Teatrul National din Timisoara o tine tot intr-o lansare. Daca pâna acum TNT era nevoit sa imparta sala cu Opera timisoreana, recent s-a dat in functiune Sala Studio 5 iar in curând se va pregati cea de-a patra scena, construita in Sinagoga desacralizata din Fabric. Deocamdata aici s-a facut doar igienizarea, dar directorii spera ca primul spectacol de la Sinagoga sa aiba premiera cel mai târziu in mai: „Romeo si Julieta“, montat de macedoneanul Rahim Burhan, fondatorul trupei de teatru Pralipe din Germania.
Sa recunoastem, performanta Teatrului National din Timisoara este unica. Saptamâna trecuta, s-a inaugurat Sala 2, fosta pulberarie in timpul domniei Mariei Tereza, apoi manej imperial, apoi depozit, apoi arhiva a orasului, apoi, in anii ’60, sala de sport, ajunsa in 2008 la stadiul de ruina. Azi, concesionata de Consiliul Local Teatrului National pentru 49 de ani, a devenit un spatiu modern si functional. In fond, este cea mai performanta sala de arte ale spectacolului, „cel mai modern, atipic si avangardist spatiu de spectacole teatrale din România“, a tinut sa mentioneze directoarea generala, regizoarea Ada Hausvater. Iar performanta nu se termina aici. Când la alte institutii lucrarile se intind cu nemiluita, pe ani intregi, in pas cu neglijenta si lentoarea constructorilor sau directorilor, la Timisoara reconstructia a durat doar patru luni si jumatate. Zidurile pulberariei din vremea Mariei Tereza s-au pastrat aproape intacte iar aerul istoric nu s-a clatinat nici cu o caramida, o adevarata structura pe doua niveluri ridicându-se in interiorul lor. „Avem o constructie in interiorul constructiei. Statutul de monument al cladirii s-a respectat. La ora actuala, Sala 2 e singura construita intr-un monument, neafectându-l cu nimic“, a subliniat directoarea. Cladirea insumeaza fundatia garantata pentru zece etaje in cazul unui cutremur de magnitudine 9,3 grade, o sala de aproximativ 400 de metri patrati, cu o capacitate de trei sute de locuri (spatiul devenind cu 120% mai mare decât cel initial), scena mobila, cabine pentru actori si tehnic, pentru machiaj si costume, magazii de decor, un lift modern pentru recuzita, actionat touch screen. Noua sala se poate transforma pe loc din cutie italiana in spatiu pentru spectacole neconventionale, interactive sau sincretice, performance-uri, muzicaluri, concerte de muzica clasica sau jazz.
Incredibil este costul mic, 600 000 euro, primiti de la Ministerul Culturii, in timp ce, daca il citam pe directorul adjunct, Ion Rizea, „amenajarea unui apartament nou in Bucuresti poate ajunge la 500 000 de euro“. In acest cost au intrat si „istalatiile sanitare, cele electrice, paratrasnetul, liftul de marfa si lucrarile din jurul salii“, a mai precizat Ion Rizea.
Reconstructia, insa, nu se opreste aici. Conducerea Teatrului National va continua lucrarile de refacere si in 2010. Partea a doua a proiectului vizeaza restaurarea fatadelor, construirea unor pereti mobili ce se inchid, imbunatatind sunetul, stangi si echipamente de scena ultraperformante, de nivel european, dar si suprainaltarea plafonului care va oferi spatii de repetitie, poate la fel sau chiar mai mari decât scena. Costurile s-ar ridica la aproximativ trei milioane de euro, pe care TNT spera sa-i obtina tot de la Ministerul Culturii. „Media de inaltare a acoperisului va fi intre doi si sase metri. Acoperisul actual a fost izolat termic si fonic, dar se va da la o parte pentru ca nu mai prezinta siguranta“, explica Stefan Iordanescu, consultantul artistic al teatrului. In viziunea echipei manageriale, Sala 2 va fi un spatiu alocat intru totul comunitatii, unde posibilii spectatori pot veni ziua la o cafea in foyer, la o discutie sau pur si simplu pentru lectura, barierele intre terenul sacrosanct al artei desfiintându-se in favoarea unui mediu prietenos.
Salile sunt importante, dar nu reprezinta singurele realizari. In ultimii ani Teatrul National din Timisoara a traversat o adevarata renastere, de la spectacolele moderne montate de regizori de marca pâna la istoria TNT elaborata de Mariana Voicu in doua volume impresionante, programele profesioniste concepute de Codruta Popov sau revista teatrului, „atent“, de consistenta intelectuala si eleganta grafica, redactata de Ciprian Marinescu. Chiar inainte de refacere, Sala 2 se inscrisese in istoria recenta a teatrului românesc, prin spectacole ca „Boala familiei M“, in regia lui Radu Afrim, prima montare româneasca invitata la Theatre de l’Odeon din Paris sau „Povestea de iarna“, in regia lui Alexander Hausvater.
Deschiderea
Sala 2 a fost inaugurata printr-un spectacol destinat publicului larg, „Revizorul“ de Gogol. Nici ca se putea mai potrivita alegerea regizorului basarabean Petru Vutcarau, creatorul unei montari fabuloase in 1997, la Teatrul Mic, „Noaptea incurcaturilor“, amestec de rafinament estetic si ludic nebun, cu adevarate detonatoare de energie comica. Cu totul altfel a fost productia „Femeile lui Picasso. Olga“ de Brian McAvera, de la Teatrul Kaze din Japonia. Când la Gala Star, Bacau, 2007, pe scena a intrat Yumiko Tsuji si a inceput sa vorbeasca in japoneza, am crezut ca e vorba de o greseala tehnica si ca nu incepuse inca sa curga traducerea. Dar, vazând ca nu exista nici un panou de subtitraj, mi-am pus mâinile in cap. Am sfârsit prin a crede ca era o gluma buna. O ora si jumatate de japoneza! Insa toata ingrijorarea n-a durat decât un singur minut. Caci talentata actrita, cu expresivitate corporala perfecta, a facut ca textul, starile, greutatea emotionala sa fie usor comprehensibile. Probabil si de aceea Yoshinari Asano, directorul artistic al Companiei nipone „Kaze“ din Japonia opineaza ca „Petru Vutcarau este printre primii cinci regizori din lume care pot realiza un spectacol de calitate. In Japonia, acest regizor este poate mai cunoscut decât in Republica Moldova“.
In 1835 Gogol ii scrie lui Puskin „Ma manânca mâna sa scriu o comedie… Da-mi un subiect si fac o comedie de cinci acte – promit, haioasa ca naiba. Pentru numele lui Dumnezeu, hai! Si mintea, si stomacul meu sunt la fel de lihnite de foame“. Puskin ii livreaza propria sa istorie: cu doi ani inainte fusese luat drept revizor. Din piesa lui Gogol regia construieste un spectacol bine ritmat cu ajutorul spatiului conceput de Stela Verebceanu, dinamizat prin obstacole, scari, platforme, intrari, iesiri, garduri. Un târg naclait pe care scenografa l-a imaginat realist, cu stradute inglodate, noroaie si balti, din care nu lipseste nici macar cotetul pentru animale. Un mixtum compositum alatura in stânga exteriorul orasului, la mijloc casa primarului iar in dreapta hanul. Ca delimitarea e conventionala si ca orice scenograf priceput se joaca cum vrea cu conventia o demonstreaza coltul hanului devenit intr-o clipita dormitorul doamnelor.
Regizorul pastreaza cheia clasica updatându-l când si când cu binevenite infuzii moderne. Legaturile dintre scene si trecerile ii dau prilejul sa-si manifeste inventivitatea, detaliile sunt minutios urmarite, astfel incât atentia privitorului ramâne treaza moment de moment. Muzica populara ruseasca bine aleasa si dansurile (coregrafia Malina Andrei) constituie garantii sigure pentru distractia spectatorului. Costumele sunt o bucurie pentru ochi, colorate imaginativ, elegante in cazul sotiei si al revizorului, mix de linii traditional-populare si lasciv-moderne. Rezultatul e un spectacol viu, imaginat pentru placerea publicului, si nu neaparat a intelectualului simandicos. Regizorul lucreaza la miligram jocul actorilor, nu numai al protagonistilor, construind reactiile tuturor cu minutie. Am privit adesea cu circumspectie eforturile directoarei Ada Hausvater de a impune valoarea trupei in portofoliul TNT. Iata ca reprezentatia cu „Revizorul“ mi-a spalat neincrederea. Experienta, expresivitatea si tehnica interpretilor au crescut vertiginos. Sa fie „de vina“ talentul lui Petru Vutcarau? Sau acumularile ultimilor ani, când actorii au avut prilejul sa joace sub bagheta unor regizori talentati? Probabil si una, si alta.
Cele doua personaje masculine fac crema montarii. Revizorul e conceput de Catalin Ursu, cu voce buna si corp expresiv (perfect slujit de costum), ca un impostor solar, energetic, fante pe jumatate indragostit de minciunile sale, surescitat continuu de propria fictiune. Ion Rizea, cu vocea lui delicios-alintata, cu prezenta eleganta pe scena, a compus un primar in care frica si josnicia sunt fatetele prevalente. Sotia, jucata de Ana Maria Cojocaru, e un depozit de nuri si energie, adevarat esafodaj de snobism si libido. In rolul fiicei lor, Andrea Tokai demonstreaza aceeasi inzestrare comica dintotdeauna.
Sa tina motivul eforturilor prelungite ale echipei manageriale (cei doi directori au stat, timp de patru luni, pe santierul de la Sala 2, zi de zi) de faptul ca Ada Hausvater si Ion Rizea vizeaza un al doilea mandat? Daca da, atunci le-as ura tuturor alesilor din toate partidele sa poata aparea in fata electoratului cu un asemenea bilant. Deviza noastra preferata ar redeveni pe loc „azi in Timisoara, mâine-n toata tara“, caci cu asemenea manageri reconstructia României s-ar face cât ai zice peste. Din pacate, realitatea ne arata ca, la fel ca acum douazeci de ani, vechiul slogan s-ar putea sa ramâna doar la nivel de deziderat. Dar e bine ca macar la Timisoara se poate vorbi de constructie.