Josep Pla, „Strada Ingusta“, traducere de Christina Anghelina, Bucuresti, RAO Publishing Company, 2011.
„Literatura catalana a ajuns la acel înalt grad al sublimului care îi face pe majoritatea scriitorilor care o reprezinta ca nici macar sa nu-si mai propuna sa fie întelesi de cititori. Turnul de fildes în care acesti autori traiesc le este, desigur, atât de placut, încât lectorul catalan trebuie sa se multumeasca sa cumpere, din când în când, carti pe care sa nu le poata citi.“ Sunt cuvintele lui Josep Pla, cel care, alarmat de bresa din ce în ce mai evidenta creata între scriitorii de limba catalana ai secolului XX si publicul cititor, ironiza, în prologul unei carti pe care a publicat-o în 1925, aceasta stare de fapt, încercând sa o si remedieze, prin propriile sale opere. Nascut în anul 1897, la Palafrugell, în Catalonia, Josep Pla, recunoscut astazi drept cel mai important scriitor de limba catalana al epocii contemporane, si-a dedicat de la bun început viata literaturii si jurnalismului. Ca si în cazul altor oameni de litere din aceasta atât de aparte provincie spaniola, formatia sa intelectuala sta sub semnul marilor modele ale spatiului cultural francez, preferintele sale îndreptându-se în mod clar spre Stendhal si Proust, cu toate ca în textele pe care le-a publicat – mai cu seama în perioada de început – pot fi identificate importante influente venite pe filiera lui Leopardi, Voltaire sau Montaigne. Dupa o efemera apropiere de orientarea estetica afirmata sub numele de „El Noucentisme“ care a dominat cercurile intelectuale catalane la începutul secolului XX, Pla îsi va descoperi propria tonalitate narativa, stilul unic si toate acele caracteristici care îl vor individualiza nu doar în Catalonia, ci si în întreg spatiul iberic al veacului trecut. Astfel, înca din excelentul volum „Coses vistes“, aparut în anul 1925, scriitorul apare drept un creator matur si pe deplin capabil sa depaseasca granitele si orizonturile provinciei sale si sa se adreseze unui public cititor mult mai larg. Opera sa – extrem de vasta, însumând peste treizeci de mii de pagini, la a carei publicare în editii definitive a contribuit Pla însusi, demarând actiunea în 1956 si prelungind-o pâna în apropiere de anul mortii, 1981 – reprezinta o adevarata fresca a Cataloniei, deopotriva exemplu de memorialistica demonstrând o profunda implicare în viata sociala, cât si de fictiune transfigurând experientele personale si oferind o perspectiva completa asupra modului de viata al oamenilor dintr-un spatiu receptat, pâna atunci, mai degraba prin grila facila a exotismului ori a culorii locale. Receptarea sa, însa, a avut mult de suferit, mai ales în ultimele decenii, din cauza apropierii autorului de cercurile franchiste si a sustinerii pe care a exprimat-o, fie si pasager, pentru fortele fasciste, în timpul Razboiului Civil Spaniol. Prin urmare, premiile si distinctiile literare care i-au fost conferite sunt putine, abia dupa moartea scriitorului începând sa aiba loc, în Spania, o adevarata reevaluare – din perspectiva estetica – a literaturii sale.
Considerându-se continuatorul manierei de a scrie si al stilului lui Stendhal în literatura catalana, Josep Pla evidentiaza, înca din deja citatul text programatic din 1925 (idei carora va ramâne fidel întreaga viata), importanta detaliilor semnificative pentru configurarea unui personaj, a atmosferei caracteristice unui anumit spatiu ori a nuantarii elementelor tematice. De aici atentia pentru amanunte, precum si nota stilistica dominanta în opera lui Pla, considerata uneori de unii critici rece si distanta, iar de altii monotona si lipsita de stralucire. Însa stralucirea ei tocmai aici e de gasit, în monotonia deliberata si în încercarea mereu reluata a scriitorului de a descoperi marile adevaruri ale existentei omenesti exact în spatele aparentei tihne de care sunt caracterizati cei mai multi dintre protagonistii operei sale. În plus, ironia abia mascata, care se transforma, pe alocuri, în sarcasm muscator, alaturi de sentimentul dezradacinarii întotdeauna excelent descris – sau, nu o data, doar sugerat – caracterizeaza un profil de scriitor din pacate înca insuficient cunoscut dincolo de granitele Cataloniei ori, în cel mai bun caz, ale Spaniei.
Dupa o îndelungata perioada de decantare a mijloacelor artistice predilecte si abia dupa ce este convins ca e capabil sa ajunga la ceea ce el însusi numea „epifania detaliului“, Josep Pla va aborda si naratiunea de mari dimensiuni, astfel ca în 1951 publica primul sau roman, „Strada Îngusta“ („El carrer Estret“), la a carui definitivare lucrase înca din 1949. Cartea, considerata, ulterior, una dintre cele mai reusite creatii ale sale, se axeaza exact asupra acelor elemente pe care Pla le accentua înca din cunoscutul sau prolog din 1925, devenit, cu timpul, adevarata profesiune de credinta a autorului. Astfel, cu toate ca actiunea este extrem de redusa, romanul rezista prin perfectiunea detaliului, pregnanta atmosferei, excelenta intuire a valentelor unei bine dozate ironii si remarcabila capacitate a lui Pla de a surprinde fapte si întâmplari aparent neînsemnate si de a realiza, prin intermediul lor, o adevarata meditatie asupra conditiei umane a epocii respective – si, la o lectura atenta, nu numai a acesteia. Cadrul de desfasurare este reprezentat de mica localitate Torrelles, din apropierea Barcelonei, ale carei realitati sunt prezentate cititorului prin intermediul unui tânar veterinar, venit aici dupa moartea predecesorului sau si care încearca, la început întâmpinând suficienta rezistenta din partea localnicilor, sa se impuna si, daca se poate, chiar sa câstige ceva bani si sa-si faca un nume aici. Oglinda stendhaliana purtata de-a lungul drumului este, subtextual, o prezenta constanta atât în acest roman, cât si în cele pe care Pla le va publica ulterior, totul fiind, însa, învaluit în tusele ironiei autorului, fapt evident înca din primele pagini ale cartii de fata, caci protagonistul remarca, abia ajuns în Torrelles si dând piept cu opozitia surda a localnicilor, ca „peisajul este singurul lucru din tara asta care nu te dezamageste niciodata…“
Dincolo de peisaj, însa, Pla stie cum sa sublinieze aspectele esentiale ale vietii de provincie, sa intuiasca dramele traite de oameni aparent banali, a caror existenta nu da impresia a se evidentia prin nimic, dar si sa descopere frumusetea sau bunatatea unor fiinte umane care, la prima vedere, par terne si neinteresante. Fara sa privilegieze strategii narative complexe, asemenea lui Camilo José Cela, fara sa accentueze teme considerate delicate ori dificil de abordat, asemenea lui Miguel Delibes, ca sa ne referim doar la doi dintre contemporanii sai, Josep Pla exprima extrem de convingator întreaga tristete pe care o traiesc oamenii din Torrelles, în ciuda peisajului mirific în care îsi duc zilele, dar reuseste si sa pastreze necesarul echilibru pe care o astfel de naratiune îl reclama. Notele simbolice devin, astfel, parte integranta a ansamblului narativ, totul este descris fara stridente si fara îngrosari inutile ale contururilor – care îsi sporesc semnificatiile tocmai în acest fel, prin permanenta „masura în toate“ la care se raporteaza autorul. Tehnica fragmentului, pe care Pla o utilizeaza aici, primeste, la rândul ei, o consistenta sporita si noi valente. În fond, întregul roman este construit pe baza unor tablouri prezentate în succesiune, care nu fac altceva decât sa contureze viata tânarului medic sosit la Torrelles, printre niste oameni care, la început, se arata refractari metodelor pe care acesta încearca sa le impuna. Doar cu ajutorul vaduvei Colomer, „donya Pura“ – fosta sotie a predecesorului sau, don Càndid – reuseste tânarul sa se integreze în mica societate de aici si sa fie primit în casele si în gospodariile fruntasilor localitatii, unde se afla si pacientii sai, animalele domestice fata de care protagonistul stie cum sa arate caldura si întelegere. Micul truc al scriitorului consta în punerea alaturi a nenumarate tipologii umane, pe care veterinarul le va cunoaste pe parcurs si cu care va învata sa se obisnuiasca. Pretextul narativ este reprezentat de stabilirea tânarului într-un apartament situat pe Strada Îngusta, cea mai aglomerata din oras – si, dupa cum îi este si numele, cea mai îngusta! – la sfatul vaduvei Colomer, cea care stie ca doar daca se va afla în centrul acelei mici lumi, acesta va reusi, finalmente, sa se si integreze în comunitate, beneficiind, desigur, si de serviciile noii lui servitoare, batrâna si clevetitoarea (dar inteligenta!) Francisqueta, pe care tot donya Pura i-o recomanda. Evident, cu cât e strada mai îngusta, cu atât micile intrigi extrem de bine lucrate de vecini (de vecine…) sunt mai numeroase. În plus, pe fondul aparentului calm al vietii la tara, toate problemele cu care locuitorii de aici se confrunta si toate istoriile iubirilor sau tradarilor acestora devin mai evidente si mai semnificative. „Dar ce altceva înseamna viata la tara, la Torrelles, si-n orice alt sat, daca nu o bârfa neîntrerupta? Si cum ne-am mai trece zilele daca n-am avea aceasta distractie?“, izbucneste, la un moment dat, un personaj – feminin, desigur… Alegând sa descrie un spatiu precum Torrelles si pornind de la convingerea ca adevarurile lumii contemporane nu se gasesc doar în agitatul univers citadin, Josep Pla a demonstrat, în romanul „Strada Îngusta“, ca, implicând pâna si „bârfa neîntrerupta“, viata la tara înseamna, totusi, si ceva pe deasupra.