Sub acest titlu s-a desfăşurat încă o întâlnire a Cercului Metacritic de la Facultatea de Litere din Cluj,
avându-i drept coordonatori pe
Alex Goldiş şi Mihaela Ursa, pe o temă propusă de studentele Emma Pustan, Ana-Maria Deliu şi Daria Condor. Prin episodul de faţă încheiem serialul deschis în numărul trecut din Cultura.
„Spune adevărul!“
Mihaela Ursa: Proiectul de a recupera referentul este important în unele propuneri, pentru că sunt propuneri realiste, în care prezumţia e că ai o lume reală, un referent, în raport cu care cele imaginate sunt ficţionale (aici însemnând şi fictive). Dar există şi poziţia cealaltă, în care inclusiv lumea reală şi valabilitatea ei de referent sunt puse sub semnul întrebării şi în care te poţi poziţiona în orice lume posibilă. Ca să organizez un pic, din viciu didactic, ce s-a discutat până aici, aş vedea două teme deschise până acum: acest raport real-fictiv sau adevărat-fals, pe de o parte, şi această intervenţie a ficţiunii dincolo de graniţele literaturii, pe de alta. Aş reveni la ce întreba Ştefan Baghiu şi aş răsturna cumva întrebarea. El întreba retoric „cum să spunem că realismul a murit, de vreme ce orice fantasy şi orice SF va porni de la o formă de replicare sau de multiplicare cu referent în realitatea-la-care-am-acces a lumii, a elementelor lumii?“ Aş întoarce pe dos întrebarea şi aş zice: cum mai putem să credem că realismul supravieţuieşte, de vreme ce orice formă de reprezentare, oricât de realistă, este incompletă, cu goluri, filtrată ficţional, filtrată subiectiv, fatal parţială şi selectivă? Cum tranşăm, cum construim întrebările acestea care, pentru mine cel puţin, se dau peste cap tot timpul, transformându-se în opusele lor, adică nu sunt deloc atât de stabile pe cât s-ar crede? Căreia dintre ele îi acordăm credit de stabilitate (sau credit de realitate) mai mare? Care întrebare e mai bună? Uite, îmi vine în minte un exemplu recent, nu cu literatură, ci cu film: reacţiile pe care le-a stârnit, mai ales pornind de la un text de Cristian Tudor Popescu, recentul De ce eu?. Acest film tratează un caz real de corupţie din politica românească, cu un tânăr procuror care se sinucide. Ei, nu ştiu dacă l-aţi văzut (sper că aţi văzut filmul!), dar poate aţi citit reacţia lui Cristian Tudor Popescu, ceva în genul: „Cum se poate să-i faci o asemenea nedreptate unui om?… care era credincios, mergea la biserică, care nu era un nebun, cum pare să-l facă filmul în final. Mama şi mătuşa lui au fost de faţă când a sărit, cum poţi să falsifici nişte zone din biografia lui atât de importante?“. Obiecţii care, desigur, pentru orice cititor care şi-a asumat lecţia aceea pe care o înveţi în clasa a doua, pare-mi-se, că Ion Creangă şi Nică al lui Ştefan al Petrei sunt lucruri diferite, constituie o reacţie absurdă. Dar, pe de altă parte, reacţii de acest fel, frecvente şi foarte des întâlnite ne obligă să recunoaştem că există o presiune de a repera referentul în ficţiune. De a merge aşa, pe un fir al Ariadnei, până găsim referent tare. Poate ar mai fi de comentat…
Ştefan Baghiu: Evident, eu cred că întrebarea mea e mai bună. <Râsete.> Aş propune ceva în legătură cu ce spuneaţi. Cred că şi în legătură cu Aferim s-a pus problema asta: cât de mult respectă perioada istorică din secolul XIX românesc. Aş mai da un exemplu recent. Există în Bucureşti un grup de jurnalişti care au făcut câteva documentare despre viaţa în canale a boschetarilor de la Gara de Nord, despre bătăile din cartelurile bucureştene, cred că pentru genul ăsta de bucăţi de realitate putem aduce pe masă criteriile astea, adevărat-fals, pentru că ele ţin şi de o dimensiune ideologică pe care o iau toate…
M. U.: Bun, şi documentaristică.
Laura Pavel: Miza e alta.
Şt B.: Asta spuneam, dar, în film, depinde la ce ne raportăm. Non-ficţionalul, dacă primează, primează pentru că pentru mine primează ca realitatea aceea să fie descrisă astfel încât să funcţioneze ca un jurnal. Se inspiră cumva din metoda lui, ca impact.
M. U.: Când spui „pentru mine“, te referi la un mine spectator sau la un mine creator, autor?
Şt. B.: Asta e o altă problemă.
Anamaria Mihăilă: Mă gândeam la ceea ce spuneaţi dumneavoastră şi mă întrebam dacă nu toată problema asta a realismului nu e mai degrabă nevoia noastră de a certifica o oarecare autenticitate şi, în felul ăsta, din nou „a ne prosti“, din nou a ne falsifica, pentru că perspectiva dumneavoastră mi se părea foarte pesimistă, în sensul în care trebuia să fim sceptici în legătură cu orice părea a fi realist sau realitate. Şi nu ştiu, de asta mă gândeam că să fie într-adevăr până şi orice încercare a noastră de a certifica realitatea doar o ficţiune?
M. U.: Alex zicea că exagerează teoria literaturii. Exagerez şi eu. Da, e o întrebare…
Şt. B.: M-am gândit la ceva. <Chicoteli.> Foarte bună întrebarea în sensul în care, să luăm spre exemplu, prezentarea anumitor discursuri „porneşte de la un caz real“ ne pune cumva în gardă ca spectator. Or, asta modifică puţin condiţiile pe care le pune pactul ficţional. Asta contează, cred, pentru că modifică felul în care ne raportăm noi la lucrul ăla. Deja devine o chestie de importanţă majoră dacă-i adevărat sau nu. Cred că… La asta mă pot gândi. Mă pot gândi la Spovedanie la Tanacu şi la alte cazuri reale. În general, discursul de interpretare devine „cât de bine redă o realitate românească?“ sau „avem astfel de cazuri?“.
M. U.: Totuşi, în cazurile la care te referi e vorba despre o convenţie anunţată: „după un caz real“ apare mare pe copertă sau pe afişul filmului, e o convenţie pe care nu o chestionezi, ea ţi se dă. Sau cum e cu cartea Anei Dragu, Mâini cuminţi, prezentată editorial ca un fel de manual de self-help pentru părinţii de copii cu autism. Să fie cartea ei doar asta? Fireşte că nu. Altfel, de ce ar fi citită de un public care nu intră în target-ul convenţionalizat? Vom verifica însă acolo, mai mult decât în alte cărţi, autenticitatea, biografia? Fireşte că da.
Daniel Matiş: Da, dar pentru mine e, sau cel puţin mi se pare, o problemă, un abuz, când facem separări din acestea tranşante, aşa, adevărat-fals. Lucrurile nu sunt niciodată atât de simple. Cum spunea domnul Adrian Tudurachi, problema adevărului şi falsului, şi eu cred la fel, se rezolvă prin faptul că aceste lumi sunt „posibile“. Pentru că s-a discutat mai devreme de incompletitudine. Întrebarea era: „cum putem să vorbim despre un roman ca fiind realist, când există goluri?“. Problema e că există goluri şi în realitate. Eu în momentul acesta stau aici, ascult, privesc, dar nu pot să absorb tot ce văd, ce aud sau absolut tot ce se întâmplă aici. O să am goluri, mâine, dacă o să povestesc ce se întâmplă acum, o să fie doar o selecţie. O altă persoană o să aibă, posibil şi probabil, o poveste mai mult sau mai puţin diferită. Asta se întâmplă şi în scrierea istoriilor, se discuta mai devreme. Dacă ar fi posibilă scrierea unei istorii complete nu ar mai fi necesară o alta. În momentul în care creez o lume ficţională, din nou, o să fiu selectiv. Iar lectorul, la rândul lui, va recrea aceea lume ficţională tot selectiv. Prin urmare nu înţeleg de ce am cere unei lumi ficţionale completitudinea care lipseşte realităţii? Pentru mine problema asta cu adevăratul şi falsul sau golurile din opere mi se pare…
Emma Pustan: Noi am şi evitat problema asta, nici nu am discutat despre asta…
Alex Goldiş: Am văzut că v-aţi ferit.
Daria Condor: Aş putea să complic acum puţin problema? <Râsete. Încurajări la complicare.> Mă gândeam la istorie şi la percepţia noastră asupra ei. Citesc acum un fragment din Suetonius, despre moartea lui Augustus, un text pe care astăzi l-am putea percepe ca parţial ficţional, însă pe care el îl consideră istoric. Intenţia auctorială este de a demonstra că Augustus era zeu. Şi mă gândesc că tu eşti într-un loc, vezi un eveniment şi în momentul acela nu interpretezi realitatea ca un sistem de semne, dar când apare un eveniment major, te gândeşti: „a, dar şi înainte a zburat o acvilă în jurul lui, sigur era un zeu“. Dar această interpretare apare după ce s-a mai întâmplat ceva care ţi-a dat un indiciu foarte puternic şi datorită căruia ordonezi tot ceea ce ai văzut înainte ca şi cum ar răspunde aşteptărilor tale. Astfel, pe lângă lacunele datorate percepţiei deficitare, noi ordonăm realitatea în funcţie de ierarhii, care sunt constructe sociale, adică ficţiuni. Şi asta ficţionalizează cumva… totul.
E. P.: Spuneaţi, la un moment dat, de faptul că inclusiv în literatura fantasy căutăm bucăţi de adevăr. Cred că până la urmă e un… o parte a orizontului de aşteptare a cititorilor pe care nu putem să-l negăm.
M. U.: Ce anume?
E. P.: Adevărul. Adică trebuie să aibă un punct de care să se lege până la urmă. Nu poţi să-i laşi…
D. M.: Nu se leagă oarecum de realism? Adică orice text tot trebuie să aibă un anumit grad de realism, nu?
E. P.: Ba da. Normal că are, că nu poţi să porneşti…
D. M.: Dacă ar fi ceva total ireal, nu ai înţelege nimic din ce se întâmplă acolo.
E. P.: Nu există ceva care să fie complet ireal, pentru că noi nu avem…
A.-M. D.: Pentru că ceva complet desprins de realitate ar fi de neînţeles.
E. P.: Sau nu există pentru noi.
A. G.: Aici ar fi poate două discuţii, ar fi de disociat. Am senzaţia că discuţia s-a deplasat în momentul în care a intervenit Mihaela. S-a dus pe altă cale decât pe cea…
M. U.: …pe care s-ar fi cuvenit să meargă, spune, spune, ştiu că asta intenţionai! Mulţumesc frumos! <Râsete. Aprobări.>
A. G.: Şi am impresia că Mihaela a deschis o discuţie nouă, punând problema receptării operelor. Până acum am vorbit despre coeficientul de adevăr sau de realitate din operele literare; or Mihaela, aducând discuţia în zona receptării, a vorbit despre felul în care interpretăm textele şi aici mă gândeam că există poate chiar în ultimele decenii o tendinţă mai realistă de a citi textele literare, de a aplica grile mai ideologizate asupra textelor, mai autenticiste; s-a schimbat, aşadar, nu numai raportul de adevăr din operele literare, ci însăşi grila prin care citim aceste opere literare şi aş da aici un exemplu care poate e cel mai clar. Mă gândesc că tocmai operele acelea cu un coeficient înalt de adevăr sau de referent din timpul comunismului de la noi au fost citite de către critici şi poate şi de către o parte din cititori sub imperiul autonomiei esteticului; au fost citite printr-un coeficient înalt de ficţionalizare. Aşa că ceea ce ar acuza în fond, într-un fel, aici, această lectură realistă a unor texte sau a unor filme ţine de o anumită preconcepţie, care e a epocii noastre şi care nu ştiu în ce măsură trebuie demontată sau nu. Şi mă gândesc la toate curentele acestea: new historicism, gender criticism, postcolonialism, care sunt grile de lectură evident mai realiste decât lecturile structuraliste, post-structuraliste – adică aşteptarea cu privire la presiunea acestora, aşteptarea cu privire la realismul operei, a crescut din cauza sau datorită, aici nu mă pot hotărî, receptării. Noi aşteptăm în mod ciudat mai mult realism de la operele literare decât alte generaţii, alte contexte, alte comunităţi de lectură.
Ana-Maria Deliu: Cred că aici e o diferenţă frapantă între orizontul nostru de aşteptare prin paradigma asta nouă de citire şi felul în care sunt create textele în postmodernism, care tocmai că atrag atenţia asupra statutului de ficţiune al textului, prin metaficţiune.
L. P.: Ele se poate întâmpla să nu se contrazică, adică, legat de ce spunea şi Alex înainte, aproape de grila cumva mai realistă e şi una politică, de ce să n-o spunem, ideologică, chiar şi de reglare a conturilor cu trecutul şi, în fine, asta se întâmplă de câţiva ani şi la noi. Ca o paranteză, pentru că şi această discuţie a rezistenţei prin estetic se poate regândi, poate fi pusă sub semnul suspiciunii: în ce măsură scriitorii sau artiştii care au făcut această rezistenţă, în fond, chiar rămâneau doar în sfera estetică (cei care, sigur, nu ficţionalizau ori „estetizau“ după comanda realist-socialistă). Ei bine, erau de fapt într-o postură de putere similară aceleia a decidentului politic. Aşteptările noastre de a regândi ideologic literatura zis subversivă a trecutului e realist să existe. Poate ele (studentele care au formulat azi propunerea de dezbatere) au tot dreptul să aibă o aşteptare mai degrabă esteticistă, să spunem, ficţionalistă, doar că… spun că aşteptările diferite nu se contrazic, nu intră în conflict, pentru că ficţiunea (şi când e metaficţiune) poate să fie (şi în intenţia autorului ei, ca şi pentru cititor) şi politică, să mizeze pe asta, să ajungă la un efect, la o eficacitate şi socială, chiar politică, nu numai estetică.
A. G.: Şi aceşti cititori care urmează grila realistă nu cred că nu cunosc pactul ficţional, dar pur şi simplu nu mai vor să-l respecte sau nu e în interesul lor să-l respecte, nu ştiu.
E. P.: Păi tocmai familiaritatea asta cu universul prezentat cred că pur şi simplu le creează o reacţie alergică la însuşi pactul ficţional pentru că nu şi-l mai asumă în momentul în care e clar ceva diferit faţă de ceea ce se aşteaptă să citească. E ceva ce li se poate întâmpla în orice moment sau ceva cu care sunt familiari şi empatizează la un nivel prea înalt, cred.
M. U.: Asta mi se pare o observaţie foarte bună: ideea că această căutare a „textului adevărat“ are loc mai ales în momentele în care există continuitate între lumea reprezentată şi lumea în care trăieşte cititorul/ receptorul. Dacă tu l-ai cunoscut pe procuror, vei avea mult mai multe obiecţii în momentul în care reprezentarea lui va fi diferită decât o reprezentare pe care ţi-o aminteşti ca „reală“. Dacă nu l-ai cunoscut, vei accepta firesc pactul ficţional.
L. P.: Asta da, şi într-adevăr, apropo, cineva poate ajunge să empatizeze… prea mult, poate apărea o supraidentificare cu rolul, cu situaţia.
A.-M. D.: Pe lângă componenta asta afectivă, eu mă refeream şi la o componentă ludică aşa, la nivel deloc subtil şi chiar evident, în încercările de a înlătura orice caracteristică esenţialistă pentru un personaj şi a face tot felul de jocuri specifice timpului nostru, cum ar fi Hipster Hitler, de exemplu, sau alte cărţi-joc. Şi la asta mă refeream.
Specialişti pe piaţa ficţiunii
Adrian Tudurachi: Dar cred că asta e eficienţa ficţiunii în realitate; poate că ar trebui subliniat că teoria lumilor posibile, dincolo de tot ceea ce i s-a reproşat, a avut un rol foarte important în justificarea ficţiunii în societatea contemporană, faptul că ficţiunea a fost recunoscută ca o realitate în foarte multe domenii ale existenţei noastre. De exemplu, rolul ficţiunilor şi al simulărilor ficţionale în spaţiile corporatiste, de la interviurile de angajare până la practicile de stimulare a inventivităţii. Teoria lumilor posibile ne-a oferit o perspectivă asupra condiţiei universale a ficţiunii, asupra răspândirii ei în toate domeniile activităţii umane. Ceea ce are un revers politic foarte important pentru noi. Pentru că ne putem prevala de calitatea noastră de specialişti în ficţiune ca să revendicăm aceste teritorii din domeniile în care se găsesc. Adică în momentul în care corporatiştii vor să le propună angajaţilor nişte exerciţii prin ficţiune în loc de vechile brainstorming-uri, au nevoie de un specialist în ficţiune care să le spună cum să construiască şi în ce direcţie să o facă.
M. U.: Adrian, tu vorbeşti acum despre viitoare posibilităţi de angajare pentru absolvenţii de Litere, nu? <Râsete>
E. P.: Mi-am şi ciulit urechile. <Hohote, de-a dreptul>
A. T.: Păi, nu despre asta e vorba?! Cred că trebuie să avem şi o perspectivă politică asupra teoriilor literare. Să înţelegem că dincolo de faptul că sunt mai mult sau mai puţin discutabile, unele teorii ne ajută să facem cu literatura anumite lucruri. Ne ajută să ne descurcăm cu literatura într-o lume tot mai dificilă pentru ştiinţele umaniste. Şi în sensul ăsta ziceam că teoria lumilor posibile a fost foarte importantă în anii ’90.
E. P.: În perioada în care s-a scris şi manualul nostru de istorie de clasa a patra, din care am aflat că Ştefan cel Mare fusese de neînvins până la dezamăgirea pe care am avut-o puţin mai târziu învăţând pentru BAC, odată cu descoperirea că doar în vreo trei bătălii fusese învingător şi fusese şi vasal.
A. G.: O scurtă paranteză, apropo de discuţia aceasta. Nu înţelegeam în gimnaziu, citind din manualele vechi la care cred că voi n-aţi ajuns… Nu înţelegeam aşadar de ce, dacă Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu şi toţi ai noştri câştigau întotdeauna bătăliile, cum de plăteam întotdeauna tribut? <Râsete.> Adică ei erau învingători, dar noi plăteam tribut sau pierdeam jumătate din ţară. Asta, în capul meu, nu reuşea să capete sens, dar era istoria oficială din manual.
E. P.: Dar oricum e interesant mecanismul acesta cumva patriotard, dacă mi-e permis, de ficţionalizare a istoriei ţării însăşi. Şi până la urmă am fost şi… nu ştiu… spălaţi pe creier când am fost mici, dacă stau să mă gândesc, pentru că am avut o viziune foarte optimistă şi entuziastă despre propria noastră ţară. Diana, ai ridicat mâna, scuze.
Diana Antal: Mă întrebam, oare dusă la extreme teoria lumilor posibile, pe ce se bazează sau prin ce sunt aceste lumi realităţi posibile? Răspunsul cred că ar fi: prin limbaj. Limbajul înţeles ca metodă de configurare exterioară a unei proiecţii. Şi ce este acest limbaj? Oare nu tot o convenţie? Nu e el o altă ficţiune pe care noi ne-o asumăm ca fiind reală? Atunci cum mai trasăm graniţele astea dintre realitate şi ficţiune?
E. P.: Eu m-aş bucura să fie o ficţiune limbajul, până la urmă că nu ne-am mai fi chinuit cu gramatica normativă în anul I, adică gândeşte-te câtă libertate de exprimare am fi avut.
D. A.: Legându-mă de ce zici tu, mi se pare că un argument puternic e inclusiv modul în care evoluează limbile şi faptul că ele sunt nişte organisme vii, evolutive, schimbabile, care se contaminează între ele chiar. Dinamica asta mi se pare că subliniază caracterul ficţional, de convenţie a limbii. O convenţie a umanităţii prin raportare la codul cultural.
A.-M. D.: Până la urmă, frumuseţea limbajului şi faptul că îl folosim ca pe o ficţiune arată că e deja acolo ceva ficţional, e cumva împins să lucreze aşa. Limbajul nu ni-l asumăm ca realitate, ci, tocmai, cred că ni-l asumăm ca pe o ficţiune, pe jumătate conştienţi de aparatul lui de convenţii şi de resorturile codului.
D. A.: Depinde. Prin inerţie, el devine asumare. Eu aşa cred. Adică e posibil ca noi, filologii, să ne punem problema convenţiei, însă ceilalţi, nu. Ei îşi asumă limbajul, constructul cultural ca adevăr incontestabil, ca fapt dat.
M. U.: Uite că am ajuns să discutăm şi despre codificarea de gen. Tu vrei să spui că e ca atunci când te duci la bunica şi ea spune o propoziţie de genul: „A venit pe la noi un om şi o femeie“. Fireşte că n-are rost să-i zici: „Cum adică, bunico? Femeia nu e om?“, pentru că ea ţi-ar răspunde invariabil „ei, mai lasă-mă, lasă-mă cu astea, că pe la noi aşa se spune“. O utilizare a convenţiei lingvistice, cu tot cu presetările ei sociale, fără conştientizarea ei.
D. A.: Da, şi chiar mai mult. În sensul ăsta dădeam exemplul cu lumea noastră, a celor care lucrează cu textele. Poate că noi simţim posibilitatea dinamică a limbajului, însă oamenii simpli nu cred că stau să analizeze… problemele astea subtile.
M. U.: Uite, asta ar fi o altă discuţie, dacă e vorba de o dexteritate lingvistică, de o dexteritate de tip filologic în această conştientizare a operării cu ficţiuni, sau nu. Eu mă îndoiesc că dexteritatea aceasta ţine de educaţie.
D. A.: Se poate să nu ţină de educaţie, dar problema pe care o ridicam e: dacă pentru noi limbajul e ficţiune, iar pentru alţii e adevăr dat, unde mai trasăm graniţa ficţionalizării?
A. G.: Aici e problema. Dacă ne raportăm şi la ce zicea Adrian cu privire la asumarea acestor jocuri ficţionale în realitate, păi, ăsta e chiar punctul de la care porneşte Toma Pavel în definirea lumilor ficţionale. El vorbeşte despre lumile ficţionale ca despre nişte ontological landscapes, un fel de rezervaţii ficţionale în interiorul realului. Pentru mine, credinţele bunicii de care vorbea Mihaela reprezintă ficţiune. Pentru mine e o abstracţiune ficţională. Sunt mai multe lumi paralele, chiar ficţionale, în lumea în care trăim. Îmi amintesc aici de romanul lui Adrian Schiop, Soldaţii. Am simţit nevoia să mă uit pe Youtube, după ce am citit despre lumea aceea a Ferentarilor, care pentru mine realmente e o ficţiune, să văd dacă într-adevăr lucrurile stau exact cum sunt descrise în roman. Şi într-un fel de aici porneşte definirea lumilor ficţionale la Toma Pavel, de la demonstraţia că ficţiunea nu e în mod radical diferită de realitate şi că în realitatea noastră coexistă mai multe lumi paralele la care, din interiorul comunităţii noastre izolate, n-avem acces; într-un fel de rezervaţii psihologice, ontologice, nici nu ştiu cum să le spun, la care nu avem acces şi pe care le putem trata la un moment dat exact ca pe ficţiunile literare. De-asta se şi vorbeşte tot timpul despre România profundă, de altă Românie, pentru că n-ai pur şi simplu acces la comunitatea aceea care operează cu nişte valori care de multe ori sunt la fel de omogene şi de bine ordonate ca lumile ficţionale, ca legităţile interne ale lumilor ficţionale de care s-a tot vorbit. Despre lumea profundă a satului cred că se mai vorbeşte şi azi ca şi când ar fi o lume omogenă. Mai există şi azi sate în care nu există curent electric, în România. Şi acelea au nişte valori omogene şi o anumită structură internă care ţin de logica rezervaţiilor ficţionale din interiorul realităţii. Şi asta-i interesant la Toma Pavel. Că el defineşte lumile încercând să reducă cât mai mult distanţa dintre ficţiune şi realitate. Or, ce-au făcut toţi structuraliştii şi formaliştii în ultima jumătate de secol a fost exact inversul: să facă cele două entităţi – lumea reală şi lumea ficţională – să fie absolut separate, distincte în orice context. El încearcă… Ar fi şi aici de discutat. Ar fi aici şi câteva obiecţii.
D. M.: Nu putem spune că de fapt, în urma a ceea ce aţi spus dumneavoastră şi doamna profesoară Ursa, şi realitatea are un grad mai mare sau mai mic de ficţionalitate?
E. P.: Dacă extrapolăm puţin şi luăm, să zicem, o prezentare a unei ceremonii a ceaiului din Japonia, o descriere a unui ritual din China şi aşa mai departe, care-i perfect real în graniţele culturii lor, şi îl aducem în Europa secolului XV, pe noi, exotismul acelei descrieri ne va duce cu gândul la ficţiune şi la ceva ireal pentru că nu se supune legilor noastre şi lumea… adică, definiţia lumilor posibile e strict legată şi de cultură, şi de modul în care ne reprezentăm graniţele astea…
A. G.: O comunitate culturală, interculturală.
A.-M. D.: Dacă ar fi să mergem pe acest fir şi să ne legăm nu doar de elementele astea ritualice şi de cutume, care sunt mai aproape de a deveni o suprastructură ficţională, putem spune chiar că paradigma în care trăim noi sau oricare paradigmă ar putea să fie gândită ca o suprastructură care organizează rezervaţia ficţională şi care e alcătuită din idei care plutesc undeva în aer şi ne organizează gândurile, viziunile despre lume, fără să fie atât de evident.
A. G.: Apropo, încă un exemplu care-mi vine acuma-n minte, acel caz cu spovedania, acel caz de la Tanacu, de acum câţiva ani…
L. P.: Şi Andrei Şerban a făcut un spectacol după cazul Tanacu.
A. G.: Da! S-au construit foarte multe ficţiuni pornind de la cazul ăsta, fie că au fost romane, fie că au fost filme… de ce? Pentru că, probabil, întreaga comunitate românească a receptat uluită faptul absolut neverosimil că la noi, în secolul XXI, se mai petrec exorcizări ca în Evul Mediu, a receptat acel eveniment ca pe un fel de rezervaţie ficţională în interiorul realului, de aceea a atras atenţia atâtor artişti; evenimentul acesta a fost într-adevăr un fel de revelaţie ficţională în interiorul realului, într-atât era de straniu…
L. P.: O survenire în real a unei lumi paralele.
A. G.: Exact! Pe care nu o credeai posibilă, atât era de îndepărtată de orizontul nostru de aşteptare, de comunitatea noastră culturală, intelectuală…
A.-M. D.: Iese cu totul din paradigma noastră şi nimic nu ne pregăteşte pentru asta. Pentru că nu avem pactul ficţional explicit aici, adică nici măcar implicit, că nu există, noi chiar ne simţim bruscaţi de continuarea asta a realităţii într-un mod de-a dreptul miraculos, să-i spunem aşa, dacă ar fi să aşezăm episodul într-o categorie ficţională.
E. P.: Sau miraculos în sens… rău, de data asta.
A. G.: Şi tot ce au făcut aceşti artişti a fost pur şi simplu să ia, să decupeze evenimentul respectiv care era ficţional de-a gata, sau ficţionalizat de-a gata.
L. P.: Cred că-i atrăgea şi doza de brut, de imediat… aici discuţia a luat-o cumva şi spre mizele antropologice ale felului de a ficţionaliza, pentru că pentru cei din satul fără electricitate ficţiunile sunt altele, şi pentru noi cei de aici, care vorbim aceste lucruri sofisticate, din nou altele, noi îi vedem pe ei şi lumea lor ca ficţiune; din punct de vedere antropologic, poate e o greşeală…
A. G.: Discursul dominator, asta voiai să zici.
L. P.: Da, sigur, şi în plus, poate că…
A. G.: …am fi şi noi la fel de ficţiuni pentru ei ca ei faţă de noi.
L. P.: Ha, chiar… Dar legat de ce spunea Ana-Maria mai înainte: e ca într-un performance care se vrea foarte viu, foarte radical viu, dar există totodată şi în plan ficţional, şi e trăit total, live, crud, că tot vorbeam de reprezentare… Oricum, voiam doar să spun că dacă se dezvoltă astăzi o teorie despre ficţionalitate, cred că nu se poate să nu ne confruntăm sau să nu se ia în calcul şi discuţia despre noile tehnologii şi virtualitate, pentru că repune pe alte nivele de discuţie ceea ce discuta şi Toma Pavel. Adică, aşa cum Toma Pavel vede mai multe landscapes ale lumii ficţiunii, mai multe „peisaje“, de fapt nivele de ficţionalitate, care diferă – depinde de cât de mult plonjăm în lumea lui Swift sau într-o ficţiune care e mai degrabă mimetică –, tot aşa… odată cu apariţia realităţii virtuale ar fi vorba de mai multe nivele de real-virtual, nu?
M. U.: Emma, Ana şi Daria au vrut de fapt să deschidă discuţia şi spre această zonă, dar eu le-am îndiguit elanul, ca să nu o luăm aşa, într-o singură şedinţă, peste tot. Au vrut să propună şi un text din Mary Laure Ryan care exact asta discută, apropiind chiar ceea ce se întâmplă când citim ficţiune de ceea ce se întâmplă când avem acces prin tehnologie la realităţile 3D, cu multiple dimensiuni. Ryan susţine că lectura de ficţiune poate fi văzută ca imersiune într-o altă lume, efect similar celui facilitat de tehnologiile virtualităţii. Dar – desigur – ar fi fost un cu totul alt câmp de discuţii.
L. P.: Uite, într-adevăr, în 2015 nu putem să nu aducem în joc şi virtualitatea când discutăm de ficţionalitate, asta tocmai ca să testăm termenii, cât pot ei „duce“, pentru că nu putem inova tot timpul termeni şi concepte – de aceea nu strică să testăm viabilitatea celor vechi. Ficţionalitatea în raport cu virtualitatea – să vedem cum acestea se situează unul faţă de altul şi cât „tărâm“ mai este dincolo de ficţional şi non-ficţional când vorbim de virtual. Pentru că poţi fi absorbit, imersat, dar poţi să fii şi distanţat la un spectacol hibrid, multimedia…
E. P.: Poate că imaginea cea mai bună ar fi fratele meu care se joacă tot felul de jocuri, nu ştiu, n-am înţeles niciodată…
A.-M. D.: Poate nici el nu te înţelege.
E. P.: Tocmai mi-a cerut împrumut nişte bani şi i-am spus „Dar pentru ce ai nevoie?“ „Păi, zice, trebuie să-mi cumpăr o armură.“ Şi în momentul ăla, vă daţi seama, am căzut pe spate. „A, nu, zice, pentru personajul meu.“ Şi atunci am zis: e clar, trebuie să investim în personajul tău şi cred că asta e imaginea cea mai bună pentru că şi în lumile astea virtuale, de care vorbeaţi dumneavoastră, e tocmai acea continuitate, dar la un nivel mult mai subtil şi cumva mai, nu ştiu cum să spun, ca de reclamă, îţi oferă o…
L. P.: Subtil, adică plonjezi pe nesimţite, pentru că tinerii vorbesc „EU fac asta“. Depinde însă dacă sunt jocuri sau dacă vezi un spectacol cu mize, pretenţii… estetice (de Bill Viola, de Obermaier etc.).
E. P.: Oricum, e o anumită tendinţă de reclamă şi să-ţi ofere, şi să completeze cumva acele părţi care simţi că lipsesc.
A.-M. D.: Da, şi dacă ar fi să mergem puţin mai departe, chiar şi în social media noi ne creăm un personaj. Putem spune că într-o anumită măsură suntem o autoficţiune.
D. C.: Apropo de armura fratelui tău, Emma, mi se pare că ne agăţăm foarte mult de sensul cuvintelor; noi definim o cană prin cuvântul „cană“ şi ne gândim imediat la un obiect cu care bem apă şi dacă intrăm în casa cuiva şi vedem flori plantate într-o cană ca într-un ghiveci, spunem „Vai, ce excentric!“. Dar, parcă ne legăm foarte mult de sensul cuvântului când folosim un obiect, deşi poate are mai multe…
E. P.: Păi, de ce crezi că am vrut să investesc în caracterul lui, no pun intended?
A. G.: Poate aici, ca să nu mai teoretizăm steril cu privire la raportul realitate-ficţiune, ne spune Ştefan cum şi-a găsit chirie, dacă nu e o chestiune prea personală. Mie mi s-a părut fenomenală întâmplarea. Am zis că voi da exemplul ăsta la toate cursurile.
E. P.: L-aţi obligat acum, trebuie să spună…
L. P.: Dar dacă ar scrie o proză despre asta?
<Asupra secretului imobiliar împărtăşit metacriticilor de Ştefan Baghiu vom păstra deocamdată tăcerea, dar vom spune că aşa s-a încheiat prima întâlnire în noua formulă.>
(Au transcris, beneficiind de întreaga gratitudine a preopinenţilor,
Alexandra Turcu, Andreea Stoica şi Andra Felea.)