Sari la conținut
Autor: MIRCEA IORGULESCU
Apărut în nr. 311

Calatorie la radacinile raului (II)

    La 14 februarie 1974, cu patru luni inainte de aparitia la Bucuresti a romanului „Fetele tacerii“, agentia sovietica de stiri TASS anunta ca scriitorul Alexandr Soljenitîn a fost expulzat si ca i-a fost retrasa cetatenia sovietica. Laureatul Premiului Nobel pentru Literatura pe anul 1970 fusese arestat la 12 februarie, iar o zi mai tarziu urcat intr-un avion a carui destinatie nu-i era cunoscuta pasagerului si care l-a dus in RF Germania. Cererea de a se pune capat „scandalului Soljenitîn“ printr-o decizie radicala ii fusese adresata lui Leonid Brejnev, seful de atunci al partidului si statului sovietic, de Iuri Andropov, presedinte al KGB-ului din 1968 si viitor conducator efemer, din motive de varsta si sanatate, al URSS. Andropov nu era la prima cerere de acest gen, el solicitase si in martie 1972 Biroului Politic expulzarea lui Soljenitîn si privarea lui de cetatenia sovietica, dar atunci fara succes.

    Expulzarea din 1974, in sfarsit obtinuta de KGB de la instantele politice ale URSS, inchidea astfel in mod brutal „paranteza Soljenitîn“ din istoria literaturii si politicii sovietice deschisa in noiembrie 1962, cand in revista Novii Mir din Moscova fusese publicata, cu un imens ecou, povestirea „O zi din viata lui Ivan Denisovici“. In 1974 nimeni nu putea nici macar visa ca doar un deceniu si jumatate mai tarziu de la expulzarea lui Soljenitîn comunismul se va prabusi in partea rasariteana a Europei si ca in scurta vreme avea sa cada si la Moscova, antrenand descompunerea Uniunii Sovietice. De neimaginat era si ca  in 1994, la douazeci de ani de la expulzare, scriitorul surghiunit avea sa se intoarca in Rusia, dupa ce, inca inainte de caderea comunismului si de disparitia URSS, ii fusese restituita cetatenia si i se publicase la Moscova istorica opera „Arhipelagul Gulag“. Rusia in care avea sa se intoarca Soljenitîn dupa douazeci de ani de exil era insa alta decat cea din care fusese alungat. In aceasta alta Rusie nu va fi nici primit si nici privit ca un erou, ci mai degraba ignorat. Vicleniile istoriei, cu expresia unui prozator roman, care insa nu a mai apucat nici disparitia comunismului, nici aparitia unui nou fel de bolsevism, atat de profitabilul anticomunism postcomunist.
    Se intelege aproape de la sine ca in presa de la Bucuresti numele lui Soljenitîn era prohibit. Desi „O zi din viata lui Ivan Denisovici“ aparuse intr-o revista sovietica, asadar cu toate aprobarile oficiale, desi Soljenitîn fusese apoi propus pentru premiul Lenin pentru literatura si nu mult a lipsit sa i se si atribuie, desi romanul „Pavilionul cancerosilor“ fusese de asemenea la un pas de tiparire in Uniunea Sovietica, fiind oprit, in spalturi, in decembrie 1967, pentru autoritatile ideologice si culturale din Romania comunista acest scriitor nu a existat niciodata, cel putin in mod public. Mai intai fiindca Soljenitîn ca autor cu existenta public validata era un cert rezultat al „dezghetului“ ce a urmat mortii lui Stalin si mai ales raportului despre crimele acestuia prezentat de Nikita Hrusciov la al XX-lea congres al Partidului comunist sovietic, in februarie 1956. Trei luni mai târziu, in mai 1956, in vila lui de langa Moscova, se sinucidea Alexandr Fadeev, autorul romanului ultra-stalinist „Tanara Garda“ si fost presedinte al Uniunii Scriitorilor Sovietici in sumbra perioada dintre 1946 si 1953. Oficial, sinucigasul fusese bolnav si alcoolic, in realitate Fadeev isi pusese capat zilelor constatandu-si esecul literar, existential si politic. Lasase si o scrisoare, adresata  Comitetului Central, existenta acesteia fiind insa continuu negata in perioada sovietica. A fost  publicata abia in septembrie 1990. Incepea asa: „Nu mai vad nicio posibilitate de a continua sa traiesc, fiindca arta, careia i-am daruit intreaga mea viata, este sufocata de conducerea inculta si sigura de sine a Partidului, iar asta nu se mai poate indrepta“. Un adevarat simbol aceasta sinucidere, ce marca tragic sfarsitul unei epoci literare .
    *
    Regimul de la Bucuresti primise foarte prost raportul lui Hrusciov, fara a indrazni totusi sa-l critice deschis.  Spre deosebire  insa de toate celelalte tari din lagarul comunist, in Romania nu s-a produs nici macar un simulacru de destalinizare. Daca dupa 1956 la Moscova continua „dezghetul“ cultural, la Bucuresti dimpotriva, politica fata de scriitori si artisti se inasprea. Anii 1958 si 1959 aveau de altfel sa aduca in Romania un nou val de teroare, printre ale carui victime s-au aflat numerosi intelectuali. In 1962, cand la Moscova debuta triumfal in literatura fostul detinut politic Alexandr Soljenitîn cu „O zi din viata lui Ivan Denisovici“, la Bucuresti surubul ideologic ramanea foarte strans. Doi sau trei ani mai tarziu, cu o perversitate ce avea sa fie amplificata si sa devina una dintre marile constante ale politicii duse de comunistii romani pana la rasturnarea din decembrie 1989, destalinizarii avea sa-i fie substituita, si cu succes, o rusofobie certa si concomitent bine temperata. Patriotism si nationalism in schimbul mentinerii unui stalinism fara gulag.
    Este una dintre explicatiile pentru care in Romania comunista Soljenitîn a ramas oficial un nume interzis. Pentru perversitatea impinsa pana la schizofrenie caracterizata a autoritatilor romanesti este probabil foarte ilustrativ zvonul dupa care la biblioteca institutiei care pregatea activisti de partid, numita Academia „Stefan Gheorghiu“, ar fi existat Arhipelagul Gulag, in traducere romaneasca si litografiat, pentru uz intern. Era adevarat sau era simplu zvon, nu se stie de cine si in ce scop lansat?!
    Numarul romanilor care pana in 1989 citisera una sau mai multe dintre cartile lui Alexandr Soljenitîn este necunoscut, desi ele circulau clandestin, in traduceri si editii aduse pe furis din Occident (asa am putut eu insumi citi, in anii 1970, „Pavilionul cancerosilor“ si „Primul cerc“). Niciun scriitor din Romania nu a marturisit insa, dupa decembrie 1989, ca i-ar fi cunoscut opera sau ca va fi fost atras de ea. Studii critice serioase de autori romani despre Soljenitîn nu exista.
    Se poate presupune insa ca autoritatile de la Bucuresti, conducerea departamentelor de partid pentru ideologie si propaganda,  serviciile specializate ale Ministerului de Externe, ca si institutiile represive, politia politica in primul rand,  foarte probabil atat Gheorghe Gheorghiu-Dej cat si, dupa moartea acestuia, Nicolae Ceausescu urmareau cu mare atentie ce se intampla in Uniunea Sovietica. De acolo, cu toate divergentele si frictiunile, li se tragea puterea. Destalinizarea si convulsiile politice si culturale de la Moscova reprezentau pentru regimul de la Bucuresti o amenintare directa.  Presa din Romania nu a scris nici despre Soljenitîn, nici despre confruntarile de la Moscova dintre conservatori, liberali si nationalisti, nici despre spectaculoasa inmultire a cazurilor de disidenta din anii 1960,  nici despre procese, condamnari si expulzari, nici despre lentul, dar implacabilul proces de grotesca restalinizare ideologica dupa inlaturarea lui Hrusciov de la putere si inlocuirea lui cu megalomanul Leonid Brejnev. Ceea ce se petrecea insa in Uniunea Sovietica era inevitabil un reper si un teren de observatie pentru autoritatile romanesti, chiar daca public era intretinuta tacerea. Ar fi fost sinucigas pentru regimul de la Bucuresti sa nu fie asa.
    Mai ales dupa zdrobirea „primaverii de la Praga“ din vara 1968. In acest context se situeaza momentul „Tezelor din iulie“, cum au fost numite masurile de intarire a controlului ideologic anuntate de Nicolae Ceausescu la inceputul verii 1971 intr-o sedinta abrupt convocata a Comitetului Politic Executiv, ai carui membri ar fi fost luati ei insisi prin surprindere de vehementa si primitivismul neostalinist al sefului lor.        4
    „Tezele“ lui Ceausescu au venit la  aproape doi ani dupa ce trupe ale Tratatului de la Varsovia, mai putin din Romania, invadasera Cehoslovacia pentru a pune capat unui sir de reforme prin care se viza un „socialism cu infatisare umana“, inevitabil mai apropiat de social-democratie decat de comunismul de origine sovietica. Toata conducerea reformista a comunistilor cehoslovaci fusese arestata, obligata sa abjure, apoi destituita, iar din aprilie 1969 partidul comunist capatase un nou conducator, pe Gustav Husak. Acesta  avea sa aplice regimul „normalizarii“, prin instituirea unui control ideologic sever, prin excluderea din viata profesionala si publica a intelectualilor care sprijinisera si chiar stimulasera reformele, prin reprimarea celor care se opuneau regimului.
    Dar Cehoslovacia nu era singura tara din lagar unde autoritatile incercau sa ingradeasca si sa sufoce prin toate mijloacele orice impotrivire. In decembrie 1970, cu sapte luni inainte de „tezele“ bucurestene, in Polonia izbucnisera mari revolte muncitoresti, reprimate sangeros, iar  in urma acestor evenimente W. Gomulka fusese inlocuit in fruntea partidului comunist cu Edward Gierek.
    O schimbare de sef avusese loc si in RDG,  in mai 1971, cu doar doua luni inainte de „tezele“ ceausiste, când prim-secretar al partidului comunist devenise Erich Honecker, un ideolog rigid si dur,  „teoretician“ al existentei unei natiuni si a unei culturi est-germane distincte in raport cu germanii si cultura din RFG.
    Spre sfârsitul aceluiasi an 1971, in Iugoslavia,  Tito face mari epurari in conducerea partidului comunist din Croatia, iar cateva luni mai târziu ii elimina pe „liberalii“ din conducerea sarba si macedoneana, intr-o incercare de refacere a monopolului partidului si puterii personale.
    In Bulgaria, tot in 1971, incepe asimilarea fortata a minoritatii turce, obligata sa-si slavizeze patronimicele.
    In Ungaria, la o plenara a partidului comunist din noiembrie 1972, a fost adoptata, sub presiunea unui resuscitat curent neostalinist de inspiratie cert moscovita, o rezolutie ce critica deschis „kadarismul“; in aceiasi ani,  autoritatile de la Budapesta  au dezlantuit o prigoana apriga impotriva cercului de filosofi si sociologi discipoli ai lui György Lukàcs, acestia  fiind constransi la tacere sau  exil.
    *
    Plasate in contextul lor real si imediat, geopolitic si temporal, cel al lagarului comunist est-european,  „tezele“ lui Ceausescu din iulie 1971 isi estompeaza mult, daca nu chiar isi pierd cu totul profilul de produs exotic de import, cum si astazi continua sa fie calificate.  Este insa o constructie propagandistica intelectual debila si caricaturala ca forma, in virtutea careia se afirma ca ar fi fost vorba de o „revolutie culturala“ dupa modelul celei din China maoista sau, accentuat depreciativ, de o „minirevolutie culturala“. Nici una dintre aceste formule („revolutie culturala“, „minirevolutie culturala“) nu a fost vreodata folosita in documentele Partidului Comunist Roman pentru a denumi momentul „tezelor“ si nici una dintre ele nu apare in presa din Romania de pana in decembrie 1989. Sunt produse ale actiunilor propagandistice din perioada „Razboiului Rece“ si este foarte semnificativ ca presupusa „maoizare“ a Romaniei ceausiste era nu rareori ironizata in presa sovietica, nu doar in cea occidentala sau la Radio „Europa Libera“.
    Doua au fost si au ramas pana astazi argumentele dupa care „tezele“ ar fi fost de inspiratie exclusiv chinezeasca si nord-coreeana. Cel dintai comprima timpul in mod nepermis. Revenit la Bucuresti dintr-un voiaj in tari comuniste din Asia, unde fusese profund impresionat de giganticele  spectacole de proslavire a a sefilor comunisti, Nicolae Ceausescu ar fi hotarat peste noapte sa impuna si in tara lui acelasi model. Cum s-a intors, cum a convocat sedinta. De fapt, el se intorsese la Bucuresti cu doua saptamani inainte de data prezentarii „tezelor“. Al doilea consta in omisiunea, nu se stie daca din partizanat sau ignoranta istorica, a doua serii de fapte incontestabile. Inainte de a fi transplantate  in China  maoista si in Coreea de Nord, marile spectacole de adulare a sefilor comunisti avusesera loc mai intai la Moscova, in Piata Rosie, inca inainte de Al Doilea Razboi Mondial, pentru zeificarea lui Stalin, „modelul“ secret al lui Ceausescu. Apoi, o anumita traditie a procesiunilor politice de masa, cu  lozinci, drapele, prapuri etc.  incepuse sa se infiripe si in Romania interbelica, in special sub influenta legionara, iar tânarului Ceausescu, au remarcat cativa istorici onesti, nu i-ar fi ramas indiferente aceste forme de delir colectiv. Ca amanunt pitoresc, se poate adauga ca nici macar apelativul „Carmaciul“, abundent folosit in productia de versuri si articole dedicate omagierii lui Ceausescu, nu era nici inedit, nici de sursa chinezeasca (desi Mao era cvasi-oficial numit „Le Grand Timonier“), inainte de el ii fusese atribuit … regelui Carol al II-lea.
    Si nu e tot.
    Nu mult dupa ce isi anuntase „tezele“, Nicolae Ceausescu s-a intalnit, la cererea lui, cu mai multi scriitori cunoscuti, inclusiv cei care faceau parte din conducerea Uniunii Scriitorilor. Nu se stie de ce a facut-o, dar e foarte probabil ca pentru a dezamorsa nemultumirile, de care cu siguranta fusese informat, provocate de „masuri“. Spre surprinderea lui, poate, toti  scriitorii care au luat parte la aceasta intalnire, iar cei mai multi aveau un lung trecut de obedienta, au respins „tezele“ si nu au cedat presiunilor si amenintarilor.Va fi fost Ceausescu obligat de aceasta neasteptata rezistenta sa dea tacit  inapoi? In presa occidentala, apoi, reactiile au fost extrem de nefavorabile, iar un scriitor proeminent, Nicolae Breban, membru al Comitetului Central, aflat in Occident la data „tezelor“,  le-a criticat deschis in ziarul francez „Le Monde“, el neramanand apoi in strainatate. O asemenea indrazneala era fara precedent.
    A fost intr-adevar Ceausescu inhibat de acest dublu front al impotrivirii, intern si extern, sau „tezele“ nu fusesera decat o cacealma, un bluff propagandistic, prin care el se alinia doar formal generalei inaspriri ideologice din Uniunea Sovietica si din tarile comuniste est-europene, escaladand in plan verbal, dar  fara a recurge la masuri represive brutale, comparabile cu cele din lagar, carora le-a preferat asfixierea lenta si sistematica? Nu s-a intocmit inca niciun studiu serios de istorie comparata despre formele, metodele si proportiile represiunii politienesti si ale controlului ideologic din tarile comuniste est-europene in perioada de dupa interventia din Cehoslovacia si pana in 1989. Cate arestari, cate condamnari la inchisoare, cati detinuti politici au existat, de pilda, in cei 21 de ani in Cehoslovacia, in Polonia, in Romania, in Bulgaria, in URSS?! Ce metode s-au dovedit mai eficiente pentru controlarea si infricosarea societatii?
    Fapt este, si este de domeniul evidentei, ca principala victima a „tezelor“ lui Ceausescu a fost televiziunea publica, prefacuta intr-un instrument de preamarire continua a cuplului prezidential, in forme tot mai grotesti. Vizate au fost apoi cinematografia si spectacolele de teatru, ca forme de arta ce presupuneau un public larg si participari colective, dar cenzura si presiunile administrative nu au dus totusi nici la sufocarea filmului autohton, nici a vietii teatrale. Au existat chiar teatre unde aproape fiecare piesa pusa in scena era un mare eveniment artistic si un triumf al libertatii de creatie (Teatrul National din Bucuresti, Teatrul Mic din Bucuresti).
    Cea mai spectaculoasa repliere a oficialitatilor in raport cu „tezele“ s-a inregistrat insa in literatura si in lumea literara. Cartile scrise ulterior in Romania au fost tot mai indepartate de „cerintele“ oficialitatilor, ca si cum  momentul iulie 1971 ar fi avut un efect contrar celui scontat si ar fi provocat  in constiinta literara romaneasca o radicalizare ce n-a mai putut fi ingradita. Greu, chinuitor uneori, cu pretul unor nesfarsite confruntari cu cenzurile, aceste carti totusi au aparut. Au existat complicitati, la diferite niveluri au inchis autoritatile ochii? Desigur. Cum Romania de dupa 1964-1966 a fost singura tara comunista in care nu au existat doua scari de valori literare, una oficiala si alta reala, nu e improbabil apoi ca regimul sa fi fost in imposibilitatea practica de a-si distruge propria creatie, o literatura eliberata de tirania realismului socialist si a conceptiilor jdanoviste. Delimitarea in fapte, nu in discursul oficial, de ceea ce se intampla in tarile „fratesti“ este iarasi de domeniul evidentei. Spre exemplu,   chiar daca numarul scriitorilor romani disidenti a fost cu totul redus, regimul de la Bucuresti nu a facut  niciodata din ei cazuri publice si nu a recurs la expulzari de genul celor practicate in Uniunea Sovietica sau la arestari masive si detentii ca in Cehoslovacia si Polonia.
    La Bucuresti, pesemne, „lectia“ Soljenitîn fusese adaptata specificului local. Iar cel mai spectaculos rezultat al acestei adaptari a constat in paradoxalul caracter fast pentru literatura romana al unei perioade istoric nefericite. „Fetele tacerii“ este unul dintre marile repere ale  stralucitei literaturi scrise in Romania pana in 1989.

    (Din prefata la romanul „Fetele tacerii“ de Augustin Buzura, in curs de aparitie la Editura Curtea Veche in cadrul colectiei „Biblioteca pentru toti“ editata de „Jurnalul National“)

    Ianuarie 2011

    Un comentariu la „Calatorie la radacinile raului (II)”

    1. E posibil ca romanul lui Soljeniţân să fi fost tradus „pentru uz intern” la „Ştefan Gheorghiu”, unde, în pofida aparenţelor, se întâmplau multe „minuni”. Am făcut acolo ziaristica (în cadrul Academiei respective fiinţa unica facultate de profil din România) – şi am citit „la liber” toată presa legionară. Nu m-a întrebat nimeni de ce şi pentru ce o fac, dacă nu cumva aceste lecturi mă zdruncină ideologic. Tot la Academie se preda intens şi cu amănunte istoria teritoriilor româneşti de peste Prut, în vreme ce la facultăţile „nonideologice” profilate pe această disciplină termenul „Basarabia” era prohibit.

    Comentariile sunt închise.