Citind romanul lui Ion Vianu „Amor intellectualis“, aparut în 2010 la Polirom (cartea anului, în opinia mea, dar nu numai a mea), mi-am reamintit sfatul profesorului de Gramatica comparata de la Universitatea din Iasi, Theofil Simenschy (1892-1968), reputat sanscritolog, autorul unui monumental „Dictionar al întelepciunii“ (1100 de pagini), cuprinzând sase mii de cugetari în original si în traducere româneasca, grupate tematic sub 780 de titluri si selectate din 680 de opere de pe toata întinderea culturii universale în timp si spatiu. Carturarul, spirit enciclopedic dintr-o spita disparuta, îi sfatuia pe studenti: „Nu cititi niciodata carti bune, caci daca ati avea trei existente tot nu aveti timp sa le cititi pe toate cele foarte bune“. Cu alte cuvinte, viata e atât de scurta, încât e pacat sa ne pierdem timpul ce ni s-a dat fie si cu carti bune, darmite cu cele proaste. Cu atât mai mult trebuie luat în considerare sfatul savantului, cu cât în vremea noastra productia de carte proasta, de maculatura este enorma. Iar daca e vorba de roman, tebuie sa marturisesc ca sunt întrutotul de acord cu Richard Millet, care denunta – cum aflu din eseul lui Eugen Simion intitulat „Postliteratura“ si publicat în „Cultura“ – „cresterea obscena a productiei romanesti“. Criticul român apreciaza ca „L’Enfer du roman“ al francezului este „un pamflet care se îndreapta, în esenta, împotriva romanului de tip consumist american“.
Poate ca „obscena“ este un cuvânt prea dur chiar si într-un pamflet, chiar si referitor la romanul consumist american, dar e incontestabil ca productia romanesca, si nu numai de acest tip, a crescut si creste în progresie geometrica, inclusiv în Europa, inclusiv în cea de Est.
Eseul lui Eugen Simion aparea tocmai când mai aveam de parcurs câteva zeci de pagini din „romanul unei educatii“ al lui Ion Vianu, nu fara un sentiment de parere de rau ca se termina. Întâmplarea facea asadar sa am cel mai proaspat în minte si sub ochi un roman literalmente anticonsumist. Entuziasmat de lectura captivanta a lui si având în vedere si consideratiile privind medicina pe care le contine, am încercat sa-i împartasesc impresiile unei cunostinte, medic înca tânar, altminteri un bun profesionist, îndemnându-l sa citeasca romanul. A trebuit sa renunt oarecum jenat si sa îndrept discutia în alta directie, fiindca interlocutorul meu nu avea aproape nici un reper invocat în treacat de mine. Ce, cum si când sa-i explic, de pilda, cine au fost – si sunt prin discipolii si opera lor – Tudor Vianu, Edgar Papu, Ion Negoitescu sau Monseniorul Ghika?!
„Amor intellectualis“ e o carte grava, solicitanta în mai multe sensuri, iar, pentru „cunoscatori“ îndeosebi, adica pentru cei cu un anumit orizont cultural, lectura ei e pasionanta. Asta si pentru ca Ion Vianu este un prozator veritabil care, înainte de toate, stie sa povesteasca, sa evoce si sa schiteze portrete vii, memorabile: „Un barbat mic, cu o privire intensa, iesind de sub arcade proeminente, care ar fi dat oricui altcuiva, dar lui nu, din cauza acelei priviri arzatoare, o impresie de om primitiv. O privire candida aparea din ochii de culoarea cafelei. Costumul pe care-l purta (totdeauna aveam sa am aceeasi impresie despre hainele lui) era dintr-o stofa modesta, fara lustru. Însa presupunerea ca ar fi fost un om „modest“, cum se spunea la noi, cadea, fiindca graseia puternic, ca un aristocrat, iar ce spunea, vorbele lui, emana o pretiozitate placuta. Era ceva copilaros în natura lui, din pricina asta îl simteam aproape, ca si cum el ar fi fost un copil./ Se numea domnul Papu, Edgar Papu“.
Este imaginea lui Edgar Papu care i se înfatisa copilului Ion Vianu. Alte linii la portretul candidului personaj, toba de carte, vor fi adaugate în timp. În timpul trait si în cel acum scris, marturisit.
Oricâte teorii ar inventa criticii si naratologii, pâna la urma proza, fie ea fiction ori nonfiction, înseamna povestire si personaj. Ar fi cel putin riscant sa încerc s-o fac eu pe psihanalistul vorbind despre un profesionist în materie, dar pot spune, cred, ca dupa consumarea unor experiente atât de întemeietoare în plan intelectual, social, moral, afectiv, pare ca scriitorul Ion Vianu, care la vârsta marilor elanuri a virat de la limbile clasice si de la umanioare spre medicina, neurmând calea regala a ilustrului sau parinte, prin romanele sale, strabatute de un fior liric si dramatic, îsi ia asa-zicând revansa. Îi da Cezarului ce-i al Cezarului.
„Romanul unei educatii“, cum subtitreaza prozatorul, al unei/unor initieri, e, din perspectiva cititorului, cu o formula uzitata, si o carte de învatatura (docere cum delectare). Modelele lui Ion Vianu, care se afla aici, în tara Tatalui, cu o sintagma ce s-a impus deja în istoria noastra literara contemporana, tara din care nu a plecat spiritualmente niciodata, desi la un moment dat examenul constiintei l-a determinat sa se autoexileze, sunt si ale noastre. Pentru unii, printre care ma numar, doar mijlocit, vreau sa spun prin intermediul cartii, altfel spus niste modele „de hârtie“, dar nu mai putin fecunde si catalizatoare.
Fireste, modelul suprem al autorului, dominator fara sa domine, este Tudor Vianu: „Aveam un învatator si un ghid sigur, pe T. Asezati amândoi pe canapeaua verde din sufragerie, dupa cina, vorbeam. Cu memoria selectiva a oricarui copil care asculta povesti de la cineva apropiat, retineam totul. Înregistram aproape mecanic, asa cum pe o ceara moale se lasa imprimate vibratiile unei melodii sau o forma sculpturala, spusele lui. Convorbirile noastre, începute imediat dupa cina în prezenta mamei, a Mariucai, continuau, dupa ce ele, învinse de somn, se retrageau, si dupa miezul noptii. Eram un ascultator atent si activ. Puneam întrebari, încercam sa înteleg. Discutia era intelectuala, desprinsa de considerentele imediate ale zilei“.
Cine se apuca sa scrie o carte de o asemenea factura trebuie sa-si asume, iar Ion Vianu o face cu o gratie cuceritoare, riscul unei maxime sinceritati, pâna la limita impudicitatii amintirii si confesiunii. Orice „omisiune“ generata de prejudecati, de conventii sociale, as zice burgheze, sau, si mai grav, de teama de ridicol subrezeste ansamblul si viciaza fluidul ideatic si emotional ce se creeaza între narator si cel caruia i se adreseaza. Acesta din urma, daca este un cititor cât de cât experimentat, inteligent si sensibil, va simti ca i se ascunde ceva important. Autofictiunea umple golurile, potenteaza, dar ocultarea faptelor falsifica.
În „Amor intellectualis“, scriitorul face un recurs fundamental, recursul la memoria copilariei. Psihologul si psihiatrul pleaca de la constatarea ca cei „fara memoria copilariei au fobia amintirii“. O mare invaliditate, de vreme ce „reamintirea te spala de povara pe care a tras-o dupa ea“. Si asta poate cu atât mai mult când amintirea copilariei este „impregnata de dureri pudice, soptite“. „Amor intellectualis“ ne dovedeste înca o data ca în paradisul copilariei se afla originea a tot ce defineste o personalitate si traiectoria unui destin. El nu ne mai apare doar ca un paradis pierdut, ci si ca unul care, de fapt, ne însoteste, trebuie sa ne însoteasca, pâna la capat, de care nu putem scapa, chiar daca am vrea. Spalarea de povara pe care reamintirea o trage dupa ea este, în fond, o reconsiderare, o reluare în stapânire a memoriei, o aducere în prezent a incomparabilei ei „rezerve de energie“ si de melancolie vindecatoare. (Va urma).