Credeam, până să am în mână cartea sa Jurnalul banalităţii, că Marian Nazat nu ştie să mintă! L-a dat însă de gol chiar această carte. Titlul ei, mai bine zis, care este unul… mincinos! Nicio potrivire între el şi conţinut. Altfel spus, nimic, dar absolut nimic din ceea ce înseamnă conţinutul cărţii nu e banal. Marian Nazat s-a indus, dacă pot zice aşa, în eroare pe el însuşi, stând cu ochii pe realitatea aparent banală a unui an calendaristic. Pe cele 365 de chipuri ale banalităţii înşelătoare a acestuia.
Nu i-au fost însă de ajuns ochii proprii pentru a descrie cele văzute. Ar fi ieşit, chiar şi aşa, o poveste sclipitoare, căci Marian Nazat ştie să privească până departe, în sufletul întâmplărilor şi lucrurilor la care se uită. Atunci însă când priveşti lumea şi cu ochii cărţilor pe care le-ai citit, exact ceea ce face Marian Nazat în jurnalul său, te podideşte o uimire căreia e musai să-i aşterni în cale cuvinte pe măsură. Cuvinte capabile să descrie frumuseţea deseori sălcie a acestor mari sărbători ale sufletului. Ciudăţenia existenţei lui Marian Nazat este că omul pare să aibă o înclinaţie temeinică spre nefericire, în vreme ce scriitorul care-l locuieşte trăieşte într-o aproape permanentă stare de sărbătoare. A nu se înţelege sub ploi de confeti, cu lăutari la masă şi focuri de artificii deasupra capului! Scriitorul Nazat, fiindcă asta este el cu adevărat, şi atunci când scrie articole de ziar, şi atunci când semnează cărţi, face risipă de cuvinte sărbătoreşti pentru a se vindeca de mirare.
Povestind realitatea calendaristică a anului 2014, an care începea cu venirea pe lume a nepoatei sale, Aria, şi se sfârşea cu începutul sfârşitului vieţii mamei sale, Floarea, Marian Nazat se povesteşte, de fapt, pe sine însuşi şi lumea în care trăieşte. şi, Doamne, câte se pot întâmpla acolo! Raiul la un loc cu iadul, lumina cu întunericului, speranţa cu deznădejdea, singurătatea cu forfota colorată a mulţimii, amintirile vesele ale copilăriei cu spaimele apropierii tot mai grăbite a bătrâneţii, umbra luminoasă a bunicilor în pridvorul casei lor din Islaz, Islazul tot mai bătrân în pridvorul din ce în ce mai întunecat al lumii, lumea luând-o de la capăt prin gânguritul unei fetiţe ce abia a văzut lumina zile şi aceeaşi lume ajunsă la capăt prin chinul unei femei în vârstă ce trage să moară, care a fost şi ea o fetiţă nou-născută cândva, dar s-a grăbit să crească, pesemne ca să poată înţelege că viaţa înseamnă mai multă tristeţe decât bucurie, o tristeţe dublată de tristeţea sărbătorească a fiului său, care nu poate să facă nimic, adică să-i oprească ei moartea, nici puterea cuvintelor lui nu poate face asta.
Şi, peste toate, zilele ce curg dulce-amar, împotrivindu-se banalului şi banalităţii, zile la reverul cărora stau prinse ziceri de filozofi chinezi, menite să le sporească parcă împotrivirea la banal şi banalitate. Greu de crezut, dar sufletul în care se petrec grozăvii atât de mari, toate ale realităţii fizice, nu ale închipuirii scriitorului, e înclinat spre pudoare. Cred că din pricina asta se cheamă Jurnalul lui Marian Nazat aşa cum se cheamă. Singurul lucru banal pe care-l poţi spune despre scriitorul ce împarte aceeaşi existenţă cu avocatul Nazat e că primul îl apară pe celălalt de banalitate publicând, şi spun asta cu scriitoricească invidie, nişte cărţi formidabile.
Autor: ŞTEFAN MITROIApărut în nr. 531