S-a incheiat recent o noua editie a Festivalului „Zile si Nopti de Teatru European la Braila“ organizat de Teatrul „Maria Filotti“. Drept este ca titlul „european“ se refera acum doar la teatrul… românesc, in masura in care acesta ar fi si european, de vreme ce conditiile financiare vitrege au redus la zero productiile din afara tarii. Pe firmamentul festivalului nu a mai aparut nici macar traditionala prietena a Teatrului „Maria Filotti“, Bulgaria. Buget mic, restrictii mari, dupa cum stim cu totii ca dicteaza criza! In asemenea conditii aspre, misiunea selectionerului Ion Parhon s-a dovedit cu atât mai dificila cu cât publicul brailean este unul de calitate.
Sa nu uitam ca, pentru aproape un deceniu, Teatrul „Maria Filotti“ s-a numarat printre institutiile cele mai avangardiste ale tarii, extrem de putine, de altfel. Aici Radu Afrim a montat patru dintre productiile sale, „Plaja“ (2004), „Adam Geist“ (2005), „Omul perna“ (2009), „Sufletul. Puncte de veghere“ (2009), prin care teatrul a punctat apasat la capitolul stralucire artistica. Nu trebuie uitat, insa, ca Afrim nu a fost singurul regizor care a facut din teatrul brailean unul dintre cele mai valoroase in ceea ce priveste productia tinerilor. Marele merit de a deschide teatrul noilor regizori i-a revenit fostei directoare, Veronica Dobrin, care, intr-o institutie macinata permanent de conflicte cu autoritatile locale, a reusit sa mentina sus stacheta estetica. Faptul s-a datorat strategiei sale de a-i incuraja pe tinerii regizori pe vremea când acestia se aflau, in multe dintre cazuri, la momentul zero al carierei. Aici au montat Sorin Militaru („Salonul nr. 6“), Radu Apostol (doua productii stralucite, „Drept ca o linie“ si „Woyzeck“), Radu Nichifor („Angajare de clovn“, printre multe alte spectacole), Mariana Camarasan si Alexandra Penciuc („Herr Paul“) sau Iris Spiridon si Alexandru Lustig („O zi desavârsita pentru pestii-banana“). In plus, sa nu uitam ca acesta este teatrul unde s-a afirmat poate cel mai iubit actor al noii (pe vremea aceea) generatii, Marius Manole, in „Drept ca o linie“, unde interpretarea lui, alaturi de actrita Liliana Ghita, s-a dovedit fabuloasa, impunând teatrului românesc un mare talent. Valurile ulterioare de fani nu au facut decât sa o ateste.
Insa marele avantaj al teatrului din Braila a fost ca nu a crescut o singura vedeta. Incet-incet, in ani, lucrând cu atâtia regizori tineri si talentati, in primii ani de cariera, când ideile curg gârla, pofta de a experimenta este insatiabila, iar mijloacele nu au inceput inca sa se repete, cum se intâmpla mai incolo, la Braila s-a dezvoltat o trupa de tineri actori din cale afara de valorosi: Mihaela Trofimov, Emilian Oprea, Liviu Pintileasa, Alin Florea, Ramona Gânga si Valentin Terente. Pentru oricare dintre trupe este o sansa fantastica sa reuseasca sa-si armonizeze energiile, iar actorii sa creasca impreuna. Ia ani si ani si multe eforturi ca o echipa valoroasa sa se coaguleze si sa ajunga la un asemenea nivel valoric cum s-a intâmplat cu cea de la Braila.
Din pacate insa, in teatrul românesc putine minuni rezista. Inlocuirea directoarei pensionate cu folkistul Mircea Bodolan (dupa niste criterii care vor ramâne o enigma de nedescifrat) a naruit in doi timpi si trei miscari toate acumularile si eforturile petrecute in aproape un deceniu. Cu accente autoritariste si o strategie care frizeaza… derizoriul, folkistul a avut nefericita inspiratie sa dezvolte un conflict repede acutizat cu cei mai valorosi actori ai teatrului (adica exact cu cei antementionati). O asemenea propensiune spre distructie, iresponsabilitate si lipsa de respect pentru ceea ce au construit inaintasii e cu atât mai grava cu cât, din pacate, se cronicizeaza in intreaga societate româneasca. Iata, deci, cum se explica mesajul trimis de regizor la lansarea cartii al carei subiect este „Radu Afrim. Tesuturile fragilitatii“. Purtatorul sau de cuvânt a fost, nici mai mult, nici mai putin, decât Marius Manole, care a amintit audientei ca regizorul in chestiune iubeste mult teatrul brailean, mentionând si regretul acestuia ca in ultima perioada cineva a decis ca el sa stea departe de „Maria Filotti“. Dovada sta faptul ca nu are nici un spectacol in acest festival, a continuat actorul. Pentru ca, mai departe, sa citeasca cuvintele lui Radu Afrim: „Ii multumesc doamnei Veronica Dobrin pentru curajul de a-mi fi permis sa umplu sala Teatrului «Maria Filotti» cu tineri ce veneau sa vada spectacole care ridica probleme sociale deloc straine de orasul dumneavoastra. Aceste multumiri vin azi, când cei mai multi directori de teatre si selectioneri de festivaluri cauta divertismentul facil, de gust indoielnic, care fac concurenta televiziunilor comerciale. Memoria celor patru spectacole pe care le-am facut la Teatrul «Maria Filotti» nu va putea fi stearsa de nici un director de teatru si cu atât mai putin de un selectioner de festival. Va doresc tuturor tot binele din lume!“. Acesta a fost mesajul regizorului.
Pentru ca istoria nu sta totusi in loc si pentru ca, Teatrul „Maria Filotti“ merita, mai intâi de toate, o relatare obiectiva, trebuie spus ca in ultimii doi ani, institutia a produs, pe lânga spectacole de „divertisment facil“, cum le cataloga Radu Afrim, si montarile unui tânar si foarte talentat regizor, aflat si el in primii sai ani de cariera, Vlad Cristache: „Peer Gynt“, care l-a avut in rolul principal pe Marius Stanescu, si „Povesti de familie“, selectionat in editia de anul acesta a Festivalului National de Teatru, spectacole absolut meritorii. Iar in timpul indelungatei absente din motive medicale a folkistului Mircea Bodolan (caruia, omeneste, ii dorim sincer o insanatosire cât mai grabnica), teatrul condus de Rodica Antonescu, o persoana inimoasa, cu o experienta impresionanta, pe umerii si eforturile careia s-au ridicat multe dintre evenimentele culturale de marca ale Brailei, inclusiv editiile an de an ale „Zilelor si noptilor de Teatru…“, Sorin Militaru a revenit in orasul natal pentru a monta „Sandros“ de Katalin Turóczy. Premiera a avut loc in timpul festivalului. O alta, lansata tot in aceasta perioada, a fost „Cheek to Cheek“ de Jonas Gardell, in regia Alexandrei I. Popescu.
Mentionam vitregia conditiilor financiare care i-a impus selectionerului Ion Parhon serioase restrictii. In ciuda lor, publicul brailean a avut si la editia de fata numeroase motive de bucurie. In primul rând, intâlnirea cu tripleta de spectacole semnate de Alexandru Dabija, „O scrisoare pierduta“ de la Teatrul de Comedie, „C.F.R. – Cometa, copilul si catelul“ de la Teatrul Odeon si „Absolut!“ de la Teatrul ACT. Or, când publicul unui oras (indiferent de locul sau de pe glob) are ocazia sa admire performanta unui mare actor, ca aceea a lui Marcel Iures, care joaca, in nuante infinitezimale, toate rolurile din spectacol, aceasta inseamna, hotarât, sansa de a merge cu clasa de lux a teatrului. Mai mult, spectatorii au râs, au tremurat si au suspinat alaturi de Tania Popa la „Fata din curcubeu“ (TNB) de Lia Bugnar. De altfel, din aceleasi ingrediente au gustat si la „Noi 4“, unde hohotele de râs au curs suvoaie la replicile Ilincai Manolache, Mariei Obretin si Liei Bugnar; si, pe deasupra, au putut sa savureze si arta mult iubitului lor actor, Marius Manole. Penultima zi a festivalului i-a prilejuit publicului bucuria intâlnirii cu doua montari semnate de Victor Ioan Frunza, „Furtuna“ si „Familia Tot“ de la Centrul Cultural Unesco „Nicolae Balcescu“, adevarate tururi de forta ale tinerilor actori al caror talent si dedicatie au stârnit, de asemenea, indelungi ropote de aplauze. Tenta experimentala, de teatru altfel, respectiv de investigare a limbajelor de scena neconventionale, i-a revenit la aceasta editie spectacolului „Arlechino moare?“, rezultat al atelierului condus de Antoaneta Cojocaru in cadrul Teatrului „Bulandra“.
Dupa cum se vede, nu sunt deloc putine reusitele acestei editii care a imbinat fericit intâlnirea cu clasicii regiei si ai actoriei românesti si, de partea cealalta, cu artistii tineri pusi mereu pe experimente si croiti sa demonstreze consacratilor ca viitorul suna bine.
Autor: CRISTINA RUSIECKIApărut în nr. 395