Ovid S. Crohmalniceanu, Amintiri deghizate, editia a II-a, Editura Humanitas, Bucuresti, 2012, 304 p.
Mi-a cazut in mâna recent, intr-o noapte de insomnii caniculare, cartea de memorialistica a lui Ovid S. Crohmalniceanu, „Amintiri deghizate“, din care mai citisem fragmente, dar pe care n-am apucat niciodata s-o parcurg integral. Am recuperat insa repede handicapul, renuntând fara pic de regret la o noapte de somn.
Nevoia de anecdotic
In primul rând, pentru ca „Amintirile deghizate“ colectioneaza detalii extrem de picante din viata câtorva scriitori interbelici de prima mâna: Arghezi, Barbu, Sadoveanu, Calinescu, Camil Petrescu, Hortensia. Aceste amanunte au devenit tabu imediat ce opera lor a fost pusa sub lacat, in anii 40, si au ramas la fel de absconse odata cu „recuperarile“ din anii 60 – când un amestec de pudibonderie si mitizare compensativa au tras o perdea groasa peste viata de zi cu zi. E de inteles: pâna in 1990, trimiterile, chiar nevinovate, la moravurile scriitorilor erau pasibile de a-i face „vinovati“ politic; apoi, ideologia abstracta a (neo)modernismului a facut sa dispara atât preocuparile pasagere pentru anecdoticul vietii literare, cât si o specie de istorie si critica literara respectabila, precum biografia marilor autori. Când s-a practicat, totusi, ea a fost privita doar ca preambul al operei si s-a transformat repede in genul rigid si antipatic al „biografiei spiritualizate“, care lasa la o parte accidentalul si hazardul omenesc in favoarea destinelor incheiate rotund, insa falsificate livresc. Asa se face ca banala privire pe gaura cheii, asa cum o practica Ov. S. Crohmalniceanu, a devenit un sport destul de putin practicat in literele românesti de dupa cel de-al Doilea Razboi. „Amintirile deghizate“ vor fi facut senzatie mai ales la aparitia lor, in 1994, când nevoia de anecdotic – dupa decenii de teze si doctrine – depasea cotele normale.
E drept ca nici Ovid S. Crohmalniceanu, critic caruia i-a placut intotdeauna sa pozeze intr-un serios (de nu de-a dreptul „scortos“), n-are curajul sa-si plaseze cartea sub semnul amintirilor, preferând un mic truc livresc care nu tine. Prefata ne avertizeaza, astfel, ca ar fi vorba de „niste amintiri care nu rasar prin solicitarea directa a memoriei sa-si deschida camarile, ci se isca din actul de exegeza literara“. Crohmalniceanu isi propune sa dea frâu liber fluxului de amintiri pornind de la câte o dilema legata de opera – de ce e Camil atât de reticent fata de transcrierea diaristica, cum se face ca femeile lui Calinescu au, toate, aspect „baietesc“, cui se adreseaza de fapt poemele argheziene din ciclul „Letopiset“ –, insa de fiecare data punctul de pornire livresc e coplesit de informul memoriei. Mai degraba decât sa caute confirmari pentru coerenta operei, ca intr-o biografie ortodoxa, criticului ii place sa inregistreze tocmai paradoxurile, incongruentele, iesirile in decorul poeticilor literare. Imposibil de enumerat aici ipostazele „incomode“ si inedite in care isi pune Crohmalniceanu „subiectii“. Ma rezum, deci, la a retine portretele lui Ion Barbu, G. Calinescu sau Camil Petrescu. Primul e ciclotimic ca un copil pe toate planurile, de la cel amoros pâna la cel ideologic. Adeziunile sale politice sunt la fel de trecatoare ca pasiunile pentru tinere „fragede“, expuse lui Croh cu lux de amanunte. Câteva portrete demonstreaza ca Ovid S. Crohmalniceanu e un stilist refulat, care a inteles critica in general ca pe un exercitiu de austeritate, dar care si-a permis, in anticamera ei, licente imaginative de tot soiul. Multe dintre portretele acestui spirit hâtru sunt exercitii libere de admiratie: „Ion Barbu umplea spatiul cu figura lui impunatoare, in care imi vine greu sa spun ce facea mai multa impresie, mustata alba, uriasa, lasata sa cada lenesa peste gura, privirea opalina, pânditoare sub pleoapele semideschise, dând tot timpul impresia ca te cântareste câti bani faci, calvitia corectata de pletele colilii, imbracând gulerul sacoului, si risipind asupra umerilor acestuia o fina matreata, ca o ninsoare misterioasa? (…) Am avut norocul sa cunosc si sa stau de vorba cu multi oameni scaparatori, Arghezi, Calinescu, Camil Petrescu, Sartre. Dar nici unul nu m-a uluit printr-o asemenea inzestrare a spiritului ca Ion Barbu“. Camil, cel mai abil deconstructor al iluziilor de tot soiul, e, in schimb, un febril iluzionat, gata sa militeze pentru cauze care de care mai marunte, când nu-si pune uimitoarea inteligenta in slujba unor fleacuri: „Multe dintre frecventatoarele lui erau veritabile gâsculite, ceea ce nu-l impiedica pe barbatul care elabora «Doctrina substantei» sa trancaneasca cu ele despre nimicuri“. Astfel, cel care s-a visat mai totdeauna un Fred Vasilescu (Croh vorbeste despre pretentiile materiale exorbitante ale celui mereu aflat in lipsa de bani) se apropie, ca prototip uman, mai degraba de un Ladima decât de un Fred Vasilescu.
Tipologiile livresti reprezinta, desigur, un tic de interpretare. Probabil ca cea mai mare calitate a cartii lui Crohmalniceanu e de regasit tocmai in renuntarea la grile de acest tip in favoarea unei receptivitati iesite din comun fata de general-uman. In rarele cazuri când e folosit, cliseul interpretarii biografiei prin opera e sarjat cu un umor de care putini il banuiau. Despre Sadoveanu, in calitatea lui de membru in Comitetul Central, aflam, de pilda, ca „Ne privea cu o curiozitate de prisacar care constata ca un roi de muste s-a stârnit si bâzâie furios, tulburând linistea naturii“. Si daca indolenta de proportii metafizice a lui Sadoveanu e resimtita ca nedreapta, memorialistul ii corecteaza imediat portretul cu o caracteristica pozitiva: „Cât a tinut discutia n-a scos o vorba. La sfârsit a spus doar ca trebuie facuta o lege a drepturilor de autor, ca scriitorii sa fie rasplatiti cuviincios pentru munca lor. Recomandarea, desi parea venita din luna, a avut un efect extraordinar. Ne-am ales cu o lege foarte buna care i-a ocrotit economic pe scriitori multi ani dupa aceea si a fost nevoie de dispozitii speciale spre a-i impiedica aplicarea, atunci când s-a cautat constrângerea breslei prin mijloace materiale“. Nu putine sunt fragmentele in care Crohmalniceanu face dovada unui romancier get-beget: decupeaza abil episoade, retine detalii sau replici caracteristice si le orneaza cu o aciditate in spatele careia se ghiceste multa toleranta. Imi pare realmente rau ca nu pot cita, spre exemplificare, decât pasajul despre ultima intâlnire cu Calinescu: „Când l-am vizitat ultima oara, m-a primit rezemat in perne, cu picioarele intinse sub un pled, consemnat la pat de catre medici. Obrajii i se scofâlcisera, muscati de ciroza; ochii lui Calinescu straluceau insa mai vii ca de obicei, cu o intensitate intunecata, rugatoare, care parca spunea: nu ma lasati sa mor. Din glasul bolnavului era absenta totusi orice frica. Dimpotriva, vorbele sunau pline de incredere, anuntând mari proiecte viitoare. Mi-a aratat, cu o fala pur si simplu copilareasca, un buchet imens de garoafe rosii, pe o masuta din coltul camerei. E de la Gheorghiu-Dej – a tinut sa stiu. Oare nu realiza ca preceda somptuoasa coroana mortuara pe care, probabil, tot inaltul personaj avea sa i-o trimita curând? Magistrul isi juca incheierea existentei cu aceeasi superbie senioriala“. Infinit mai bine decât multi l-a inteles, insa, memorialistul pe Arghezi, care a mixat intotdeauna – se stie – fervoarea religioasa din poezie cu cele mai contrariante optiuni etice. Cel instruit, printre altele, la scoala stalinista a compromisurilor e capabil sa teoretizeze abisul dintre personalitatea scriitoriceasca si cea biografica pâna la a afirma, scandalos de adevarat, ca „daca pentru Arghezi avea atâta pret sentimentul religios, indraznesc sa cred ca privea drept biete mizerii omenesti celelalte lucruri, inclusiv abdicarile sale morale pe plan civic“.
Adaptarea la mediu
De aceea, talentul scriitoricesc ascuns al lui Crohmalniceanu nu trebuie exagerat in defavoarea experientei iesite din comun a criticului care a parcurs, intr-o viata, mai multe epoci literare. Dintre toti criticii nostri de secol XX, Crohmalniceanu a reusit sa traverseze si sa se adapteze, cu multa abilitate (a se citi inclusiv „cameleonism“), celor mai multe regimuri si registre stilistice. E paradoxal, privind inapoi, sa constati ca cel mai reprezentativ critic al stalinismului, simpatizat in prima tinerete de avangardisti, a devenit in anii ’70-’80 un istoric si un hermeneut excelent, dar si un bun conducator de scoala optzecista, inzestrat cu gust sigur si cu generozitate fata de talentele noi. Când n-a alunecat de-a dreptul in compromis, aceasta extraordinara mobilitate a spiritului l-a facut pe Crohmalniceanu unul dintre cei mai buni colportori de medii ai postbelicului românesc, cu tot ce presupune asta: fin cunoscator al ideologiei oficiale sau neoficiale, al literaturii insesi si al vietii literare, cu toate „caracterele“ care o populeaza. E destul sa-ti faci o idee despre Ovid S. Crohmalniceanu numai daca tii cont de faptul ca i s-au confesat, intr-o etapa sau alta a carierei lor, deopotriva scriitori precum Barbu, Arghezi, Calinescu, Preda, Cartarescu, sau, pe de alta parte, Aurel Baranga, Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Miron Radu Paraschivescu s.a.m.d.
E drept ca e gresit, totusi, sa se acorde credit egal tuturor relatarilor lui Crohmalniceanu. Cel care a scris „Pentru realismul socialist“ si a facut, in general, compromis dupa compromis in anii ’50 incearca evident sa puna in paranteza destule episoade ale vietii literare care-l implica direct, confectionându-si, pe alocuri, poza unui mic disident care a cârtit contra partidului sau a incercat sa reabiliteze autori pusi la pastrare. Aceasta disidenta invizibila si muta culmineaza cu afirmatia ca „Imi jurasem, dupa ce se produse agresiunea din Scânteia, sa nu amintesc macar o data numele lui A. Toma in articolele mele critice si am recurs la toate subterfugiile posibile ca sa ma tin de cuvânt“.
De unde vine insa credibilitatea mai generala a cartii? Pe de o parte, „Amintiri deghizate“ e cartea unui impatimit al literaturii române postbelice in integralitatea ei, asumat si acceptat ca atare, in momente foarte diferite, de cei mai importanti scriitori. Apoi, as spune ca amintirile lui Croh beneficiaza, in mod paradoxal, de distanta specifica omului uns cu toate alifiile, trecut prin multe si departat in egala masura de ele. Daca a fost una dintre personalitatile cele mai in masura sa scrie o istorie anecdotica a literaturii postbelice, e din cauza acestei priviri scrutatoare, capabila sa inregistreze tot, insa in acelasi timp spasita si versata in a intoarce realitatea pe toate fetele. Exagerând putin, s-ar putea spune ca pe Crohmalniceanu, compromisurile personale l-au facut sa devina un om al nuantelor, capabil sa inteleaga nu numai suprafata, ci si culisele unei epoci extrem de complicate. El ramâne, asadar, ceea ce s-ar putea numi oximoronic „martorul din interior“.