Viorel Muresan, Salonul de toamna, Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2013, 80 pag.
În „Salonul de toamna“ ne întâmpina o poezie frumoasa. Raportând-o la dominantele de azi ale genului – socialul, ideologicul, forfota marsaluitoare – constatarea ramâne inviolabila. Plasându-se împotriva curentului (pardon, a wave-ului, a maintream-ului), autorul îsi asuma si conditia exilatului. Ceea ce înseamna si un manifest în favoarea conditiei exceptionale a poetului. Sunt numeroase referirile la mecanica si rotitele (ne)ruginite ale lirismului.
Pe cuvânt de poet
Dar nu astfel de pasaje ofera densitatea si concretetea cartii, ci momentele de nostalgie gotica dupa viata placentara, situata la intersectia baladelor lui Doinas cu subiecte din Tarile de Jos („Trandafirul negru“ de pilda) si peisajele macabru-rânjitoare, cuprinse în „Alice în Tara Minunilor“: „exista un loc unde/ trandafirul si zambila/ cresc dintr-un ochi de pisica// precum fata prelunga a unei doamne/ cu privirea plecata/ ar coborî o scara“ („Femeie în mers“, p. 23). Acest volum extrem de reusit place pentru ca îi transmite cititorului bulimia pentru real. Fiecare centimetru cub de scoarta, de vegetatie, de asfalt, de lumina este îngurgitat ca ultimul bob de fasole din conserva aruncata în chiuveta. „Salonul de toamna“ se înfrupta din bucatele pe care comunicarea le degusta doar, pe motiv ca n-ar mai reprezenta niste delicatese. Viorel Muresan nu aproximeaza atmosfera, ci se preocupa asa încât cadrul sa nu fie tagaduit. Cerinta lui principala nu vizeaza interpretarea, ci acceptarea limbajului. Sunt multiple situatiile în care cuvântul îsi apara adevarul: „câtiva batrâni duc/ pe ulite strâmte/ o poarta pe crestet/ si nu se pot opri nicaieri// e poate un semn ca tocmai azi-noapte/ mi-a spus un poet renumit/ ca prin vii sapatorii dezgroapa cranii“ („Batrânii cu o poarta“, p. 45).
Alt factor ademenitor este tonalitatea plapânda a textului, minoratul asumat ca indiciu al intimitatii si al conservarii individualitatii. Ca sa produca simbioza deliranta cu simturile celelalte, ochii stau înaintea ferestrelor si aduna haosul pigmentat. Existenta unui mediator al lumii, preferinta pentru retragerea în camera si zâmbetul echivoc al barbatului care îsi deapana senzatiile amintesc de Mircea Ivanescu. Exteriorul ia nastere prin interiorizarea lui, iar constiinta exclude alteritatea, monologând: „în fiecare seara un copil deseneaza o usa/ apoi se asaza în fata ei/ asteptând primul ciocanit// uneori/ chiar el e acela/ care loveste cu degetul în scândura/ din partea cealalta/ asemenea unui nuc care si-ar face nucile sub pamânt/ umplându-se cu întuneric// soarele e iar un mare turn gol/ barbatul a mai ramas în camera joasa/ si dupa ce vântul a spart geamurile/ si a rostogolit casa/ cu acelasi fosnet lipsit de speranta/ cu care se desface un ziar mototolit// iar întunericul asculta respiratia paginii“ („Acela care loveste în scândura“, p. 31). Tot ce mintea respinge nu se realizeaza, indiferent de efectele catastrofale evidente. Marcarea recurentei câtorva evenimente reprezinta calea spre autoconvingere. Observatia indirecta se concretizeaza prin minciuna reiterata.
Aici întâlnim a treia caracteristica atractiva din „Salonul de toamna“. Poezia se întoarce la infantilitatea jocului de-a ceva. Scriitorul îi exclude pe potentialii parteneri, bucurându-se de forta creativa a imaginatiei si de capacitatea incantatorie a limbajului. Metafora construieste universul ca si cum s-ar materializa într-o poveste despre origini. Mâna nesigura scrijeleste. Formula animista desavârseste. Interventia perfectionista a spiritului geometric nu produce pagube ca brutalitatea soldatului roman care îi distrusese lui Arhimede cercurile. Realitatea lui Viorel Muresan se pastreaza în latenta. Dureaza cât tine si rostirea ei. În rest, ea ramâne har divin neverificat: „fac un desen crud pe asfalt/ apoi îi las timp sa se maturizeze// în tabloul meu un domn grijuliu/ sterge ridurile de pe obrazul lui samuel beckett// l-ar vrea rubicond/ cu degete de portelan/ în peretii lui soarele sa apuna în trepte/ cum ai prinde paie pe apa// deodata/ în mijlocul unei paduri/ începe sa miroasa-a mâncare// aerul e gaurit de pasari aprinse/ soarele un cuib de viespi care urca spre noi// când se face noapte eu ma retrag/ sa le povestesc si copiilor/ cum în desenul meu acum parasit pe asfalt/ un mic suflet sta în picioare/ lânga un cadavru// în zori/ soarele va coborî din nou/ prin fereastra noastra/ cu un sir de viori întinse pe sfoara/ care în bataia vântului se întorc/ de la dumnezeu“ („Riduri pe fata lui beckett“, p. 20). Dincolo de seductia exercitata, tot poemul este de apreciat pentru rigoarea constructiei.
Auditie colorata
Viorel Muresan se simte poet. Fara a fi însa abuziv sau ostentativ în gesticulatie. De la binomul omniprezent – afara vs. înauntru – transferul se face metodic, fie prin schimbarea cromaticii, fie prin mutarea perspectivei, dar pastrând grija decuparii imaginilor. Asa cum se poate lesne sesiza din mostra precedenta, foarfecele sunt instrumentul predilect, nu pensulele moi. Numai ca, si când provoaca incizii, ustensilele nu înceteaza sa dea impresia de sublim la vederea grozaviei: „este o dimineata când/ cineva alearga din odaie-n odaie/ mutând ceasurile/ cum se rasuceste un stol de vrabii/ în fumul ridicat dintr-un morman de gunoaie// Pe cerul rasturnat în prapastie/ se ciocnesc doua vapoare de creta“ („Ceasul de iarna, ceasul de vara“, p. 67). Tranzitia subita de la negativ la pozitiv, de la crispare la desfatare, ajunge secretul bine masurat din „Salonul de toamna“. Poemele acumuleaza evenimente abandonate în dodii. Versurile sunt patate cu roadele si bolile echinoctiului. Contrazicându-l putin pe Arghezi – e un murmur de sfârsit de leat – luminat de crepuscul: „apele au aruncat la tarm soarele zilei de ieri/ si acesta ar fi numai un detaliu marunt// acum îl manânca mustele si viermii/ din el razbate zgomotul unei sfârleze si un fâlfâit de corb// ma tem sa nu cada prin aerul gaurit/ pasarea vorbitoare ce c-o frânghie alba o tin/ asa într-o doara/ sa nu încurce copiii/ cu norul pe care îl duce în plisc/ însângerând cu el cerul“ („Acesta ar fi un detaliu marunt“, p. 24).
Detaliul marunt este faptul ca, în ciuda picturalitatii, „Salonul de toamna“ opteaza pentru auditia colorata. Traseul principal se deruleaza de la sunetele ample, dar nedeslusite, la imaginile statornicite. Poate si aceasta strategie, atent elaborata, însa neperceptibila ca orice catalizator eficient, contribuie la derutarea cititorului, care nu prea stie ce anume din carte îl seduce. Ilustrativa pentru scindarea simturilor mi se pare poemul introductiv – „Fetita si cercul“. Glasul persistent al copilei invizibile/ nevazute si obiectul ei de distractie restituiesc geneza din ziua a patra, când au aparut cei doi „luminatori“. Auditoriul însa nu asista la spectacol, asteptând la intrarea salii, desi marturiseste ca a luat parte la revelatie. Astfel rezulta o noua opozitie, între copilaria activa, fidela Logosului, si maturitatea asa-zis înteleptita, care preia limbajul condescendent-elogios, în defavoarea celui întemeietor. Folosind juraminte false, ironii discrete, sarcasme si poze de superioritate, adultii se înstraineaza. Complicitatea la falsificarea lumii impune izolarea. Între aici si acolo (dincolo), diferenta se instaureaza prin puterea de realizare a cuvântului: „vocea fetitei cu cercul se ondula odata cu strada/ si noi vedeam clar ca în cercul ei era pitit soarele/ si noi vedeam si mai clar ca în cercul ei se cuibarea luna// într-o curte/ la o masa/ sub o umbrela/ numai cuvinte de simpatie/ pentru fetita cu cercul/ o vioara de sticla/ suna/ si lucea-stralucea/ si strângeri de mâini/ trageri cu ochiul/ zâmbete sugubete// de-acum strada era un surâs care se usca/ în jurul fetei cu cercul// atunci când ploua zile multe/ la olaneste olanele cârtesc/ ca olanescu ar avea-ntr-un munte/ doua pisici cu pui care graiesc// strada se curma brusc/ cum ar ajunge pisica/ la capatul unei scari// acolo/ se auzea numai râsul craniului/ si loviturile halbelor/ si cum cam pastaile de salcâm pe alei“ (p. 9-10).
Cu „Salonul de toamna“, Viorel Muresan ajunge la momentul decisiv al poeziei sale.