Am recitit, în ediţia definitivă, acest masiv roman, cu titlul său incisiv, publicat în seria de Opere complete a prestigioasei edituri RAO, care ţine să omagieze opera şi personalitatea unuia dintre cei mai înzestraţi şi prestigioşi scriitori români contemporani. O face la aniversarea celor 75 de ani ai lui Augustin Buzura, cu deplină îndreptăţire pentru opera lui, aflată de multă vreme pe raftul cel mai înalt în biblioteca prozei noastre actuale, ca şi pentru personalitatea sa inconfundabilă, de stâlp rezistent al cetăţii culturale şi civice.
Aş vrea să consider rândurile de faţă un adaos modest şi subiectiv, de admiraţie şi de dragoste prietenească, la manifestările publice din toamna anului trecut, cam anemice, cum le-am putut urmări şi în presă. Le-ar fi meritat altfel omul modest care a fost şi a rămas Augustin Buzura.
Dar să plecăm deocamdată de la câteva consideraţii asupra acestui nou şi important volum postdecembrist al lui Augustin Buzura, care continuă şi însumează în mod firesc, seria romanelor sale, intrate de mult în istoria literaturii române contemporane, ca şi în toate dicţionarele de specialitate, cu circulaţie universală.
Ca să nu risc formulări prea simple sau banale despre substanţa volumului, prefer să reproduc doar începutul studiului introductiv al excelentului critic şi istoric literar Ion Simuţ (care a mai scris de-a-lungul anilor despre cărţile lui Augustin Buzura), studiu intitulat Romanul ieşirii din totalitarism:
„Recviem pentru nebuni şi bestii, apărut în 1999, e primul roman postdecembrist al lui Augustin Buzura. Zece ani de aşteptare poate părea o perioadă de expectativă sau de reconsiderare a propriei perspective epice. Revenirea se petrece însă cu forţa aceloraşi teme şi aceluiaşi stil, cum s-a întâmplat şi în cazul lui Nicolae Breban sau Dumitru Radu Popescu. Accentele noi înseamnă intensificarea sau atenuarea unor disponibilităţi anterioare: naraţiunea e mai dinamică, preluând şi elemente de senzaţional; psihologismul e diminuat şi completat de o sarcastică panoramă a moravurilor; atitudinea politică insinuantă, subversivă din romanele anterioare, e înlocuită cu o virulenţă jurnalistică a opiniei asupra unei actualităţi revoltătoare prin deviaţiile morale. Motivaţia profundă a scrisului ca mărturie a unei epoci, înfăţişată în toată amploarea şi realitatea crudă a fenomenului social, rămâne aceeaşi: «Scriu pentru că mă doare teribil ce văd şi ce simt» – afirmă scriitorul în prefaţa culegerii de publicistică din volumul Canonul periferiei (2012)“.
Dintre toate celelalte analize şi observaţii pertinente ale lui Ion Simuţ, îmi permit să mai introduc doar aceste câteva rânduri care exprimă şi părerea mea: „Reticenţa unei bune părţi a criticii actuale faţă de Augustin Buzura (de la Nicolae Manolescu în Istoria… sa din 2008 la criticii din generaţiile recente) vine din bănuiala că proza lui ar fi afectată de schimbarea conjuncturilor. Dar nu e decât o bănuială, o presupunere, adesea neverificată printr-o nouă lectură, oricât de exigentă. Din păcate, prea puţini verifică asemenea afirmaţii radicale printr-o lectură nouă, ajungându-le îndoiala şi suspiciunea. Paradoxul e că, fiind de zece ani încoace din ce în ce mai tradus în străinătate, Augustin Buzura e din ce în ce mai contestat de criticii din fostul grup de susţinere“.
O nedreptate nu numai literară, ci şi una combinată cu altele, care i s-au aplicat atât scriitorului, cât şi conducătorului prestigios şi generos al Fundaţiei Culturale Române. Şi, fiindcă tot veni vorba despre vechea Fundaţie, eu, cu experienţa mea de zece ani în diplomaţie, o considerasem un veritabil Minister al Propagandei Culturale şi Ştiinţifice în ţară, dar mai ales în străinătate, instituţie care lipsise înainte de 1989. Extrapolând, mă gândesc ce bucuros ar fi fost Lucian Blaga să aibă sprijinul unui asemenea organism în anii străluciţi şi dificili ai misiunilor sale diplomatice şi culturale în diverse ţări europene. (Inspirat şi emoţionant apare motto-ul reprodus din Lucian Blaga în deschiderea volumului cu aceste versuri smulse parcă şi din fiinţa adâncă a lui Augustin Buzura, ca şi din a multora dintre personajele sale: „Iată, stelele intră în lume/ deodată cu întrebătoarele mele tristeţi./ Iată, e noapte fără ferestre-n afară./ Dumnezeule, de-acum ce mă fac?/ În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup/ ca de-o haină pe care-o laşi în drum“. Dar să nu uităm nici unele teme esenţiale din romanul lui Lucian Blaga Luntrea lui Caron, care revin, sub o altă formă şi în alt timp, în cărţile lui Augustin Buzura.)
Nu aş putea închide acest ocol prilejuit de soarta Fundaţiei pe care a condus-o Augustin Buzura timp de vreo 15 ani fără să amintesc că el a dotat-o cu o editură şi cu reviste culturale puse în serviciul „românilor de pretutindeni“, cum se zice, adică a efectuat o amplă lucrare patriotică, nu de vorbe, ci de fapte. Păcat că, în culmea desfăşurării şi desăvârşirii unor noi proiecte, tocmai când doctorul din el era nevoit să apeleze la alţi doctori, ca să-şi salveze sănătatea şi viaţa, nişte spirite egoiste şi meschine i-au pus gând rău, au ţesut, în stil dâmboviţean, intrigi iscusite, ca apoi să se folosească de ascensiunea la conducerea României a unui „preşedinte jucător“ (care nu citise nicio carte a lui Augustin Buzura, lăudându-se doar cu una de Cărtărescu), prin incultura şi bădărănia căruia să-l înlocuiască în grabă (totul a durat 5 minute) cu o echipă de oportunişti, condusă de Horia-Roman Patapievici, supranumit, de mai multă vreme, „detractorul scatolog al poporului român“.
Lucrătura lor murdară m-a întristat şi pe mine, ca şi pe mulţi alţii. Noroc că n-a trecut multă vreme până când, cu puteri şi sănătate înnoite, după ce şi-a descărcat sufletul în acest roman, Recviem pentru nebuni şi bestii, apoi în cărţile de memorii şi autoapărare (vezi Tentaţia risipirii), Augustin Buzura, ca rob inspirat al unei tradiţii şi încăpăţânări de constructor ardelean, să refacă „Fundaţia“, înlăturată de „Institutul Cultural Român“ (într-o continuă decădere de-atunci încoace, deşi cu buget mai mare decât al Ministerului Culturii), dar a şi lansat seria nouă a revistei „Cultura“, cu paginile ei săptămânale, larg cuprinzătoare şi democratice.
Cer scuze cititorilor că nu stărui mai pe larg, cum au făcut-o alţii, asupra Recviemului, scris la persoana întâi, în care personajul principal, ziaristul Matei Popa, „călare pe două veacuri“, încercat de o mie de întâmplări dramatice, sugerându-ne parcă ideea că şi el poate fi un alter ego al autorului: „Mii de articole mi se înşirau în faţă – zice Matei Popa – ca un colaj banal, vechi, peste care mâna inutilităţii scria cu siguranţă: ei şi? Te implici sau nu, proporţia răului nu se modifică. Prostia pe glob rămâne constantă, doar populaţia e în continuă creştere. Murphy. Sufăr că am suferit? Scrie, mă îndemnam, tot ce-ţi trece prin minte, idei neterminate, dureri, spasme, microsenzaţii, plângi, mori, renaşti şi poate că din întreaga aiureală se va desprinde ideea, soluţia. Motivul real care te-a obligat să te opreşti. Caligrafiază de mii de ori şi ce dacă? Banalizează prin repetarea aceasta ce nu aşteaptă, de fapt, nici un răspuns. Scrie numele sentimentelor, trăirilor, monştrilor care te-au chinuit cel mai des: moarte, frică, lehamite, greaţă. Poate că sub un alt chip, mult mai perfid, ele sau ei te însoţesc şi astăzi“. (Deschid o nouă paranteză, ca să amintesc faptul că aceeaşi prestigioasă editură RAO a publicat, tot anul trecut, romanul Artemis sau surparea sentimentului, al lui Dumitru Popescu, la aniversarea celor 85 de ani. Personajul său principal, un poet-ziarist, prins în vârtejul murdar al politicii actuale, de furia căreia abia scapă, îşi pune multe întrebări asemănătoare cu ale lui Matei Popa. Nu mă feresc s-o spun că şi înainte de 1989, de pe poziţii social-politice diferite, în multe romane ale lor, ambii scriitori atacau teme diferite, ale timpului respectiv. Ceea ce explică, de exemplu, şi faptul că Dumitru Popescu, atunci când nu mai avea funcţii superioare în domeniul culturii şi artelor, a sărit în ajutorul filmului realizat de Manole Marcus, în 1982, după romanul Orgolii al lui Augustin Buzura, cu Victor Rebengiuc în rolul principal, pe care spiritele dogmatice doreau să-l interzică, la fel cum procedaseră cu unele cărţi ale incomodului şi curajosului Augustin Buzura.)
Ştiu că nu pot abuza prea mult de spaţiul rezervat, dar îndrăznesc să adaug câteva trăsături de portret caracteristice scrisului şi personalităţii lui Augustin Buzura, pe care l-am citit şi cunoscut bine încă de la debutul său, când eram secretar al Uniunii Scriitorilor. El era încă student şi, dintr-o scrisoare dramatică pe care mi-o trimisese, desprind doar acest pasaj, care explică şi unele stări sufleteşti ale personajelor din viitoarele lui cărţi: „Mă văd obligat să întrerup imediat studiile şi să mă angajez undeva, deşi mai am şcoală numai până în septembrie. (…) Vă rog să mă credeţi, nu e o bravadă ieftină. Am rezistat eroic cât am putut, nu am cerut de la nimeni nimic, n-am adulmecat bunăvoinţa nimănui. Dar, de 6 luni nu mai am ce să mănânc, mi-e absolut imposibil să mă pregătesc pentru Examenul de stat, mi-e imposibil să scriu şi în curând îmi va fi la fel de imposibil să ies pe stradă din cauza lipsei de haine. Apoi, nu am nici o sursă de întreţinere (…) Tatăl meu a fost muncitor topitor la fostele uzine «Phönix» din Baia Mare, în momentul de faţă e suferind – intoxicat cu plumb – aşa că de aproximativ cinci ani mă sperie orice scrisoare sau telegramă de-acasă (…)“.
Greu de închipuit rânduri mai dramatice, un strigăt mai disperat din partea unui scriitor tânăr şi atât de talentat, cum o dovedea chiar de la prima sa carte, Capul Bunei Speranţe. Mă impresiona şi încrederea în puterile mele atât de limitate în funcţia respectivă, chiar dacă relaţiile mele cu editurile şi revistele literare favorizaseră unele apariţii şi debuturi ale colegilor mei mai tineri din Ardeal (Ioan Alexandru, Romulus Rusan, Ana Blandiana şi alţii). Unii erau simpatizaţi şi apropiaţi prietenilor mei de la Cluj – Mircea Zaciu, Ion Vlad şi cei din cercul revistei „Tribuna“, la care avea să lucreze, ani îndelungaţi, chiar ca secretar general al redacţiei, Augustin Buzura. O altă scrisoare, care urma după intervenţia mea la Fondul Literar, începea astfel: „În primul rând, ţin să vă mulţumesc pentru bunăvoinţa şi încrederea arătate. Mi-aţi dat speranţe că în sfârşit voi scăpa de penibila intreprindere de a umbla cu căciula în mână şi de a bate la porţi…“
N-aş fi reamintit aceste triste amănunte de istorie literară dacă în anii şi deceniile care au urmat, oricât de rar intersectându-se cărările vieţii noastre, nu m-aş fi simţit solidar cu lupta literară a lui Augustin Buzura, scriitorul şi omul de care m-a apropiat şi faptul că am aparţinut amândoi Bisericii Române Unite cu Roma, ţinută în catacombe aproape o jumătate de veac, credinţei, educaţiei şi criteriilor morale. Apoi, mai amintesc încă un merit, printre atâtea altele, al academicianului Augustin Buzura: a înfiinţat la Cluj-Napoca un Centru de Studii Transilvane, printre operele importante elaborate şi publicate de acesta numărându-se şi cele trei volume masive ale lui Francisc Pall, Inochentie Micu-Klein – Exilul la Roma, 1743-1768.
Din nou, dacă ar mai fi trăit Lucian Blaga, admiratorul nefericitului întemeietor al „Micii Rome“, l-ar fi felicitat în mod sigur şi pentru această iniţiativă, ca şi pentru multe altele cu care Augustin Buzura îşi onorează talentul şi personalitatea.
Am auzit sau parcă am citit că şi lui Augustin Buzura i s-a propus să rămână în străinătate, la Viena, la Copenhaga, la Paris, refuzând să o facă. Nici măcar la Roma, unde Episcopul Inochentie a fost obligat să-şi aştepte sfârşitul, de-acolo trimiţând la Blaj acest strigăt testamentar: „Numai din pământul Patriei poţi învia la Judecata de Apoi!“
Aşadar, după toate acestea, în limba strămoşilor: „Dixi et salvavi animam meam!“.
Autor: Ion BradApărut în nr. 464