De mici am învatat ca nu e frumos sa râzi de necazul altuia. Tot învatul are si dezvat. Cinematograful a avut grija de la bun început sa nu ramânem lipiti de obiceiuri. Traim cu delicii în barba alunecarea cuiva pe gheata sau pe o coaja de banana. Dar sa lasam autoritatea comedei clasice, sa privim mai aproape de zilele noastre, la fratii Coen, bunaoara, Ethan si Joel.
Sunt campionii zâmbetului solicitat deopotriva de tandrete si de ascunsa ironie si, nu mai putin, ai gesturilor enorme care, înainte de ne indigna, ne lasa cu gura cascata. Desfid orice psiholog capabil sa ne indice starea „exacta“ cu care ar trebui sa privim aruncarea unui om într-un soi de masina de tocat carne. Fara ca aceasta din urma sa fie un accesoriu al unei lumi SF. Pur si simplu un gadget al zilelor noastre. Ar mai fi un amanunt. Putini cineasti au atâta întelegere pentru cei saraci cu duhul. Duiosia lor, bine deghizata, pare fara margini. Anul acesta, la Cannes, Joel marturisea: „Este greu sa ai un aer inteligent în filmele noastre. Este o provocare pentru actori si, uneori, ei înteleg asta“. Ethan a dat si un exemplu. Dupa ce a citit scenariul filmului „O, Brother…“, George Clooney le-a comunicat: „Bine, baieti, am înteles, trebuie sa joc un cretin“. „A trecut o vreme“, a continuat cineastul, „am lucrat din nou cu el si a interpretat alti cretini“. Câte ceva din toate acestea le-am regasit în filmul din competitie „Inside Llewyn Davis“, câstigator al Marelui Premiu (Grand Prix), distinctie situata imediat dupa Palme d’Or, pe care, de altfel, cred ca ar fi meritat-o din plin. Reîntorsi la Cannes dupa sase ani (atâtia s-au scurs de la „No Country for Old Men“), fratii au venit cu o insolita poveste despre esec, despre nenorocul unui cântaret folk, un marginal, departe de toate cliseele ce nu admit decât succesul, drumul spre glorie: Llewyn Davis, personaj inspirat de biografia lui Dave van Rock, cântaret si folkist cunoscut al scenei newyorkeze a anilor ’60, când steaua lui Bob Dylan dadea sa-si arate sclipirile. Încercându-si zadarnic sansa prin cafenele întunecoase (Gaslight, nume predestinat), într-un New York geros al anului 1961, Llewin Davis este pagubos în toate. Nu are casa, nu are nici macar un palton sa-i tina de cald, cu o iubita scorpie (Carey Mulligan, mult, infinit mai buna decât în „Marele Gatsby“) si o sora cicalitoare, dormind pe unde apuca, bietul artist este luat peste picior chiar si atunci când se lasa coplesit de gânduri negre: „Ce idee sa te arunci de pe podul George Washington“ – îl descurajeaza un amic, „traditia cere sa alegi podul Brooklyn“. Umor tipic fratilor Coen, un joc al unei prefacute încuviintari, luate, de fapt, în raspar. Ghinioanele se tin lant, iubita îi da peste nas, producându-se pe scena într-un grup ridicol prin mediocritate, Jean and Jim (scurta, nostima aparitie a lui Justin Timberlake), dar, mai ales, colac peste pupaza, motanul roscat, lasat spre îngrijire de o famile prietena, în schimbul gazduirii temporare, fuge într-un moment de neatenta deschidere a usii. Necazul ar fi putut fi cârpit, cât de cât, daca felina portocalie prinsa la nimereala pe strada, din motive de asemanare, nu s-ar fi dovedit a fi o pisicuta, nicidecum un vajnic motan, precum Ulysse. Când stapâna descopera cacialmaua, auzim din off un tipat ca de om înjunghiat, din nou tipic fratilor Coen, care fac din tântar armasar cu aerul cel mai serios din lume. „Nu vezi ca nu are coite?“ îl admonesteaza femeia în culmea disperarii. Numele patrupedului portocaliu, Ulysse, indica cealalta parte a existentei eroului nostru, plecat la drum (umbra lui Jack Kerouac nu e departe), catre un Chicago al sperantei, înfruntând viscolul (fratii Coen sunt mari amatori de zapezi neocrotitoare), având drept însotitor un jazzman drogat si ca vai de el, ceea ce nu-l împiedica sa mârâie si sa bombane tot timpul la adresa muzicienilor folk. Actorul fetis al autorilor, John Goodman, silueta masiva, împleticita, mai mult încurca decât ajuta. Nici asa-numitul director al unei case de discuri (Murray F. Abraham) nu se dovedeste mai breaz, sau mai eficace, daca vreti. Banalitatile tâsnesc cu emfaza din gura lui, dupa pauze înselatoare, asteptari pline de speranta (din nou tipic Coen-ilor), într-o sala de auditii improvizata, un restaurant la ora închiderii, cu scaunele pe masa. Eroului nu-i ramâne decât sa ia din nou gerul în piept, via Chicago-New York, dupa numai câteva ore. Singura bucurie a întoarcerii: Ulysse cel adevarat care gasise drumul de întoarcere acasa. Exultând de fericire, plina de mândrie, stapâna îi tine bietului om o lectie de anatomie felina: „Vezi ce coite are?“ (pentru iubitorii de pisici, o informatie cinefila necesara: noi admiram virtutile motanului Ulysse, dar nu vom sti niciodata cum sa le distribuim, autorii au lucrat cu sase exemplare roscate, nu cu unul singur). Filmul se încheie rotund, cu scena de început: dupa numarul sau, mereu în asteptarea succesului, mereu încrezator în steaua muzicii sale („mereu nou si fara niciun rid, asta este folk-ul“), cântaretul este atacat în curtea interioara a barului de un necunoscut si pus la pamânt. Nu ar fi prima oara când fratii Coen îsi exercita virtuozitatea cruzimii si, daca un dracusor nu ne-ar sopti la ureche „sunteti la cinema, nu o luati în serios“, probabil ca inimile fragile ar avea de patimit. Jocul este, însa, câstigat si datorita unui actor care nu se leapada de o anumita monotonie a tristetii, antipatica în poveste, simpatica noua, spectatorilor. Putin cunoscutul Oscar Isaac s-a aflat si el pe lista candidatilor la Premiul de interpretare. Avea sa-l câstige Bruce Dern cu un road movie, „Nebraska“, al lui Alexander Payne („The Descendants“, vazut nu de mult pe ecranele noastre), unul dintre acele filme blând-amarue care îti merg la suflet si, pe deasupra, îti cuceresc admiratia prin simplitatea lor. Nimic ostentativ, desi suporta bine si încarcatura unei satire sociale despre iluzii si speranta. Un batrân, cârcotats si vag atins de senilitate, stie una si buna: sa ajunga în Nebraska, pentru a-si încasa banii cuveniti, crede el, în urma intrarii în posesia unuia dintre acele multe lozuri înselatoare, praf de aur în ochii naivilor. Este hotarât sa o porneasca si pe jos (!) si cu aceste imagini în alb-negru se deschide filmul. Un fiu plin de solicitudine îl ajunge din urma cu masina, hotarât sa-l însoteasca într-o aventura oricum sortita esecului. Privelisti fara pic de stralucire (ce pariu sa rezisti tentatiei de a înfrumuseta peisajul, de a face din el „un personaj“, cum cer cliseele) o America cenusie, somnolenta, indiferenta, însufletita doar de câteva amintiri, de neasteptate treziri nostalgice, de nebanuit în batrânul atât de zgârcit la vorba. Micile popasuri, întâlnirile cu fosti amici ai batrânului, gata sa se distreze pe seama câstigului mult râvnit, dar si sa-l invidieze, îl împing pe iubitorul sau fiu sa ia o decizie care sa puna capat umilitorului joc: îi cumpara tatalui o camioneta mult visata (desi omul nu avea permis de conducere), fericire dobândita, chipurile, de pe urma biletului câstigator. Mai mult decât atât, îl lasa sa o conduca, defilând prin fata tuturor scepticilor si invidiosilor. „Lasa-te în jos, lasa-te în jos“, îi striga tatal, pentru a se mândri cu performanta de a fi singur cu masina lui. E atât de mic pasul spre fericire, pare a ne spune Alexander Payne. Si ce putin, în aparenta, îti trebuie – adaugam noi – pentru a face un film emotionant. Un batrân, un tânar, o camioneta, un drum.
Întâmplarea a facut ca anul acesta sa se afle la Cannes si Robert Redford, cu un film în afara competitiei, „All is Lost“, de J.C. Chandor. I-am putut reîntâlni pe cei doi mari actori, astazi în vârsta de 77 de ani, dar cum au fost parteneri si în „Marele Gatsby“, si cum un distribuitor a avut inspiratia de a reproiecta ecranizarea lui Jack Clayton din 1974, ne-au trecut prin fata ochilor si imaginile lor din tinerete: Redford, superb în rolul lui Jay Gatsby, Bruce Dern – un Tom Buchanan având toata ticalosia partiturilor ce l-au consacrat ca pe unul dintre „raii ecranului“. Mai mult ca sigur, daca „All is Lost“ ar fi concurat, premiul protagonistului din Nebraska ar fi fost serios amenintat. Redford ocupa ecranul pret de doua ore, singur într-o ambarcatiune, prada dezastrului iminent, cu o uluitoare vointa de a rezista. Lovit de un container, navigatorul solitar, caruia nu-i cunoastem numele, despre care nu stim de unde vine, nu dispera. Simtim tot timpul ca nu vrea sa se lase. Drege ceea ce se poate, ba chiar peticeste cu mare dexteritate peretii, se catara pe catarg, îl repara, lupta pâna la epuizare. Nici atunci nu se lasa. Nici când se termina rezervele de apa. Nici când este nevoit sa paraseasca vasul, cautându-si refugiul într-o barca pneumatica, mai mult o nuca plutitoare, în voia valurilor. Un vas fantomatic trece pe lâga el, fara sa-l observe. Înca nu este totul pierdut. Calculeaza si iar calculeaza liniile de orientare. Doar când nu va mai fi nimic de facut, va scrie câteva cuvinte, închise într-un borcan si aruncate in mare, nu fara o anume ezitare: „Am vrut sa fiu cel mai bun. Îmi pare rau. Nu am izbutit“. La începutul filmului, le auzim din off. Batrânul se scufunda, visând o luminita si o mâna întinsa. Am scris intentionat „batrânul“, desi Robert Redford, în ciuda chipului sau, nemenajat de traiul într-o natura aspra, în tinuturile din Utah, nu se suprapune peste imaginea clasica a batrânetii (ca sa nu mai amintesc silueta, aceeasi de la 30 de ani, parul blond-roscat). Multi ne-am gândit la microromanul lui Hemingway, „Batrânul si marea“, dar la conferinta de presa, nimeni nu a îndraznit sa pronunte titlul. Redford a simtit stânjeneala si ne-a încurajat. „Si eu m-am gândit la «Batrînul si marea». Am înfruntat ceea ce nici eu nu credeam ca sunt în stare. Am mai avut roluri grele, încercari ale rezistentei fizice, dar în tinerete eram sigur ca sunt în stare sa le fac. Stiti, cu vârsta, sansele devin tot mai mici“. Nu si sansele de a ramâne un mare actor-vedeta, care îsi poarta modestia ca pe un blazon. Atentie, însa. Robert Redford nu se hraneste numai cu miere. Când e nevoie, intransigenta lui poate fi taioasa. Dar asta este o alta poveste.
Autor: MAGDA MIHAILESCUApărut în nr. 428