Andrei Terian, Critica de export, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2013, 346 pag.
Se face că, la nivelul studiilor actuale, discuţia despre literatura română este făcută în două maniere care, pe cât comunică organic între ele de fapt, pe atât de mult tind să pară că se exclud reciproc în „bătăliile“ recente: prima ţine cu dinţii de autosuficienţa naţională şi de acel „las-o bă’, că merge-aşa“, a doua caută să integreze sau să explice contextual situaţiile de receptare difuzare a literaturii române. Mai mult, există un fel de autosuficienţă personală a criticilor români: pe principiul „chioru-i rege-n ţara orbilor“, sistemul de referinţe de care discuţia teoretică este încadrată suferă de retardul pe care Eagleton îl acuza în After Theory, ironizând biografiile unor Foucault, Deleuze sau Derrida sub sloganul „The age of cultural theory is long past“. O aceeaşi acuzaţie o aduce în argumentul Criticii de export Andrei Terian: „Nu de puţine ori, la conferinţele «internaţionale» din România se pot auzi profesori altminteri respectabili perorând graţios despre «cercetările mai noi ale lui Hans-Robert Jauss». «Mai noi»? Dar, pentru numele lui Dumnezeu, Jauss şi-a publicat manifestul istoriografic care i-a adus celebritatea internaţională la sfârşitul anilor ’60!“.
Update-uri teoretice
Ciudată – şi foarte ciudată – a fost mica dispută pe care a creat-o apariţia cărţii Critica de export a lui Andrei Terian. Pentru că, lucru explicat de Paul Cernat, „inadecvarea“ a fost motorul acestei polemici. Deşi, undeva în subsolurile discuţiilor autohtone, semnele acestei diferenţe în optica interpretării erau vizibile. Nicolae Manolescu, altădată chapeau în faţa monografiei monolitice a lui Andrei Terian, G. Călinescu: A cincea esenţă, vorbind despre importanţa studiului şi despre o consacrare imediată a acestuia în bibliografia obligatorie pentru studierea profilului călinescian, aruncă pe masă de această dată zaruri măsluite: într-o inerţie a discursului ideologic postcomunist, a-i acuza pe tinerii critici de „gherisme“, în conflict şi contrast cu o politică centristă a la Maiorescu e o partidă câştigată din start în faţa mulţimilor conservatoare. Nu doar că a te revendica de la marxişti ca Eagleton (deşi în compania comutaţioniştilor ca Fish sau Rorty) pare pentru Nicolae Manolescu act de trădare a unei axiologii maioresciene (de altfel, textul său Cui i-e frică de Titu Maiorescu din România literară abundă în organizări rigide de genul „cursul natural al istoriei noastre literare“), dar a căuta să reorganizezi (să pui problema reorganizării, de fapt) periodizările şi canoanele actuale devine pentru autorul Istoriei critice a literaturii române o problemă personală. De ce? Pentru că „blasfemia“ intră în conflict direct cu falsele premise ale literaturii române, susţinute în principal de această inerţie teoretică maioresciană.
Ce propune Andrei Terian? Din mica ceartă, privind argumentele lui Manolescu, am putea deduce că Terian propune o reorganizare pe considerente sociologice („ce trece“ în Vest) a literaturii române. Replica exegetului lui Călinescu vine astfel: „M-a cam dezamăgit însă că autorul Temelor nu a găsit într-un volum de aproape 350 de pagini şi alte puncte de interes decît propunerea mea de periodizare cvadripartită a istoriei literaturii române; ea ocupă doar două pagini de carte, iar dl Manolescu îi consacră cam tot atîta spaţiu în editorial. Sau, dacă nu a găsit şi altele, mă aşteptam ca măcar acestea să fie procesate corect“. Pe bună dreptate, pentru că proiectul lui Terian este împărţit de însăşi natura eterogenă a studiilor (urmând logica unei Delimitări şi ipoteze a lui Paul Cornea), deşi operează sub umbrela aceluiaşi concept de revizuire. Însă nu numai: pentru că nu revizuirea este focarul studiilor, ci alternativa interpretărilor. Marile probleme pe care le atacă Critica de export în primele două capitole ale lucrării (şase studii) sunt posibilul caracter postcolonial al literaturilor central- şi est-europene, metodele de integrare a unei astfel de literaturi în world literature, probleme de traducere (şi importanţa ei în demersul receptării internaţionale), problemele literaturii comparate. De observat aici maniera distant reading, observată de Alex Goldiş: abia după o contextualizare completă (sistem internaţional) este făcută trecerea la cazul românesc. Pentru că Terian o spune încă din argumentul cărţii: „dincolo de aceasta, unitatea cărţii de faţă e dată de faptul că ea focalizează, din unghiuri diferite, dar dintr-o perspectivă fatalmente românească, ceea ce am numit «critica de export», adică acel tip de discurs critic care îşi păstrează o anumită relevanţă dincolo de contextul strict local, regional sau naţional în care a luat naştere“.
Abia al treilea capitol (deşi primele două conţin referiri la literatura română, de asemenea) discută problemele cheie ale literaturii române. În primul rând este vorba de critica literară românească în anii ’70 şi ’80 (caracterul „esopic“ – cu o aceeaşi introducere globală). Aici, interpretarea capătă caracter ideologic: Mircea Iorgulescu „lansează un pamflet corosiv la adresa regimului comunist“, Nicolae Manolescu „a forţat la extrem interpretarea socio-economică a schiţei lui Urmuz (Algazy şi Grummer, n.m., Ş.B.), precum şi identificarea viziunii acestuia cu viziunea lui Arghezi“ pentru a putea „obţine un prim termen al comparaţiei sale esopice («societatea de consum»)“, Mircea Martin propune ipoteza că „protocronismul nu e decât o ficţiune ideologică – şi încă una rudimentară în raport cu precedentele ei din istoriografia literară românească“.
Gusta Este Jardin Que Es Suyo?
Însă cele mai importante sunt concluziile acestui studiu în trei părţi. După ce a selectat, operând un principiu al relevanţei date de „sustragerea“ ideologică, Terian coagulează o teorie a „declanşatorilor“ (completând o teorie „insuficientă“ a lui Lev Loseff). În fapt, o altfel de teorie a „rezistenţei prin cultură“ care observă că discursul critic este dominat de recurenţe funcţionale. Documentarea excesivă (în cel mai bun sens), epuizarea dialectică a tematicii şi evitarea partizanatului sunt punctele principale ale unei teorii pe cât de panoramic abordate (Negrici, Cordoş, Goldiş sunt doar câteva din numele care vin imediat în minte oricărui cititor al studiilor lui Terian), pe atât de bine esenţializate. Terian „suferă“ de o manie a clarităţii care, completată de hiper-documentare, oferă câteva din cele mai bune momente ale teoriei literare româneşti. De amintit aici, de asemenea, studiul despre „lectura poeziei“ în „perioada Ceauşescu“. O trecere în revistă a apetenţelor câtorva autori importanţi pentru ideologia socialistă (în anticameră) şi apoi o evaluare a principiilor de receptare a literaturii în regimul comunist. Aici, o aceeaşi concluzie a „modernismului întunecat“ ca replică subtilă dată aparatului coercitiv. Însă de departe cel mai important moment al capitolului este dat de discuţia despre traducerea cărţilor de teorie literară (o recurenţă a discuţiei despre importanţa traducerilor; spune Terian în Argument, „critica literară rămâne, negreşit, tipul de discurs care pierde sau câştigă cel mai puţin prin traducere“): aici, critica literară românească, căreia îi lipsesc deseori alternativele fireşti la anumite cărţi „importate“ rămâne, în ideea lui Terian, compromisă prin univocitatea interpretării: „Prima a limitat înţelegerea modernismului poetic românesc la cunoscutele «categorii negative» ale criticului german, neglijând astfel anumite perspective precum aceea a lui Albert Béguin, care, dimpotrivă, definea modernitatea lirică ca pe «poezie a prezenţei» ce ar facilita o recuperare a plenitudinii Fiinţei“. Astfel, încercarea de a răspunde câtorva întrebări (neformulate, însă apăsătoare) ale istoriei literare româneşti îşi găsesc aici punctele de interpretare. Pentru Andrei Terian, cum anunţa în acelaşi argument – „frecvenţa judecăţilor de valoare «impresioniste», care, de fapt, nu spun nimic (în genul «admirabil», «zemos», «talentat» etc.) ş…ţ obstacole care frânează, în momentul de faţă, exportul de critică românească“ – teoria literară este un loc al lecturii simptomatice şi nu unul al aroganţei interpretative. De aici maxima relativismului hiper-documentat: „Prin urmare, a scrie critică de export înseamnă a accepta că există mai multe literaturi române, dintre care aceea pe care şi-o revendică autohtonii nu e cu nimic privilegiată în raport cu celelalte. Nu doar una, ci mai multe literaturi româneşti – iată o frumoasă utopie, la care ar merita să visăm în deceniile următoare“. Toate acestea culminează cu o Istorie a literaturii române în epoca globalizării – esenţială pentru înţelegerea reală a acelor contextualizări anunţate încă din argument.
Aceasta este, de fapt, marea miză a cărţii. Neo-gherismul lui Terian (în termeni manolescieni) aduce un mare plus teoriei literare româneşti: deşi extrem de diferit de cartea precedentă a aceluiaşi autor, studiul localizează punctele nevralgice ale unei literaturi nediscutate în aceşti termeni până la momentul de faţă. Fără a forţa sincronisme, fără a forţa paralele comparatistice, fără a angaja în argumentare învăluirile discuţiei estetice, Terian propune un neo-pozitivism acut. Documentarea, infailibilitatea argumentelor şi – lucru pe care nu l-am specificat până acum, dar care apare încă de la o primă lectură – stilistica uimitoare a discursului fac din Critica de export o carte care nu trebuie să lipsească din discuţiile următorului deceniu. Nicolae Manolescu anunţa în România literară că „îşi ia cărţile şi pleacă“. Credem că va rata un moment extrem de interesant în teoria literară românească: activarea reală a potenţialului de cercetare şi interpretare al criticilor „tineri“.
Mi se pare că literatura română nu s-a simţit de multă vreme atât de flatată. Şi nu prin vrăjeală, ci printr-un discurs pertinent care o pune la locul ei şi o salvează prin asta.