Fereste-te de omul ros, spân, spelb, schiop, scalâmb, ciudos, de piticul tâfnos, de masterele învinetite si de babele cochete. Fereste-te de fratia cu cel negru si cu cel viclean, de ochii urdurosi, eterici si patrunzatori, de cei patati si de cei zebrati, de cei îmbufnati si camuflati. Fereste-te de lupul nazdravan si de roibul promis, de albina pastratoare si de stancuta iubitoare.
Exista în filmul olandezului Boudewjin Koole, „Kauwboy“ (2012), miniatura despre apropierea calina dintre om si animal si despre sensul circular al caritatii, o formula prescriptiva a contactelor umane mediate de non-uman. Iminentul si iremediabilul apar voalat, ca experiente de liziera, iluminate prin menajamente si prin gratia cuvântului franjurat, prin intermediere si antifonare, sufocând zgomotul si furia traumei. Subcategorie a formelor initierii, povestea din „Kauwboy“ este gândita ca o parabola cu descendenta baladesca despre cum s-a-ntâlnit om cu om si copil cu cioara. O puslama de zece ani, Jojo, focos jucator de polo în echipa locala, odrasla lasata de izbeliste de un tata împrastiat pâna la absenta si de o mama fantomatica, gaseste un pui de stancuta printre balariile de la marginea unei padurici. Pe cât de mult încearca sa reintegreze armoniile pasaresti în ritmurile naturii, pe atât de stângace si de imun la mediu se dovedeste animalul. Constrâns crestineste de îndatorirea fata de aproapele de orice soi si regn, dar si fascinat de sansa unei înaripari nesperate care ar fi spart monotonia unei copilarii fara sare si piper printr-o companie ex machina, Jojo adopta discret stancuta, crescând-o si hranind-o printre becurile si cutiile de sub propriul pat, în ciuda dispretului de principiu pe care tatal îl arata ideii de a avea animale. Minora în gama povestii, dar augusta în logica emotiilor, constructia lui Koole despre faptele banale ce apar ca niste supape de energie si de aplomb oferite celor fara speranta si fara temei de viata, reia tema avatarurilor compensatorii. Nesurprinzator, evenimentele rarefiate ale filmului revela, pe de o parte, tragedia unui copil a carui mama a murit si lamuresc, pe de alta, reactiile psihotice ale unui tata care nu-si gaseste echilibrul între preaplinul durerii si golul cotidian. Constatarea genereaza o critica intermitenta a relatiilor sociale si a precaritatii cadrului familial, neexersat în tehnicile de autoreconstructie si vulnerabil, asadar, la schimbare afectiva brusca si la balans tectonic. Rolul stancutei – un corvus monedula urmarit de la fragilitatea post-eclozare pâna la prospetimea domestica a animalului iubitor si partas la binele si la raul de toate zilele – este, însa, piesa dintr-un puzzle pe care Jojo îl compune autist, cu bucatile pe dos, ignorând logica peisajului de ansamblu la care trebuie sa ajunga. Gasindu-si un surogat afectiv în ultra-receptivul pasaroi, Jojo înalta un piedestal de fantezii partial bolnavicioase, imaginând sarbatorirea mamei cu care pare sa comunice nestingherit, în rasparul adevarului despre viata în care ea nu mai este. Stancuta nu este, deci, o prezenta fizica, ci simptomul unui mediu interior care fasoneaza niste certitudini false si gresite ca premise : neurostiintele demonstreaza, statistic, imposibilitatea memoriei supuse unei traume de a se apara de influentele sugestiilor externe. Socul psihologic permite mintii umane, în mod bizar, dar tardiv-compensatoriu, sa-si gaseasca solutii alternative de interpretare a datului real cu care a trebuit sa se confrunte, indicând, indirect, înalta maleabilitate a memoriei, dar si stricta ei receptivitate la categoriile negative. Mama lui Jojo nu dispare, asadar, ci se reinventeaza în formele disipate, dar înca foarte consistente, ale unei baraci, în care pustiul se ascunde pentru a-i asculta cântecele înregistrate din concertele pe care le dadea în trecut. Spatiul devine, asadar, un soi de altar negru neacceptat; firesc, deci, aceeasi cantitate de emotie care se naste din întâlnirea cu puiul de stancuta este transferata în baraca-heterotopos, loc în care îi va face cuib, pentru a-l ascunde de intransigenta tatalui. Amintirile false structureaza orizontul asteptarilor interioare, plasând, în locul traumei si al absentei, un fond sentimental de tip fetis. Aspectul general al ceremonialului este amplificat de expresia leonin-angelica a lui Jojo, proiectând confruntarea dintre docilitatea molcoma si razvratirea revendicativa a copilului care nu stie înspre cine sa se orienteze pentru a primi iubire. Poveste despre reîntrupare si dorinta, „Kauwboy“ functioneaza dupa regula de trei simpla, în care latentele ies din basorelief, numai prin ciocnirea fortelor manifeste ce gereaza si genereaza prezentul. Astfel se explica, bunaoara, aparitia salutara, echivalenta a unei epifanii, a fetei-care-face-baloane-de-guma-albastre. Element kitsch de senzatie feminina, dar incitant în lantul atractiilor ce aduc snururi magice si solutii divine, vecina lui Jojo, net adulta în gândire si simtire, stie sa aprinda bete de chibrit din zvâcnetul degetelor si sa stârneasca, în lumina banalului, jaruri si focuri care jubileaza în ochii unui Jojo sedus si se-dus în propria fantezie a matriarhatului.
La limita anxioasa dintre compensatie si substitutie, lumea interioara a lui Jojo urmareste mai ales orbitele serafice ale nostalgiei, dar si exploziile de frustrare si de deznadejde pentru cauze care nu au consolare. Vocatia simbolica a stancutei este dubla: concentreaza, pe de o parte, amploarea fenomenala, pe de alta durata fenomenologica a unei vârste si a unei etape. Amploarea descrie consecvent ritmurile zigzagate ale bucuriei de a regasi în pasare locul intim al afectiunii ce nu s-a putut proiecta înspre mama, tinând de entropia emotiei simple, dar concomitent perverse, care întretine o iluzie, îmbunatatind sistemul de amintiri despre mama si maternitate. Durata defineste, în schimb, segmentul temporal ce cuprinde criza de recunoastere a realitatii de catre un baiat ce refuza trauma, mintindu-se si dând propriului mediu interior extensii pervertite de dorinta si de subiectivitate. Stancuta este, asadar, amplificatorul unei emotii gresite, care induce perseverenta în rau. Intuitiv, tatal întelege continuitatea dintre cauza nebuloasa a mamei pierdute si nevoia obstinata a copilului de a avea un animal, pentru ca filamentul sentimental este acelasi, creând fluxuri si refluxuri de exaltare halucinatorie. Aparitia stancutei în mediul sentimentelor este un act psihologic care descrie imprudenta nepragmatica si inconsistenta unei etape de vârsta, garantând, în schimb, rigoarea unui afect, care se încapatâneaza în permanenta si în intensitate. Esential, ceea ce nu ucide întareste, nu pentru ideea de calire, ci pentru prilejuirea unui moment de receptivitate, ce trebuie sa confirme sau sa infirme puterea sufletului de a ramâne viu, opunându-se tendintei memoriei de a resuscita ceea ce este mort. Nu atât premisa filmului lui Koole patenteaza soliditatea analizei psihologiilor infantile, cât finalul : nu este suficient ca pasarea sa zboare si sa rataceasca departe de mediul în care s-a dezvoltat, ea trebuie sa moara, întocmai cum unui mort trebuie sa i se bareze orice sansa de întoarcere printre cei vii. Trecerea de la rit la parabola se realizeaza prin faptul ca însusi Jojo ucide accidental stancuta, prinzând-o în rotile bicicletei pe care o conduce nebuneste, exultând regasirea pasaroiului, întocmai cum ar fi sarbatorit si ziua mamei. Analogia sinaptica este grafica pâna la domeniul hartii cerebrale: spitele amintirii blocheaza elogiul bolnavicios al mamei si astupa definitiv în memorie adevarata versiune a povestii despre cei vii si despre cei morti. Acestia din urma devin gândurile împaiate ale celor dintâi, sperietori de ciori ce alunga fantomele de pe un câmp iarasi fertil.
Autor: LAURA DUMITRESCUApărut în nr. 427