Când tehnica nu mai este suficienta…

Graham Swift, Mâine,
traducere si note de Cristiana Visan, Editura Polirom, 2008

„Pamântul apelor“ este romanul care-i aduce lui Graham Swift consacrarea în spatiul literar britanic – si nu numai – atât prin tematica, modalitatea de rezolvare a conflictelor si strategiile narative utilizate (care demonstreaza arta autorului de a se folosi de o parte a modalitatilor specifice de expresie ale realismului magic, dar de a le trata sensibil diferit), cât si prin succesul pe care l-a avut versiunea cinematografica a cartii, cu Jeremy Irons în rolul principal. Ulterior, un alt roman, „Ultima comanda“ (1996) avea sa-i fie încununat cu prestigiosul Booker Prize, confirmând intuitia artistica a lui Swift de a se raporta, acum, la tehnica faulkneriana a monologului interior din „Pe patul de moarte“. Cu astfel de „antecedente“, era evident ca fiecare noua aparitie editoriala a scriitorului avea sa fie asteptata cu mare interes atât de publicul cititor, cât si de critica literara, doritoare sa investigheze capacitatea lui Swift de a-si înnoi formulele narative sau de a le rafina pe cele deja utilizate. Iar daca în „Lumina zilei“ (2003) impunerea unei constiinte (si voci) auctoriale apte sa controleze totul (desfasurarea actiunii, relatiile dintre personaje, precum si consecintele faptelor relatate, tehnica lui Swift fiind, aici, aceea de a-l pastra în centrul atentiei pe detectivul a carui datorie e sa investigheze o serie de întâmplari în care, însa, va ajunge sa se implice cu totul) era o reusita, romanul rezistând atât la nivelul epicii, cât si la acela al analizei psihologice, „Mâine“, cartea pe care autorul o publica în anul 2007 se dovedeste a fi o dezamagire. Nu atât din cauza asteptarilor – mari, fireste! – pe care cititorul le nutreste în fata unui text al lui Graham Swift, cât mai ales din cauza unor evidente deficiente ale acestui roman. Si care, paradoxal, nu sunt de natura tehnica, nu tin de metoda narativa – oricum am lua-o, trebuie sa recunoastem ca aceasta ramâne stralucita! – ci de o serie de detalii care, cu cât se doresc a fi mai uluitoare, cu atât reusesc sa cada în derizoriu. Desigur, în cazul unui alt autor, astfel de imperfectiuni ar fi fost, poate, mult mai usor trecute cu vederea, însa, comparând cartea de fata cu excelenta realizare artistica si cu echilibrul remarcabil din „Waterland“ sau cu tehnicile experimentale din „Last Orders“, cititorul va simti, fara îndoiala, nivelul inferior la care ramâne „Mâine“, mai cu seama pentru ca întregul roman accentueaza asteptarile lectorului, numai ca deznodamântul nu va reusi nicidecum sa se ridice la nivelul acestora.
Aparent, Swift urmeaza si acum modelul din „Lumina zilei“. Si anume, construieste conflictul în asa fel încât cititorul sa nu fie interesat atât de mult de ceea ce urmeaza sa se întâmple, ci mai ales de ceea ce s-a întâmplat în trecut, cu sugestia mereu accentuata ca e vorba despre evenimente de cea mai mare importanta nu doar pentru viitorul protagonistilor, ci de-a dreptul pentru viata acestora. Informatiile vor fi, prin urmare, oferite cu mare zgârcenie, lectura mentinându-se tensionata, prin intermediul acestui procedeu, de la început si pâna la sfârsit. Numai ca în „Mâine“ autorul încalca el însusi regulile la care încearca sa dea impresia ca s-ar raporta, fapt pe care cititorul îl întelege complet abia la final, caci marele secret din trecut despre care se tot vorbeste se dovedeste a fi unul de-a dreptul banal (ca sa nu mai vorbim ca întreg romanul, intitulat, totusi, „Mâine“, se raporteaza exclusiv la trecut, ajungând chiar sa fie, pe alocuri, o lectura fastidioasa!), nejustificând desfasurarea de forte (si de tehnici narative!) de pâna atunci. Caci, în fond, romanul „Mâine“ consta în lungul monolog al Paulei, cea care se pregateste, de-a lungul unei întregi nopti de nesomn, o noapte ploioasa, petrecuta în Putney, în casa ei eleganta si alaturi de sotul sau, Mike – care doarme linistit lânga ea – pentru dimineata care va urma, momentul în care ar trebui sa le dezvaluie celor doi copii ai sai, gemenii Kate si Nick, în vârsta de saisprezece ani, un teribil secret, ce le va zgudui tuturor existenta.
Din pacate, Graham Swift a ignorat, în aceasta carte, marele adevar ca nu oricarei istorii i se potriveste tehnica amânarii (plus a suspans-ului) si nici pastrarea distantei si a racelii de catre narator. În fond, ceea ce e aplicabil în cazul unui detectiv nu este la fel în cazul unei mame, astfel încât lungul excurs al Paulei prin hatisurile trecutului nu reuseste sa convinga si cu atât mai putin sa emotioneze. Caci, în ciuda faptului ca Swift este creatorul câtorva personaje feminine de exceptie, daca e sa ne gândim, aici, doar la Mary Metcalf din „Waterland“, tonul Paulei ramâne, în „Mâine“, artificial. Un cititor sau, de ce nu, o cititoare mai aplecati spre mali?iozitate si mai atenti la nuante decât admiratorii fara rezerve ai scriitorului britanic, ar putea spune chiar ca Paula vorbeste exact asa cum, în romanele de consum ori în cine stie ce reviste ilustrate, un barbat îsi închipuie ca trebuie sa vorbeasca o femeie – afectat, fals, fara prea multe nuante. În plus, desi autorul a intentionat s-o faca sa se exprime asa cum fac oamenii obisnuiti atunci când se cred singuri, nici acest lucru nu a functionat în favoarea Paulei, pentru ca vorbind astfel – si vorbind numai ea!… – femeia da adesea senzatia ca n-ar fi altceva decât o imagine parodica. Dovada ca, în urma lecturii lungului ei monolog, Otis, pisica pe care familia o avusese cu decenii în urma, pare a fi mult mai bine conturata decât alti apropiati ai Paulei. Astfel încât ceea ce se dorea a fi istoria (anatomia!) unui mariaj cu urcusurile si coborâsurile lui, cu câteva infidelitati lipsite de importanta, cu câteva renuntari, si ele fara prea mari consecinte, devine mai degraba o lunga lista a realizarilor – si mai cu seama a celor din plan financiar… Fara îndoiala, imaginile sunt bine configurate, Swift ramâne un maestru în acest domeniu, de asemenea tehnica si structurarea planului narativ sunt, cel putin în anumite fragmente, remarcabile. Însa ramâne evidenta, oricât ar încerca aceste artificii scriitoricesti sa îndrepte atentia cititorului spre altceva, lipsa legaturii profunde dintre forma aceasta (caci romanul este, trebuie sa recunoastem, bine structurat) si fond. Secretul Paulei, marele secret de familie, nici nu merita dezvaluit aici, e suficient ca, la finalul lecturii acestui roman, ramâne dezamagirea provenita mai cu seama din latura tehnica la care „Mâine“ pare a reduce totul; asemenea unui mecanism care functioneaza foarte bine – însa în gol… În plus, se observa si faptul ca, daca, totusi, în prima jumatate a cartii, strategiile narative reuseau sa sustina mesajul, iar aluziile si sugestiile îsi pastrau viabilitatea, de la un moment dat încolo repetitiile de genul „ca sa fiu sincera“, „daca e sa va spun adevarul pâna la capat“ încep sa oboseasca si, inevitabil, sa-si piarda, progresiv, consistenta. Apoi, în colocvialismul ei, Paula se vrea a fi o maestra a amânarii – cumva asemenea autorului însusi… – si a constructiilor frastice lungi, presarate cu virgule si cu atât de multe întreruperi ale ideii principale, încât, nu o data, cititorul uita de unde s-a pornit si nu întelege nici unde trebuie sa se ajunga. Totul fiind menit a sublinia teama Paulei la gândul a ceea ce s-ar putea întâmpla de a doua zi încolo, dupa ce marele secret va fi dezvaluit copiilor. Dar romanul ramâne cantonat în trecut, relatarea începând cu atmosfera lipsita de griji a anilor ’60 de la Brighton si ajungând pâna în fatala noapte a monologului Paulei, doua decenii mai târziu.
Graham Swift a încercat sa mentina treaza atentia cititorului de-a lungul întregului roman si, mai mult decât atât, sa-si determine (sau, uneori, de-a dreptul sa-si sileasca!) cititorul sa faca presupuneri cu privire la secretul pastrat cu sfintenie vreme de atâtia ani si care e menit a fi, finalmente, dezvaluit. Scriitorul reuseste în toate aceste demersuri. Dar cu ce pret? Caci rezultatul va fi acela ca, dupa lectura integrala a textului, cititorul e obosit – mult prea obosit – pentru a mai aprecia efortul depus pentru construirea unui asemenea esafodaj complicat, cu atât mai mult cu cât spaimele Paulei se vor dovedi nejustificate în raport cu tainele sale… Tocmai de aceea, ceea ce parea a deveni, la un moment dat, linistit roman de moravuri contemporane, presarat si cu câteva note de comedie de caractere, plus un lirism care, daca ar fi fost mai bine dozat, ar fi putut salva mult din mesajul cartii, se transforma în nedorita parodie, rezultata mai cu seama din inabilitatea pe care, din pacate, Swift o dovedeste atât în ceea ce priveste pastrarea echilibrului între tehnica si continutul propriu-zis, cât si în adecvarea procedeelor narative la subiectul abordat. Pâna si subtila încercare a autorului de a-si implica cititorii în discursul narativ esueaza. Caci, daca la început modul de adresare al Paulei („dragii mei“, „îngerii mei“) era menit a include doar copiii, spectatorii de a doua zi ai marelui spectacol al dezvaluirilor complete ale parintilor lor, treptat, acesta devine tentativa lui Swift de a se adresa tocmai cititorilor romanului. Si, cu toate ca strategia ar fi putut avea sorti de izbânda, cu conditia sa fie bine condusa catre deznodamânt, prea frecventa repetare a acestor formule nu face decât sa oboseasca si se dovedeste, în cele din urma, lipsita de acoperire la nivel estetic. „Mâine“ ramâne un roman bine scris, facând uz de toate procedeele impuse deja de Swift în creatiile sale anterioare, chiar remarcabil în unele pagini – la nivelul strict al tehnicii narative. Din pacate, însa, atunci când citim o carte, e greu sa avem în vedere doar acest nivel – si nici chiar un autor de talia lui Graham Swift nu poate cere cititorului sa se multumeasca cu tehnica. Mai ales ca uneori se vede cum (si de ce!) aceasta nu este suficienta si nici nu mai poate convinge.