Sari la conținut

Amintirea obsesivă a mamei. Arghezi aproape inedit

Autor: Ion Simuţ
Apărut în nr. 478

Invocarea mamei poate fi constatată şi în alte poeme inedite argheziene din perioada 1948-1955. Apelul la memoria mamei este o formă consolatoare pentru acela care vrea să-şi mărturisească frica: „Mi-e frică, mamă,/ să-mi amintesc şi cum mă chiamă,/ Mi-e frică, mamă,/ Când mă goneşte, când mă chiamă,/ Şi când mă uită, că şi-atunci mă ştie./ Mi-e frică de condei şi hârtie”. Dar tema esenţială este aici aceea a fricii politice într-un regim opresiv. Invocări ale mamei există, în situaţii limită (în confruntarea cu moartea), şi în destule poeme din Cuvinte potrivite, dar este o invocare retorică, generică, a unui martor protector sau a unui confesor privilegiat. Evocarea mamei, nu doar invocarea ei, nu există în poemele cunoscute ale lui Arghezi, pentru că e un secret biografic bine păstrat. De aceea e o excepţie poemul inedit din volumul Anii tăcerii (2010), facsimilat la pagina 76 şi transcris la pagina următoare. Chipul răvăşit, chinuit de nelinişte, al mamei revine obsesiv, dincolo de mormânt, în memoria fiului. Această stăruinţă confesivă, o excepţie în literatura argheziană, are o semnificaţie biografică simptomatică.
Biografii poetului cunosc controversele în jurul identităţii mamei reale a lui Tudor Arghezi. În certificatul de naştere al poetului este consemnat numele Mariei Theodorescu, soţia cofetarului Nae Theodorescu. Conform cercetărilor lui Constantin Popescu-Cadem şi după investigaţiile reluate mai recent ale lui Mirel Anghel (în volumul Viaţa lui Tudor Arghezi, 2012, cap. Mama lui Tudor Arghezi: un mister elucidat, pp. 57-79), Maria Theodorescu, mama fictivă, ar fi murit în 26 iulie 1895 (Mirel Anghel, op. cit., p. 64). Mama adevărată, Rozalia Arghezi, prezentă uneori în familia şi casa poetului de la Mărţişor (după presupunerile unor apropiaţi, precum Gala Galaction), „a murit la 3 iulie 1944 în spitalul de boli mintale din comuna Bălăceanca” (Mirel Anghel, loc. cit., p. 77). Şerban Cioculescu consemnează această situaţie şi faptul că de întreţinerea ei în spital şi de înmormântare s-ar fi ocupat cel de-al doilea fiu al ei, fratele vitreg al lui Ion Theodorescu, avocatul Manole Pîrvulescu (în Argheziana, Ed. Eminescu, 1985, p. 448). Am rezumat controverse îndelungate şi încurcate, prezentând numai concluziile lor. Creaţia poetică poate deconspira uneori secrete biografice, ca în cazul acestui manuscris pe care îl analizăm.
De care dintre aceste evenimente putem presupune mai veridic că era sensibilizat poetul în anii 1948-1950, când este scris poemul şTe tot visez săracă şi flămândăţ? De moartea Mariei Theodorescu, în 1895, foarte îndepărtată în timp, în urmă cu peste cinci decenii? Sau de moartea Rozaliei Arghezi, din iulie 1944, mult mai apropiată? Mi se pare evident că răspunsul mai plauzibil trebuie să încline spre cea de-a doua situaţie. Coşmarul şi remuşcările poetului sunt legate de faptul că nu a fost alături de Rozalia Arghezi în agonia ei de la Spitalul de boli mintale de la Bălăceanca. Pe de altă parte, ipostazele în care îi apare fiului imaginea răvăşită a mamei („săracă şi flămândă”, în zdrenţe, cu cămaşa sfâşiată, cu obrazul brăzdat de lacrimi) sunt legate de suferinţa psihică a dezechilibrului final al unei fiinţe abandonate în momentul dureros al rătăcirilor minţii. Coşmarul este un simptom al remuşcărilor fiului. Poemul o arată foarte clar.
Manuscrisul are o singură filă. Scrisul e cu cerneală neagră. Are corecturi relativ uşor descifrabile, cu aceeaşi cerneală. Textul nu e definitivat, nu are titlu, are unele neclarităţi (variante neclarificate), mai ales spre final, pe care le voi comenta imediat. Transcrierea de la Arad are, ca şi în alte cazuri pe care le-am discutat, destule greşeli pentru a necesita o nouă lectură care să aducă îndreptările cuvenite.
Observăm, mai întâi, că ediţia de la Arad ignoră organizarea discursului poetic pe strofe, lăsând poemul într-o singură unitate, fără delimitările care există în manuscris şi pe care le-am reflectat în această nouă transcriere. E adevărat că există unele spaţii discutabile între versuri, dar o opţiune poate fi luată, pentru a adopta o împărţire pe strofe, aceea dorită de autor. O primă strofă analitică, mai lungă, din mai multe versuri (prezentarea pe larg a neliniştii legate de apariţia mamei moarte într-un coşmar, revenind obsesiv), este urmată de una foarte scurtă, de numai două versuri, detaşate logic pentru o interogaţie ce aşteaptă un răspuns: „Ce pot să fac/ Durerile şi-acestea să le împac”. Iar răspunsul urmează într-o nouă strofă analitică (explicaţii despre încercarea de a împăca aceste dureri prin pomeni şi molitve). Ultima strofă, din două versuri concise, este o concluzie tristă: coşmarul nu dispare. Arghezi are o logică foarte strânsă în organizarea/construcţia riguroasă a discursului poetic pe strofe şi ea trebuie respectată ca atare.
Destule lecţiuni greşite alterează textul în ediţia de la Arad. În primul vers, verbul este citit la persoana a doua („te tot visezi”), într-un mod cu totul nejustificat, creând în acest fel o derută în receptarea textului de către cititor. Versul al optulea este citit incomplet, fără adjectivul participial „nevrute”, din final, care există foarte clar în corectura din manuscris. Fără el, se pierde rima, faţă de care poetul manifestă o atenţie deosebită. La începutul versului al zecelea nu e conjuncţia „şi”, ci marca „să” a conjunctivului, realizând în acest fel în versurile 9-10 un ingambament. În versul „Şi stai tot rănile să ţi le numeri”, dinspre finalul primei strofe, „să” este citit „că”. Versul al optulea din strofa a treia este citit trunchiat, fără prepoziţia „cu” din structura „cu graiul vechi”.
Finalul strofei penultime comportă o discuţie mai lungă. Din cauza faptului că poetul nu a avut răgazul să revină asupra poemului, există aici trei variante, niciuna pe deplin mulţumitoare, între care autorul nu a ales una. Prima variantă are versul ultim incomplet, cu final suspendat, în aşteptarea inspiraţiei pentru rimă: „A cărora rugare e mai bună/ Că vine de departe din”. În spaţiul alb după prepoziţia „din” ediţia de la Arad pune substantivul „ţărână”, care nu există în manuscris. El nu e posibil logic. În stânga există notaţia „A cărei rugăciune”, care ar putea înlocui forma „A cărora rugare”. A doua şi a treia variantă sunt amestecate, ca variante de lucru, în felul următor: „A cărei îngânare (cu măduvă străbună) şi predică/ Dă rugăciunea sufletului bună”. Paranteza aparţine autorului, ca semn că textul e provizoriu şi urmează să fie modificat. Făcând reducţiile necesare (adică renunţând la finalul cu „şi predică”), am crezut că putem accepta forma cea mai bună dintre cele existente: „A cărei îngânare (cu măduvă străbună)/ Dă rugăciunea sufletului bună”. Am renunţat la celelalte în transcriere, pentru că se dublează inutil. Ediţia de Arad le transcrie la rând pe toate, fără rost. Variantele trebuie discutate separat, nu aşezate conştiincios una după alta într-un text ce dă astfel impresia de dezorganizare.
Ediţia de la Arad are marele viciu de fond că nu este una comentată. Manuscrisele argheziene din anii 1948-1955 solicită să fie însoţite de comentarii, elucidări şi explicaţii, pentru a fi bine înţelese de un cititor mai puţin prevenit.

 

şTe tot visez săracă şi flămândăţ

Te tot visez săracă şi flămândă
Rugându-mă cu şoaptă blândă
Ceva ce nu-mi aduc aminte ce-i.
Vii noaptea-n zdrenţe din mormânt, de obicei
Când somnul se îngână cu trezire.
Mă cauţi şi mă chemi din omenire.
Şi plângi cu lacrimi mute,
Le văd curgând pe brazda obrazului nevrute
Şi-ţi tremură bărbia şi gura, căci ai vrea
Să te sileşti să râzi, bătrâna mea,
Să nu mă întristezi.
Şi totuşi, treci, te-ntorci, nu vrei să şezi,
Să îmi răspunzi, să-mi povesteşti
Cum e acolo unde eşti?
Cine ţi-a sfâşiat cămaşa şi prohabul rupt
De ţi se vede ţâţa din stânga din care-am supt?
E şi pe-acolo pismă şi cerşetorie
Şi nu ţi se cuvine un stihar şi ţie,
O-mbrăcăminte de năframă,
Şi îngerescul chip, sărmană mamă?
Aripi uşoare, ca de fluture pe umeri
Şi stai tot rănile să ţi le numeri
Şi chinuitele mărgăritare
Căzând pe rând din gene şi amare?

Ce pot să-ţi fac
Durerile şi-acestea să le-mpac?

Am împărţit în lume apă şi pâne,
La fecioare, la neveste, la bătrâne,
Le-am îmbrăcat ca-ntr-o icoană,
Le-am dat opincă nouă de pomană,
Catrinţe, bete şi obiele,
Copilelor le-am înşirat mărgele
Şi ţi-am citit molitve la cruce, la ureche,
Cu graiul vechi, cu slovă veche,
A cărei îngânare (cu măduvă străbună)
Dă rugăciunea sufletului bună.

Şi tu tot goală şi desculţă vii
Şi vocea ta tot oarbă, ochii tot pustii.