Am scris aici in anii din urma despre primele doua volume ale trilogiei romanesti non-fiction – „Arta de a fi pagubas“ a lui Niculae Gheran, editate de „Biblioteca Bucurestilor“. Parafrazând titlul celebrei opere muzicale „Poveste din Cartierul de Vest“ a lui Leonard Bernstein, imi intitulam unul din comentarii – „Poveste din Cartierul de Est“, intrucât Târgul Mosilor de odinioara, descris in volumul intâi, cu o pana de veritabil prozator si portretist si cu verbul unui fin filolog, cunoscator profund al limbajului argotic, mi s-a revelat ca fiind reprezentativ pentru o anumita ambianta cosmica si morala, cea a arealului est-balcanic, un spatiu pitoresc, cosmopolit, cu o istorie, o cultura, o civilizatie, o mitologie fascinante si de o fabuloasa bogatie spirituala. Dupa lectura volumului al treilea, subintitulat nu foarte acrosant, dar relevant, „Indaratul cortinei“ si aparut la aceeasi editura – o alta parafraza mi se pare definitorie in ceea ce priveste lumea, lumile, evocate in intreaga trilogie, insumând aproape 1500 de pagini. Lumi diferite, din diverse zone urbanistice, sociale si culturale si din epoci diferite, intre care, de pilda, cea antebelica ori „epoca de aur“ sau cea actuala numita de Niculae Gheran „epoca de arginti“. Spun diferite, fireste, nu doar temporal si ca regim politic, desi scriitorul observa ca cel putin ultimele doua nu se deosebesc, de vreme ce epoca pe care o traversam dupa „marea galagie“ din decembrie ’89 este caracterizata de Niculae Gheran cum nu se poate mai plastic: „Bordel nou cu dame vechi“. Dar parafraza din titlu mi-a fost inspirata si de unul din numeroasele personaje istorice surprinse de Niculae Gheran sur le vif in acest ultim volum care, aidoma celorlalte doua, este si o galerie de admirabile portrete in miscare. E vorba de Zaharia Stancu. Prozator, ziarist temut – supranumit „Dulaul“ –, poet cu un timbru de incontestabila originalitate, barbatul falnic cu o lumina a ochilor demna de un Tizian, cu tinuta, inclusiv vestimentara, de mare domn, parca nascut si crescut nu pe „lunga, ingusta si saraca Vale a Calmatuiului“, ci intr-un palat princiar, autorul tulburatoarelor romane „Satra“ si „Ce mult te-am iubit“ – de care criticii si istoricii literari, atât de preocupati de canonul literar pe criterii politice si „morale“ si nu pe cele ce tin de valoarea artistica, se fac ca au uitat – a fost, cum se stie, si presedinte al Uniunii Scriitorilor, functie in exercitarea careia i-a depasit cu mult pe toti predecesorii sai, dar, avant la lettre, si pe cei ce i-au urmat, pâna in prezent. Histrion lucrativ, eficient, Stancu practica adeseori in relatiile cu cei de la putere, in primul rând cu Ceausescu, o „ipocrizie“ cu consecinte de obicei benefice pentru breasla in fruntea careia se afla: „Scriitorii va iubesc, da, va iubesc, tovarase Ceausescu, dar nu vor sa manânce rahatul lui Dumitru Popescu“. Viclean, dulaul avea in spate o experienta milenara privind arta de a supravietui: experienta taranului român, a clasei mama dintr-o patrie multe secole eminamente agrara. Era si un psiholog versat, abil, nascut, nu facut. Remarca lui Niculae Gheran vizeaza tocmai aceasta insusire: „Bineinteles, nu mi-l pot imagina atât de naiv pe Ceausescu incât sa si creada aceste declaratii de dragoste, dar ii cadeau bine“. Unde mai pui ca Stancu vindea, sa nu uitam, castraveti la gradinari, liderul comunist având si el in spate mai sus amintita experienta. Cu irezistibilul sau umor, Gheran rememoreaza o scena care spune mult despre histrionismul lui Zaharia Stancu. La un moment dat, in „incercarea, fie si simulata“ de conciliere a grupurilor de scriitori aflate in permanent conflict, Ceausescu convoaca la C.C. nume importante, in primul rând pe cei cu functii de conducere in sistemul Culturii si in Uniunea Scriitorilor. In cadrul intâlnirii, Eugen Barbu, pe atunci redactor-sef al revistei „Luceafarul“, care, impreuna cu grupul din jurul acesteia, intretinea atmosfera conflictuala, il ataca dur pe Stancu, afirmând ca „viata literara va ramâne viciata câta vreme la conducerea Uniunii Scriitorilor se va afla un escroc. Stancu sa innebuneasca! Gesticulând, a izbit necontrolat ceasca de cafea din fata sa, rasturnata dumnezeieste pe costumul imaculat al lui Ceausescu. Ingrozit de ce izbutise sa faca, Stancu s-a repezit spre fereastra, tipând „Ma omor“, urmarit de „iubitul conducator“, care-l invita sa se linisteasca, sa revina la masa, cu intentia de a-l imbuna./ Si mai de râs era mutra nedumerita a sefului de cabinet – parca Manea –, chemat in ajutor, cu urechile ciulite la ce parea ca n-a inteles: – Niste prosoape!“.
Vremuri tragicomice, care, ca si azi, reconfirmau faptul ca Nenea Iancu „ne-a scris istoria in avans“, cum constata in mai multe rânduri autorul refacând tabloul multicolor al epocii, indeosebi al vietii ei culturale, epoca deloc lipsita de evenimente importante si de constructii durabile, cu deosebire in a doua jumatate a deceniului sapte al secolului trecut. Vremuri cu eroi, cu sau fara ghilimele, pe masura, nu putini de roman suprarealist sau neorealist ca, de pilda, un Ion Stoica, maestrul ceremoniilor funerare la nivel inalt, dar si intelectuali de marca, prinsi sau aruncându-se singuri in vâltoarea lor. Fiindca veni vorba, de un comic trist este ceea ce s-a intâmplat la moartea lui Tudor Arghezi, toata tevatura privind stirea de presa, redactarea necrologului de catre o comisie speciala in frunte cu Manea Manescu, desemnarea vorbitorilor, deplasarea la Martisor etc. In febra pregatirilor, la Ateneu se succed scene de-a dreptul grotesti. Stoica amenajeaza catafalcul: „– Ridica stânga… prea mult… o picatura din dreapta mai jos. Foarte bine, foarte bine!“. Catafalcul trebuia sa aiba o inaltime corespunzatoare staturii sefului suprem. In acest timp, teribil de ingrijorat, editorul operei lui Arghezi, Gheorghe Pienescu, cere maxima discretie: „– Fiti buni si vorbiti in soapta. Acum el aude totul. Credeti-ma!“. Ceausescu va face parte din ultima garda de onoare, alaturi de primul-ministru, de presedintele Uniunii Scriitorilor si va strabate apoi in fruntea cortegiului drumul pâna la Martisor. In fine, pentru ca nimic sa nu lipseasca din reprezentatie: „In ziua cea mare, seful statului a sosit schiopatând: isi scrântise piciorul la o partida de volei, in weekendul de la Snagov. Ca pe un peron de gara, in cladirea Ateneului se circula liber. Inca nu se strecurase spaima de mai târziu, când la asemenea ocazii se participa spontan-organizat, cu treceri prin multe filtre. Cum nu putini scriitori, artisti de scena si de sevalet, muzicanti si muzicologi, basca neprevazutii anonimi se aflau in preajma inaltilor functionari de stat, tentatia de a vorbi cu ei, urmata si de strecurarea unor memorii, era mare./ S-ar zice ca Arghezi le purtase noroc. La vremea decesului sau, intâmplarea facea ca toate cadrele de conducere din ministere si alte institutii – minus membrii guvernului – sa nu mai aiba dreptul la masini de serviciu. Din aceasta pricina, cortegiul funerar s-a miscat sontâc, sontâc, sontâc, per pedes. Timp berechet pentru exprimarea nemultumirilor si a unor cereri „la botul calului“. Numai ca, pâna la Martisor, cale lunga./ A doua zi, in multe cabinete din ministere, de la Comitetul Central, edituri si ziare, teatre si muzee, nu s-a lucrat. Temporarii lor detinatori, atunci mari, acum mici, aveau febra musculara“.
Am citit si acest volum al trilogiei lui Niculae Gheran cu sufletul la gura, râzând nu o data cu lacrimi si de cele mai multe ori printre lacrimi. Ce pacat ca „Arta de a fi pagubas„ – o adevarata fresca si o inestimabila marturie pentru cei ce vor scrie istoria asa cum a fost si nu cum continua sa o falsifice cu grosalonie kominternistii mutanti de azi, inclusiv cei dintr-o asa numita comisie prezidentiala – nu se difuzeaza si in librarii. Si când te gândesti ca autorul ei, mare editor, dar si fost demnitar in sistemul culturii, chiar in domeniul editorial, intr-o perioada de renastere din epoca postbelica, si-a dedicat viata si si-a legat numele de istoria cartii. Parca cineva vrea cu tot dinadinsul sa confirme o data in plus titlul admirabilei scrieri a lui Niculae Gheran: „Arta de a fi pagubas“. Numai ca, in acest caz, paguba este mai ales a altora, a cititorilor…
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 369