Octavian Soviany, Călcâiul lui Magellan, Editura Cartea Românească, Bucureăti, 2014, 120 p.
S-a sfârşit o lume. Se apropie sfârăitul lumii. Aceasta e senzaţia transmisă de toate volumele lui Octavian Soviany. Predispoziţia către figuri şi imagini ale disoluţiei s-ar explica prin afinitatea autorului, virtuoz şi antivirtuos, cu ideea nostalgică de Mitteleuropa. Decadenţa şi existenţa fantomatică zgâlţâie întreaga literatură a unuia dintre maeătrii români contemporani.
Marşul lui Radetzky
O carte a umbrelor este şi Călcâiul lui Magellan. În pofida aluziei, călătoria nu se desfăşoară pe mare, ci pe uscat. Pământul crăpat şi sfărâmicios, aşteptând să se transforme în deşert, domină perspectiva. Drumeţul nu a pornit ca să-şi îndeplinească misiunea vieţii, ca ilustrul navigator portughez. El se întoarce în pelerinaj la locurile dragi. Salutând monumentele, onorează mormintele şi ruinele Imperiului Austro-Ungar. Doar triumfalismul menţine, din punct de vedere ideologic, vitalitatea structurilor chezaro-crăieşti. Aici, placheta se intersectează cu Marăul lui Radetzky, minunăţia scrisă de Joseph Roth. În roman se insinua faptul că, în absenţa poveştilor de vitejie, gloria se preschimbase într-o melodie ticăită şi complezentă, funcţionând pe post de memento al tiraniei şi al cruzimii de la 1848, deci al măreţiei răposate: „Căutăm potcoavele calului / cu care prinţul / eugeniu de savoia / a intrat / pentru prima oară / în timişoara“ (p. 21). Sintagma idiomatică, ascunsă în citatul anterior, nu necesită comentarii suplimentare.
Civilizaţia este denunţată ca impostură, ca travestire perversă a descompunerii. Imaginaţia reînvie cutume care statorniciseră buna organizare a relaţiilor interumane. Protocolul stabilea morala. Pentru că legea se confunda cu etica. Este excepţională abilitatea lui Octavian Soviany de a sugera că omul de lume, cumsecade, se comporta pe măsura exigenţelor imperiale. Ce se întâmpla în public îi stârnea pe pudibonzi, însă nu trezea suspiciunile autorităţilor. De la Mateiu Caragiale nimeni n-a stăpânit cu atâta fervoare tehnica evocării: „trebuie să fi fost pe vremuri / şi un bordel cu nemţoaice blajine, / care ştiau să cânte la pian valsul măgarilor / şi ascultau răbdător povestea tâmplarului văduv, / a adolescentului neînţeles de părinţi / sau a birtaşului înşelat de nevastă. / În salon se beau probabil rachiuri de casă, / iar fetele tricotau, sorbind în tăcere veştile de la viena sau / pesta, aduse de vreun surugiu obosit, / care mirosea a sudoare de cal şi le dăruia marţipan. / Totul se petrecea cuviincios, ca într-o fotografie de epocă, / cu domni mustăcioşi şi doamne drăguţe la picnic. / Patroana se închina când băteau clopotele la radna“ (îngerul de la lipova, p. 18).
Cu Valsul măgarilor se termina ultima poezie din placheta Pulberea, praful şi revoluţia (Casa de Editură Max Blecher, 2012). Era invectiva adresată celor care au trădat caracterul insubordonat al poeziei. Scena precedentă pare desprinsă tot din Marşul lui Radetzky, când câţiva militari, îndrumaţi de căpitanul von Taittinger, descind în lupanarul doamnei Horváth. Pregătirea artistică, gospodărească şi politică a damelor prisosea. Spaţiile infame erau tolerate din pricina efectelor soporifice: istovirea şi irosirea. Dirijarea populaţiei către viciu diminua posibilitatea declanăării răzmeriţelor. Pacea habsburgică se întreţinea prin devitalizarea supuăilor.
Un mare merit al versurilor lui Octavian Soviany constă în transferarea moravurilor din domeniul ierarhiei sociale în sfera utopiei. Cadrul ficţiunii – din Călcâiul lui Magellan, dar şi din Viaţa lui Kostas Venetis – este amurgul nobleţii de sânge. Potenţialul ficţiunii este nostalgia revoluţiei mesianice, neimplicate în schimbarea formelor de guvernare. Produsele caracteristice al acestei proiecţii rămân Rudolf de Habsburg, fiul lui Franz Joseph (cu apariţie consistentă în Viaţa lui Kostas Venetis), aventurier, antimonarhist, susţinător al proletariatului, gazetar influent în Viena (folosind pseudonime), mort în circumstanţe dubioase şi Arhiducele Franz Ferdinand, nepot de frate lui Franz Joseph, asasinat de un militant bosniac în 1914: „La sarajevo / vara începe / totdeauna / cu câteva / focuri de / revolver. / Lângă tine / o femeie îşi / roade unghiile şi / pe faţa ei, / ca un cartof / proaspăt scos din / pământ, ura e / mai puternică / decât frica. / Ţi se arată strada pe unde / a venit princip, locul în care / a fost găsită / de un copil / (după aproape 100 de ani) / verigheta arhiducesei“ (vara la sarajevo, p. 41). Complicitatea cu mentalitatea apocaliptică a sfârşitului de secol XIX, cu anarhismul din spaţiul germano-balcanic mi se pare o ripostă la adresa făcăturii franţuzeşti, unde, tot în acea perioadă, se proclamase „La Belle Époque“.
Poezia: epitaf
Historia magistra vitae şi în condiţiile în care se destramă toate instituţiile: monarhia, armata, breselele şi căsătoria. Stafiile închipuite de Soviany se iscă şi se alungesc precum în pânzele lui Goya. Amintirea puterii se concretează în efigii gălbejite, aăa cum era şi portretul împăratului Franz Joseph din capodopera lui Roth: „Şi se aude marşul lui radetzky. O calfă de / măcelar se pregăteşte să / plece la viena, cu un cufăr vechi / şi câteva bijuterii de familie. / Sus la castel isabela, regina ungariei, / visează în limba italiană, renaşterea / care seamănă cu o pictură de giorgione. / Numai mureşul e la fel – curge şi astăzi / tot spre pusta maghiară, / dar mara / nu mai trece / de mult pe aici. / Doar umbra ei / neagră / ţinând între buze / un creiţar ruginit, / pe care chipul caiserului / e strâmbat de tristeţe“ (îngerul de la radna, pp. 12-13). Pentru strălucirea de altădată depun mărturie personajele invocate, spirite protectoare ale teritoriilor. Aluzia la Slavici reabilitează planul confederaţiei statale posthabsburgice. Poezia devine cel mai frumos epitaf.
Timpul creşte în urma călătorului, l-a întrecut de nenumărate ori, aşa cum a păţit şi Ahile. Vizitatorul aşteaptă stingerea care, năbădăioasă, întârzie. Ca atare, memoria personală se contaminează cu memoria colectivă. Relatarea individuală se pierde în tăvălugul frescei istorice. Multiculturalismul provoacă amnezia şi trezeşte versul alchimic: „Aici s-a născut / bunicul meu / johan feller, / care a fost ofiţer de husari / şi vorbea o germană rurală / cu vag accent şvab, / nu ştia bine / nici româneşte, / nici ungureşte. / S-a însurat / cu elena toma / din ormeniş şi / odată pe an / mergea la ada-kaleh / să cumpere / rahat şi rom / de la / turci. / Poate din pricina lui / în seara asta când / la televizor / băsescu se ceartă cu / opoziţia / mă simt ca o / broască ţestoasă bătrână / din lenauheim / care tace de sute şi sute de ani / şi numără numai în gând / picăturile de ploaie / de pe pălăriile ţăranilor“ (îngerul de la lenauheim, p. 23). Cele trei generaţii – bunic, tată, nepot – trimit la dispariţia familiei von Trotta din Marşul lui Radetzky. La fel se întâmplă cu prezenţa agasantă a cultului personalităţii, manifestat prin excesiva mediatizare. Atunci, tablouri. Astăzi, cablul şi antena.
Secvenţele crispate şi încrâncenate sunt exemplare. Schizoidia între public şi privat rezultă din observarea unei demarcaţii nete între „datorie“ – asumată ca slujbă comunitară – şi „devoţiune“ – acceptată ca dimensiune obligatorie a intimităţii şi a educaţiei. Poezia lui Octavian Soviany e valoroasă şi prin prisma faptului că alătură imagini care denotă că, indiferent de cauza servită (profană sau sacră), umanitatea îşi fixează practicile şi tabieturile cu acelaăi fanatism. Pântecul, exaltat în Viaţa lui Kostas Venetis, împiedică orice legătură cu raţionalul: „Vizitez / muzeul torturilor. / Văd pentru prima oară / în viaţa mea / cum arăta / o centură de / castitate. / Apoi mănânc un hot-dog, / golesc o stacană de bere / şi mă gândesc la mâinile păroase / ale bătrânilor torţionari / care-şi făceau / semnul crucii întotdeauna / înainte să taie / cu cuţitele lor lungi, / ale căror plăsele erau meşterite / din coarne de cerb, / o felie de pâine“ (Praga. Muzeul torturilor, p. 47). Volumul se bazează pe efortul de a completa concretul, perceput instantaneu şi global, cu iluzia experienţei atavice.
Şi n-ar fi fost o carte meşterită şi dăltuită întru totul dacă poetul nu ar fi inclus şi câteva poeme despre feminitate. În atmosfera vânătă a Vienei, arta se supune sacrilegiului. O biserică din capitala austriacă devine o femeie ispititoare şi păcătoasă, ca Eva după ce a mâncat din pomul cunoătinţei binelui şi a răului: „Mi-ar plăcea / să am o iubită / pe care s-o cheme / maria grün / să poarte o rochie din frunze / şi să aibă tot timpul în / buzunar / nişte fructe proaspete de / pădure. / Ce bine ar fi / să te cheme maria grün! / Şi să ai sub pântece / o ghindă de stejar / cafenie. / Atât: / doar o ghindă / cafenie şi / de stejar“ (maria grün, p. 66). Reţeta: o sinestezie alcăuită din memorie, istorie şi religios.
Călcâiul lui Magellan: o carte invulnerabilă.