Andrei Zanca – Poetul ca anagamin

Poetii mei – 2010 (VII)

Poetii imploziei sunt rari în literatura româna. Verbul galagios e la mare pret, în parte si datorita unei limbutii congenitale a poetului valah. Pentru majoritatea, mallarmeanul profil al Sfintei Cecilia, „muziciana a tacerii“, inaudibilul visat de puristii si devotii artei sunetelor sunt de neconceput. Poetul român se vrea adesea patronat de o sfânta boita pe la bâlciuri care încurajeaza vocalizele si poezia ca spasmofilie de consoane. Andrei Zanca este poetul român contemporan cel mai dedicat muzicii în solitudine, ca forma de dialog cu tacerea, nu doar cu cuvântul tacere. Dar Andrei Zanca nu mai locuieste de mult în România…
Un poem definitoriu pentru noul sau volum de versuri cu un titlu straniu, „Zicudul“ (Ed. Grinta, 2010), este cel în care un anagamin este singurul care stie ca „nimic mai vechi si-n acelasi timp / mai nou ca moartea…“. Dar ce este acest anagamin pe care poetul îl scrie cu litere culcate, parca spre a atrage atentia asupra raritatii lui tehnice, dar si spirituale? Din poem aflam (termenul e din budhismul Therravada si îl desemneaza pe cel care nu se mai poate reîncarna în lumea umana), ca e „unul care nu se mai poate întoarce“, asadar un plecat în tarâmuri unde i s-a pierdut urma. Sa fie acesta poetul? Ecoul palid al artei sale? Dar poetul are calitatea ca, desi plecat de cele mai multe ori, ramâne cu noi sau ne reviziteaza, ca un strigoi amabil – unul care ne cere sa revedem versurile sale. Sau poate este ceva mai înalt spiritual, a carui misiune s-a încheiat aici si nu mai are treaba cu lumea noastra de coji? Nu putem sti. Putem cel mult aproxima.
Cert este ca în poemul imediat urmator al culegerii, poetul este fiinta nocturna în plina veghe, un pândar metafizic vorbindu-i himerei în cuvintele rare ale solitudinii: „GRELE, cele mai grele-s noptile, poate / de aceea le-am si traversat în veghe // prabusindu-ma abia când toti / se napusteau în truda lor zilnica // si cum pisica e pura pânda / încercam si eu sa te delsusesc / în ochiul-radar al auzului // însa tu te-ai ivit abia când nimic / nu a mai fost un trofeu, când, / în pupila în forma inimii / pulsa nestiuta moartea // omeneste rasfirata-n / felurile de / a muri. / Câti se mai sting însa în patul lor? „
Omul tern, prefabricat de ideologia lumii noastre, din „Zicudul“ (aceasta ar fi o explicatie posibila data de poet titlului cartii sale) este fiinta abandonata unei gestualitati fara semnificatie, rupta de autenticitate, precara la nivel ontologic, mizera si aruncata în banalitatea raului de însesi elanurile sale fals prometeice. Daca nu cumva totul va fi fiind o masca a poetului care se umple pe sine de umilinta, o kenoza personala, fara aroganta si fara profit imediat. Totul se petrece aici, dar plata sau rasplata vin alta data, altunde. O. Pecican remarca pe buna dreptate efortul de constructor de la volum la volum al lui Zanca, tonalitatea vocii sale „…aparent domolita prin constructii hölderliniene, ritmate vizual si sonor într-un dispret fata de rima, dar cu o infinitezimala cântarire a developarilor de stare din cutia de rezonanta a subiectivitatii“. Însa exista un revers al personajului aflat în perpetuua odisee lumeasca, acel absent opus majoritatii prezente, un om îmbunatatit ce umbla doar ca promisune prin versurile cartii pline de semnificatii esoterice, candidat la tacere si la ruminarea în solitudine a gândului ca „nu e lesne sa fii din nou / pe potriva unui copil“. În fond, ceea ce cauta sa protejeze acest poet este puritatea ultragiata a fiintei, „rana cea mai ascunsa a singuratatii“, cu o capacitate rara de a surprinde esenta visului, ca martor al lui, ca oglinda a nenumitului. Poetul este un mic initiat în ceea ce este rar si esential, un febril nocturn care se întreaba daca cel care vede într-adevar trebuie sa dea mai departe, atins de socul imperceptibil al cuvintelor care zidesc o lume launtrica. Zanca este poetul cu diapazonul cel mai subtil dintre poetii ermetici ai generatei sale, un armurier de arme fine care nu ranesc, discret si eficient în portativul unde trairea este decenta si smerenie, reînnoita candoare: „DACA AR PREDOMINA ÎN FIECARE // ce cu sfiala am numit bunul-simt / n-am mai fi nevoiti / nici sa traversam // birocratia si spaimele mortii / îngaduindu-ni-se pesemne chiar sa alegem / singuri clipa plecarii, cum / înspre capatul padurii / umbrite de ferigi se zareste o limba de nisp / si tot ce-ar mai ramâne de spus / dupa o viata de om //
s-ar putea lesne înscrie / în urma unui pas / pe nisipul / umed.“
Ni-l putem închipui pe Andrei Zanca într-o reiterata imersiune în pliurile infrarealului, acea zona de meditatie si de spontaneitate în care am putea afla, daca am dori cu adevarat, chipul tragic, tradat, al unei umanitati degradate, dar nu mai putin demne de a fi salvata. În fond, Zanca vrea sa ne vedem asa cum suntem, nu cum am fost altoiti în laboratoarele artificialului epocii. Numai ca nu e asa de usor, ne sugereaza poetul; ceva de ordinul unei initieri, o traditie de care depindea configuratia noastra intima, s-a pierdut. Mai mult decât o traditie, poate, a disparut acel firesc care facea ca omul sa traiasca în acord cu creatorul sau – iata ce fel de absenta produce acel vid existential, al zilelor, una dupa alta. Ceea ce face forta poemelor sale, dificile, dar obtinând la finalul unei lecturi atente elevate trairi, este atentia pe care o acorda gesturilor aparent marunte ale vietii cotidiene, acea viata microumana a sfinteniei pierdute în care tace eul nostru cel mai pur, revelat doar celor care se asculta, cu simturi proaspete, pe sine: „CUM AI STA CALM într-o încapere / în vreme ce fuioare de tandrete / freamata-n jur desi nu le poti zari, doar o vibratie / strapunsa de agerime, o solie, / pe care-n van o circumscriem închipuirii / e un drept al nasterii / / cum în oglinda / când nimeni nu se uita la ea / presimti o privire // mai veche ca apa / mai batrâna / ca timpul“.
O amintire cu poetul Rolf  Bossert pe un pat auster, o imagine a unei agonii care transforma viata în deziluzie si parere, depasind pur si simplu omul prabusit în sine, îl duce pe Zanca în zona unde poate crea profilul unui erou nestiut, asa cum poate fi poetul anonimizat de uitarea si indiferenta lumii: „te revad întins pe un pat de campanie / într-o dimineata de vara bucuresteana // cu mâinile rastignite alaturi de parca / te-ai fi prabusit // dintr-o încercuire de oglinzi, nici o scapare. / nici o iesire. doar asalturi reluate de urlete / schimonosite-n gurile rotindu-se ametitor / în apele lor / zaceai zvântat de sleire // cu fata în jos, întins // pe patul acela rece, iar prin fereastra deschisa / unduia arsita, mirosul de bitum ars. rotile. / si m-am îndepartat cu capul plecat…“
Luciditatea si speranta, chiar daca cele doua, combinate, pot duce la izolare, sunt marcile acestei poezii care se adreseaza deja celor treji. În literatura, desigur.