Ion Creanga – „Popa Duhu“ (I)
ION PECIE
Criticul G. Ibraileanu a lansat o teza pe cât de interesanta pe atât de discutabila despre scrierile lui Ion Creanga în studiile sale „Povestirile lui Creanga“ si „I. Creanga: Taranul si târgovatul“. Anume ca humulesteanul are o dubla identitate artistica, de „taran“ si ,,târgovat“. ,,Când Creanga iese din «taraniile» lui, nu mai este acel artist de-o incomparabila fineta. În «Popa Duhu» autorul are o nuanta de mahalagism si în tratarea subiectului si în admiratia sa pentru acel bel esprit de suburbie, care e parintele Isaia …“. Primul ar fi scriitorul matur, original, autor al „Povestilor“ si al „Amintirilor“. „Taran“ este artistul seducator prin finetea scriiturii când se inspira din lumea traditionala a satului românesc, accesibil în profunzimea operei sale doar intelectualilor rasati. Al doilea, ,,târgovatul“, ar fi orasanul, adica taranul stramutat fizic si mental în mahala, umblând creanga pe bulevardele Iasiului si pe la iarmaroace, si încarcându-se tematic cu subiecte nedemne de pana lui ( subiecte deloc aristocrate), cum ar fi scrierile didactice sau chiar subproductiile daunatoare imaginii lui Creanga. Stilistic, scrisul sau ar fi marcat fie de neologisme în abuz (textele didactice), fie de ziceri triviale ca în textele nefinalizate precum „Dragoste chioara si amor ghebos“, „Oltenii în Iasi“ sau chiar „Calicul de la Talpalari“, text atribuit postum lui Creanga. Taranul e un aristocrat al scrisului, târgovatul – un plebeu fara opera.
Teza lui G. Ibraileanu este discutabila si în sensul ca invita la discutii profitabile pentru întelegerea imaginarului lui Creanga. Cele doua voci ale scriitorului, rurala si pseudourbana, recompun o constiinta scindata. Primul, aristocrat al spiritului, este omul natur, nepervetit de civilizatie, companion ideal al lui Eminescu în lungi escapade nocturne prin cârciumile de la Ciric si Aroneanu. Despre cei doi companioni G. Calinescu a lasat rânduri memorabile. Al doilea, plebeul, este târgovatul cu punga goala, umblând nelinistit prin cafenelele de mahala. Ramas fara Eminescu, golit de subiectele culese în Vatra Satului si de pe malul Ozanei cea frumos curgatoare, cauta alte figuri memorabile fara a avea norocul de a le gasi. Vagabondând pe malurile Bahluiului, întâlneste figuri indezirabile pe care parintele Duhu, modelul sau spiritual, le-ar fi trimis sa se curete în Cacaina cea nelimpede ca c… . Persoanele întâlnite aici nu au statura nazdravanilor din povesti. Clasicul Creanga (,,taranul“) este, structural, un alt romantic întârziat câta vreme imaginatia lui evadeaza în lumea fabuloasa a povestilor, salta zglobie în lumea copilariei, prinde în aceeasi rama calma a povestirii personagii reale – catihetii – si personaje fabuloase din povesti. ,,Taraniile“ propun o lume frumoasa în care se poate visa cu ochii deschisi si melancoliza fara retinere atât din partea autorului / naratorului cât si din partea cititorului invitat la o baie de romantism virginal. Dimpotriva, textele ,,mahalagesti“ se aventureaza într-o lume urâta, diforma fizic si moral care nu se deschide spre nimic.
Prelungind pe cont propriu dihotomia propusa de G. Ibraileanu, am zice ca târgovatul Creanga dedat la subiecte mahalagesti e satiric, critic, dar se înfunda, se epuizeaza într-o comedie sluta, copie proasta, se vede, dupa „Chiritele“ lui Alecsandri. Scuturat de sarcasme sociale, de boala si de tristeti canite la mucul lumânarii, face figura unui personaj romantic, sceptic patit si nemântuit, neâmpacat cu sine si în divort cu lumea ca popa Duhu si Ivan Turbinca, cei doi confini ai sai. Pierzându – l pe Eminescu, am zice ca Ion Creanga a pierdut un dublu statut: de ascultator privilegiat si de povestitor autorizat, devenit autor si narator creditabil. Dialogul cu poetul îmbatat de mitologia româneasca sfârseste în monolog. Vorbitul de unul singur pe subiecte si subiecti mediocri prefateaza tacerea. Turbinca vrajita s-a golit de subiecte. Ultimul Creanga e mai interesant ca personaj într-o carte nescrisa decât ca autor al unor texte reunite în ,,Versuri originale“, ,,Poezii populare“ sau ,,Postume“. Avea dreptate G. Ibraileanu când scria: ,,ce bine pentru gloria lui, ca «Dragoste chioara si amor ghebos», din care a ramas o pagina, s-a pierdut! Si ce bine ar fi fost sa nu fie el autorul trivialelor versuri «Oltenii în Iasi»„. Ceva mai la vale criticul îsi nuanteaza afirmatia: „«Popa Duhu» e o opera de tranzitie, are un caracter dublu. La ea au colaborat si taranul si mahalagiul din Creanga, pentru ca parintele Isaia Duhu, pe de-o parte, e o amintire din copilarie, de pe malurile Ozanei, unde traia acest preot pe vremea copilariei lui Creanga, iar pe de alta parte, o cunostinta a lui Creanga din Iasi, unde se stramutase si preotul. De aceea, acolo unde vorbeste de parintele Isaia de la Neamt, scrie ca în «Amintiri», pe când acolo unde îl zugraveste ca filosof iesean de suburbie, Creanga are o nuanta de mahalagism.“ „Popa Duhu“ a fost publicata în ,,Convorbiri literare“ , 1881, Nr. 8, 1 noiembrie iar „Amintiri din copilarie“, partea a III-a, este datata Bucuresti, 1881, septembrie si tiparita în „Convorbiri literare“, 1882, Nr. 12, 1 martie.
Cele doua identitati artistice ale lui Creanga, de aristocrat si de plebeu, se reconciliaza în acest text. Creanga este, practic, în acelasi timp si ,,taran“ si ,,mahalagiu“ dupa zona de inspiratie aleasa. Când îsi scrie „Amintirile“, este taran nostalgic dupa Humulesti, cum scrie „Popa Duhu“ autorul moaie pana în cerneala mahalagiilor. Poate ca nu aceasta simplista întelegere a procesului de creatie conteaza, cât faptul ca aprecierea unui text mai valoros decât crede Ibraileanu este afectata de prejudecata ca în ipostaza lui suburbana Creanga este inferior ca artist. Cel putin în „Popa Duhu“ criticul este nedrept atât fata de Creanga cât si fata de Isaia Teodorescu.
Personajul lui Creanga este o figura insolita de întelept oriental, un Nastratin Hogea crestinat sau un Pacala neastâmparat, nicidecum un artificial filosof de mahala cum scrie ironic G. Ibraileanu. Cum vor fi aratat filosofii ieseni de centru, de la Academia Mihaileana sau de la Junimea, nu stim, stim însa ca Popa Duhu e o figura literara mai interesanta decât filosoful materialist Vasile Conta, alt profesor al lui Creanga. Portretul în etape facut lui Isaia Teodorescu, fostul sau dascal de la Manastirea Neamtului, este absolut magistral si e pacat ca nici Ion Creanga nici literatura româna nu au fost pregatiti pentru a fixa acest personaj într-un roman filosofic, roman de moravuri. Debutul povestirii „Popa Duhu“ ne îndeamna sa visam la aceasta carte din care autorul a realizat doar personajul principal: ,,Cine – a întâlnit vreodata în calea sa un popa, îmbracat cu straie saracute, scurt la stat, smolit la fata, cu capul ples, mergând cu pas rar, încet si gânditor, raspunzând îndesat «sluga dumitale» cui nu-l trecea cu vederea, cascând cu zgomot când nu-si gasea omul cu care sa stea de vorba, facând lungi popasuri prin aleile ascunse ale gradinilor publice din Iasi, câte cu o carte în mâna, tresarind la cântecul pasarelelor si oprindu-se cu mirare lânga mosinoaiele de furnici, pe care le numea el «republici întelepte», dezmerdând iarba si florile câmpului, icoane ale vietii omenesti, pe care le uda c-o lacrima fierbinte din ochii sai si apoi, cuprins de foame si obosit de osteneala si gândire, îsi lua catinel drumul spre gazda, unde-l astepta saracia cu masa întinsa.
Acesta era parintele Isaia Duhu, nascut în satul Cogeasca – Veche din judetul Iasi.“
Întâlnindu-te în pagina scrisa cu acest popã, care încalca tipicul si în biserica si în afara ei nu trebuie sa ai nici superstitii nici prejudecati. Nu stim cât era de singulara aparitia lui în peisajul capitalei moldave cu cetateni care respecta normele, dar înclinam sa credem ca parintele este într-o mai mare masura emblematic decât dascalimea si preotimea urbei în a doua jumatate a secolului XIX.