Carmen Petra Basacopol în dialog cu Ion Bogdan StefAnescu
Carmen Petra Basacopol, nume sonor al muzicii contemporane românesti, descinde dintr-o lume artistica ce reprezinta însasi istoria culturii noastre. Este conectata continuu la un spatiu sonor pe care, atunci când îl asterne pe hârtie, ne umple sufletele de armonie.
Ion Bogdan Stefanescu: Doamna Carmen Petra Basacopol, sunteti o personalitate remarcabila a muzicii românesti, cu un stil recognoscibil printr-o anumita consecventa a limbajului muzical, modern, laconic în efecte si puternic ancorat într-un filon romantic evident. Cum priviti din înaltul staturii dumneavoastra artistice fenomenul muzical actual?
Carmen Petra Basacopol: Destul de diversificat în ceea ce priveste stilul. E un lucru bun, fiindca asta înseamna libertate de conceptie, se respecta personalitatea fiecaruia. Ma intereseaza orice muzica în care sesizez o anumita emotie, care ma transpune într-o alta lume. În zilele noastre se foloseste foarte mult percutia, dar, daca exista traire, îmi place.
I.B.S.: Apropo de instrumente: dumneavoastra sunteti atrasa, evdient, de harpa. Ati avut revelatia unui interpret exceptional cum este domnul Ion Ivan Roncea sau, pur si simplu, iubiti acest instrument în mod special?
C.P.B.: E adevarat, dar lucrurile s-au întâmplat putin altfel: eram studenta la Conservator si, în ciuda faptului ca eram foarte constiincioasa, am îndraznit sa lipsesc de la un curs pentru ca dintr-o clasa au ajuns pâna la mine sunetele unei harpe. Am ramas pur si simplu tintuita, vrajita de acea sonoritate si am vrut sa o ascult la nesfârsit. Netraind în Bucuresti, nu avusesem posibilitatea sa aud un asemenea instrument celest. Brusc, mi s-a deschis un câmp sonor care corespundea cu ceva din sufletul meu. A fost dragoste la prima vedere.
I.B.S.: Si ati avut imediat pornirea sa scrieti pentru harpa?
C.P.B.: Mi-am dorit sa scriu imediat, dar am realizat ca e foarte greu. E un instrument diatonic, trebuie sa fii foarte atent cu pedalele ca sa rezolvi cromatismele. Cred ca de aceea nu s-a scris foarte mult pentru harpa, dar asta nu m-a împiedicat pe mine. Harpa face parte din universul meu. Norocul mare a fost ca l-am întâlnit pe Ion Ivan Roncea, care mi-a purtat muzica prin toata lumea. Un alt mare harpist – Nicanor Zabaleta –, mi-a comandat „Concertul pentru harpa“. Am fost chiar la el acasa. Din pacate, la scurta vreme dupa ce i l-am trimis, a murit si nu a mai apucat sa-l cânte, dar am o scrisoare de la el prin care îmi multumeste, îmi spune ca e grav bolnav, dar ma asigura ca discipolii lui îl vor interpreta. Am avut o prima auditie si la Festivalul International al Harpistilor de la Geneva, cu „Anotimpurile“. De asemenea, cele „Sase preludii“ dedicate Lianei Pasquali – fondatoarea scolii românesti de harpa –, au ajus, prin Vera Badings, o alta mare harpista a lumii, sa fie impuse la Concursul National de Harpa de la Amsterdam. Apropos de concursuri, în 1977, la un an dupa ce Ion Ivan Roncea devenea laureatul celei mai importante competitii din lumea harpei, organizate la Ierusalim, fiind rasplatit cu un instrument foarte valoros, am fost si eu invitata sa fac parte din acel juriu atât de prestigios.
I.B.S.: Înteleg ca nu v-ati format la Bucuresti.
C.P.B.: Nu, m-am nascut la Sibiu si pâna sa ajung la Bucuresti am mai cutreierat si alte orase. Însa de la trei ani am avut parte de muzica, pentru ca mama îsi dadea, în vremea aceea, licenta la pian, la Conservatorul lui Sabin Dragoi de la Timisoara. Cât timp studia, pe noi, cele trei surori, ne trimitea la joaca. Dar eu ma ascundeam invariabil sub pian, ascultând-o timp de patru ore, fara sa scot vreun sunet. Problema era ca, de fiecare data, termina studiul cu „Revolutionarul“ lui Chopin, iar eu începeam sa plâng si ma desconspiram. Degeaba ma bestelea ca în loc sa ma joc stateam ghemuita sub pian atâtea ore; eu eram pur si simplu vrajita de muzica. Astfel încât, desi mama considera ca studiul pianului trebuia început la sapte ani, cu mine a fost nevoita sa faca o exceptie. Am lucrat sapte ani cu ea, adica pâna la unsprezece ani. Chiar la acea vârsta am primit o bursa pentru Paris, oferita de Sabin Dragoi. Ma ascultase improvizând si m-a placut foarte mult. Din pacate, mama – Clementina Petra, artista complexa (pe lânga pian a terminat, prin corespondenta la Paris, Academia de Arte Frumoase, picta si sculpta excelent; exista la Sibiel un mic muzeu în care pot fi admirate lucrarile ei) –, a refuzat sa se deplaseze cu mine, asa ca am ramas în Câmpia Turzii, unde ne stabiliseram de ceva vreme. Am urmat un liceu obisnuit, dar nu am abandonat studiul muzicii. Cu acest bagaj am ajuns la Conservatorul din Bucuresti.
I.B.S.: Exista doua nume feminine de rasunet în lumea artistica româneasca ce m-au atras întotdeauna prin muzicalitatea si, în acelasi timp, robustetea sonoritatii lor: Sorana Coroama Stanca si Carmen Petra Basacopol. Sunt învaluite într-o aura de boierie. Am fost convins ca veniti dintr-o familie educata, cu apetit pentru arta si iata ca dumneavoastra îmi confirmati teoria.
C.P.B: E drept, muzica este o traditie de familie. Bunicul meu cânta la flaut, iar noi, toate cele trei surori, am studiat pianul.
I.B.S.: Cum era, din punct de vedere artistic, Bucurestiul studentiei dumneavoastra?
C.P.B.: Era fenomenal. Am avut ocazia sa-l vad si sa-l ascult pe Enescu. Nu aveam mari posibilitati materiale si de fiecare data, fiindca mi-o doream cu ardoare, reuseam sa intru la concertele lui fara bilet, pândind si profitând de neatentia portarului. Enescu a însemnat totul pentru mine. Aproape ca nu dormeam daca stiam ca are repetitie a doua zi. O data am stat chiar în primul rând, lânga piciorul lui; se cutremura podiumul când dirija. Era impresionant, ravasitor.
I.B.S.: Mai târziu l-ati descoperit pe compozitorul Enescu.
C.P.B.: Asa este si mi-a placut enorm muzica lui. Doctoratul meu este realizat asupra muzicii lui Enescu, dar si a lui Jora si Constantinescu, care mi-au fost profesori.
I.B.S.: Ati avut o stea calauzitoare, fiindca ati întâlnit cele mai importante personalitati ale vietii muzicale românesti. Sabin Dragoi v-a oferit o bursa, l-ati ascultat pe viu pe George Enescu, profesori v-au fost Mihail Jora si Paul Constantinescu.
C.P.B.: Într-adevar, am avut mare noroc. La orchestratie l-am avut pe Theodor Rogalski, caruia îi aratam tot timpul ce lucram. Mihail Jora însa m-a format. Lucram cu el în particular, pentru ca la vremea aceea nu era agreat la Conservator. Ma plângeam mereu lui ca nu stiu nimic, iar el ma linistea, spunându-mi ca si el mai întâi studiase Dreptul si foarte târziu se apucase de muzica si , cu toate acestea, iata ca era compozitor.
I.B.S.: Ati mai facut si alte studii în paralel, asa cum se purta?
C.P.B.: Am facut Filosofia.
I.B.S.: Si cum ati ajuns sa faceti Doctoratul la Paris?
C.P.B.: Pe vremea aceea era aproape imposibil sa se întâmple asa ceva. Destinul m-a purtat în Maroc, unde sotul meu, medicul Alexandru Basacopol, a lucrat timp de cinci ani. A trebuit sa organizeze câteva spitale de TBC. E un foarte bun specialist în bolile pulmonare. În toata acea perioada eu am predat la Conservatorul din Rabat si mi-am permis sa fac naveta la Paris unde, sub îndrumarea lui Jaques Chailley, la Sorbona, mi-am luat titlul de Doctor. Norocul mi-a surâs si de data aceea. Foarte putini erau acceptati la clasa maestrului. La Sorbona, subiectul tezei trebuie sa fie absolut original, altfel nu intereseaza. Nu e ca la noi, unde orice compilatie trece ca teza de doctorat. Or, eu vorbeam despre originalitatea muzicii românesti. Cei din comisie s-au uitat zâmbind la mine, întrebându-ma daca sunt convinsa ca pot realiza o asemenea teza. Le-am raspuns ca sunt din Ardeal, o zona în care oamenii gândesc foarte greu, chiar se fac glume pe seama lor si de aceea le trebuie mult timp pentru a lua o hotarâre, dar în clipa în care au luat-o, nu mai pot renunta. Dintre toti cei care am dat examen în ziua aceea, am fost singura admisa.
I.B.S.: Mie mi se pare ca, în România, exista cele mai interesante compozitoare.
C.P.B.: Astazi da. S-a deschis parca o lume…
I.B.S.: Dumneavoastra nu va simteati stinghera printre atâtia barbati compozitori? Faceti parte din generatia de aur.
C.P.B.: Înaintea mea era totusi Hilda Jerea. Pacat ca astazi nu i se mai cânta concertul de pian. Eu am fost colega cu Stefan Niculescu, Anatol Vieru, Aurel Stroe. Eram un grup sudat, nu conta vârsta, nici faptul ca eram femeie, asadar nu mi-am pus problema asta niciodata. Când Dumnezeu îti da un talent, nu tine cont de sex. E drept ca, în Franta, mi s-a spus ca nu domnea chiar atâta egalitate, libertate si fraternitate si ca era o mare minune ca reusisem sa intru la doctorat, fiindca femeile nu prea erau acceptate.
I.B.S.: Aveti o energie creatoare debordanta. Mi-ati încredintat de curând ultimul ciclu de piese pentru flaut – „Pasarile“. Interpretii va influenteaza? Va doriti sa scrieti pentru cineva anume?
C.P.B.: Cu certitudine. Asa am scris pentru doamna Pasquali, pentru Jora, pentru Ion Ivan Roncea, pentru dumneavoastra. Când ma impresioneaza un interpret, scriu pentru el si îi daruiesc piesa, idiferent daca ma cânta sau nu.
I.B.S.: Dar cum e sa scrii pentru propriul fiu: Paul Basacopol, solist al Operei din Bucuresti?
C.P.B.: În momentul în care scrii, nu mai e propiul tau fiu. E tot un interpret pe care îl iubesti.
I.B.S.: Ati dorit ca Paul sa faca muzica?
C.P.B.: Deloc. Era pregatit pentru Politehnica, dar a fost mai puternica muzica. E drept ca a studiat pianul cu mine înca de pe vremea când eram în Maroc. Deschisesem si o scoala de pian pentru copii. Aveam o metoda prin care reuseam sa îi fac pe cei mici sa cânte foarte repede pe scena. A fost un adevarat succes. De fapt, asa îmi obtineam banii pentru Paris.
I.B.S.: Aveti compozitori preferati?
C.P.B.: Sostakovici, mai ales în muzica de camera; de asemenea Bartok si, nu în ultimul rând, Messiaen; am avut posibilitatea sa stau sase luni la Cité des Arts si l-am ascultat cântând la orga, în fiecare duminica.
I.B.S.: Îsi interpreta muzica?
C.P.B.: Da, foarte rar o cânta pe a altora. Când improviza, însa, era extraordinar. Nu mai exista nimeni pe lume, nici noi, nici el. Coplesitor de-a dreptul. Discutând cu dumneavoastra, îmi dau seama ca am avut noroc în viata de oameni deosebiti. Am putut sa-i ascult pe Enescu, Rogalski, Jora, Messiaen, Chailley. Scoala mai buna ca asta nu exista.
I.B.S.: Va amintiti cum a fost la prima auditie absoluta a primei dumneavoastra lucrari?
C.P.B.: Cum sa nu. „Sonata de violoncel“ cu maestrul Andropov. Am fost într-adevar marcata de acea întâlnire. Era de o puritate sufleteasca cum rar se întâlneste, de aceea avea sunetul acela inconfundabil. Am devenit foarte buni prieteni, mi-a fost ca un frate, ba mai mult, mi-a fost chiar elev, fiindca a studiat cu mine teoria, contrapunctul si armonia. Ma primea în casa lui ca pe o floare rara, iar eu l-am învatat pe maestru tot ce am stiut. Era un interpret exceptional si îsi dorea sa fie si compozitor.
I.B.S.: La Conservatorul din Bucuresti ati predat?
C.P.B.: Am asteptat opt ani ca sa ma pot angaja ca profesor. Desi terminasem studiile cu 10 pe linie, iar legea îmi dadea dreptul automat sa ma angajez imediat ca profesor, nu s-a putut, din cauza originii sociale. Nu prea aveam din ce trai. M-am dus la Ion Dumitrescu, presedintele Uniunii Compozitorilor, caruia îi ramân profund recunoscatoare pentru ca m-a ajutat enorm: mi-a dat o bursa de creatie cu care m-am întretinut. Trebuia sa merg o luna pe an la Pelisor, sa compun. Era acolo un pian alb, pictat cu cozi de paun, o superbitate. Reuseam sa scriu o sonata exact într-o luna. Extraordinar a fost faptul ca acolo i-am cunoscut pe Marin Preda, pe Theodor Mazilu, pe Eusebiu Camilar, pe Paul Gherasim, personalitati care m-au influentat puternic.
I.B.S.: Extraordinar sa poti avea asemenea întâlniri si sa faci parte dintr-o pleiada atât de valoroasa de oameni de cultura!
C.P.B.: Asa este. Era o emulatie continua. Am avut un anturaj fantastic.
I.B.S.: V-ati simtit influentata de scrierile sau picturile lor?
C.P.B.: Nu, am fost influentata de sufletul lor, de discutiile pe care le purtam. Erau oameni foarte preocupati, s-au framântat pentru arta. Arta era mijlocul nostru de a evada din mediul în care traiam.
I.B.S.: Dumneavoastra, în clipa aceasta, aduceti în prim-plan o lume aproape disparuta din constiinta publica. Resimtiti lucrul acesta?
C.P.B.: Foarte bine ati pus problema. Simt cu mare durere lucrul acesta.
I.B.S.: Exista totusi o dimensiune pe care Dumnezeu a daruit-o creatorilor, aceea de a dainui peste timp prin operele lor.
C.P.B.: Dar sa stiti ca Dumnezeu a pus si o raspundere foarte mare în constiinta noastra. Un creator nu mai poate sa-si traiasca viata asa cum o fac alti muritori. Este mereu într-o comunicare directa. Asa cum eu, tot timpul, sunt conectata la o lume sonora. În momentul în care nu poti scrie ceea ce auzi, suferi enorm. E o suferinta diferita de cea fizica, dar si ea te poate distruge. Lucrurile devin complicate, fiindca viata te solicita în diverse directii si nu-ti da un anumit ragaz de care sa profiti. Atunci te împarti, suferind.
I.B.S.: Va alegeti anumite subiecte sau dati frâu liber inspiratiei?
C.P.B.: Totul e inspiratie.
I.B.S.: Ati putea scrie la comanda?
C.P.B.: Nu, sigur îmi iese ceva urât. Iar daca as sti ca urmeaza sa fiu si platita, sigur nu mi-ar mai iesi nimic. Trebuie sa fie gratuit, trebuie sa dau fara sa ma gândesc, altfel e imposibil sa ramân conectata. În alte tari, comanda devine sursa de supravietuire, la noi înca mai merge si asa ca mine.
I.B.S.: Ultima data când am stat de vorba, mi-ati spus un lucru foarte dragut – eu si sotul meu înca nu ne astâmparam – dumneavoastra erati la ultimele retusuri ale unui ciclu de lied-uri, iar dl doctor era de garda la spital. Formidabil! Acum ce nazbâtii mai faceti?
C.P.B.: Plec la Iasi. Exista acolo o studenta care si-a facut teza de doctorat numai cu muzica mea. Se mai întâmpla si asa ceva. Apoi o sa ajung la Brasov, sunt în juriul concursului organizat de Mariana Nicolesco.
I.B.S.: A, si dupa aceea veniti la Ploiesti, unde va cânt eu concertul. Deci sunteti o persoana itineranta în aceasta perioada. V-as mai întreba daca aveti nevoie de un anumit confort când scrieti?
C.P.B.: Am nevoie de liniste, iar sotul meu respecta foarte mult lucrul acesta. Pur si simplu se retrage când ma asez la pian.
I.B.S.: De aceea scrieti o muzica melodioasa, armonioasa.
C.P.B.: Ce sa fac daca nu aud altceva? Am scris o singura data o muzica dodecafonica. Am prezentat-o la Uniune si toata lumea a fost fericita. S-a întâmplat doar o data.
I.B.S.: Le-ati oferit numai o bucurie de moment. Închei interviul nostru printr-o întrebare care va va surprinde cu siguranta : cum v-ati cunoscut sotul?
C.P.B.: Ha, la Opera! Ne-am asezat întâmplator unul lânga altul. Era Festivalul Enescu, iar noi veniseram sa ascultam „Oedip“.
I.B.S.: Asadar, tot Enescu. L-ati admirat într-atât, încât el v-a binecuvântat prin muzica lui.
C.P.B.: Sa stiti ca nimic nu e întâmplator.