântat, s-au căsătorit pe muzica lor“. Sincer pare să fi fost şi curatorul atunci când a afirmat că la început a avut o oarecare reţinere şi că s-a gândit că totul miroase a oportunism şi a încercare de a exploata notorietatea pe care manelele o au în spaţiul public. Dar, la urma-urmei, nu la fel de sinceră ar fi şi o discuţie, nepurtată încă, despre scandalul public ca sursă de notorietate? Oricum, de la expoziţia-nuntă-cu-dar se poate pleca minimum cu sinceritatea titlului: „Confluenţe, influenţe – în artă?“. Unde, în afară de „artă“ cu semnul întrebării, nimic nu înseamnă nimic.
Autor: CARMEN CORBUApărut în nr. 4762014-07-17