LILIANA NIKITEANU în dialog cu COSTIN POPA
Costin Popa: Vara trecuta ai sarbatorit douazeci de ani de prezenta la Festivalul de la Salzburg. Cum ai ajuns pentru prima oara pe celebra scena?
Liliana Nikiteanu: Ca întotdeauna în viata, a fost o întâmplare si, desi eu nu cred în asemenea lucruri, chiar asa s-a petrecut. Am mers sa dau auditie în fata lui Claudio Abbado. Se cauta o mezzosoprana pentru rolul Fiodor din „Boris Godunov“ de Musorgski, au cântat foarte multe doamne si cred ca nu numai în acea zi, pentru ca auditia a fost în februarie si productia urma în aprilie. Am câstigat si asa a început colaborarea cu marele dirijor si cu festivalul salzburghez. Simplu, formula binecunoscuta: auditie câstigata, contract obtinut, productie realizata. Era în 1993.
C. P.: N-a fost deloc o întâmplare, ci o confirmare ca urmare a unui concurs. De bun augur.
L. N.: Da, pentru ca spectacolul s-a înregistrat de casa de discuri Sony. Productia s-a reluat pâna în 1997-1998 si, cum maestrul Abbado nu a putut dirija de fiecare data, am cântat si sub bagheta lui Valery Gherghiev. De asemenea, rolul Boris nu a fost totdeauna interpretat de Anatoli Kotcherga, basul care a facut premiera, ci si de Samuel Ramey. Am avut colegi numai unul si unul.
C. P.: Cum au continuat colaborarile în orasul lui Mozart?
L. N.: Dupa „Boris Godunov“, un ansamblu care apartinea de Filarmonica din Berlin m-a invitat sa cânt un ciclu de lieduri moderne, foarte greu de altfel, în concerte la Mozarteum. Dupa care am plecat cu filarmonistii berlinezi la Edinburgh, unde am interpretat „Te Deum“ de Bruckner. Dupa câtiva ani am fost chemata pentru Dorabella în „Così fan tutte“ de Mozart. Anul trecut am cântat tot Bruckner, „Te Deum“, cu maestrul Zubin Mehta si Filarmonica din Israel.
C. P.: Cum ti se pare lucrul cu marii dirijori?
L. N.: Foarte normal, nimic special, în sensul ca acesti oameni sunt atât de umili în fata muzicii încât nu pot sa spun decât ca îi multumesc lui Dumnezeu ca ma aflu în preajma lor, la acest nivel.
Cecilia Bartoli – muzicalitatea care frizeaza geniul
C. P.: În 2013 ai fost distribuita într-o productie cu „Norma“ de Bellini în care Cecilia Bartoli a interpretat rolul principal. Stiu ca nu este pentru prima data când cânti alaturi de faimoasa mezzosoprana, asa ca te rog sa-mi spui câteva cuvinte profesionale si de suflet despre ea.
L. N.: Este foarte greu sa vorbesti despre un om pe care-l iubesti si mai ales sa fii obiectiv. Noi eram proaspat angajati la Zürich în 1991, cântam acelasi rol, Cherubino din „Nunta lui Figaro“ de Mozart, o seara ea, o seara eu. Prima întâlnire pe scena a fost în 1993 – daca stau sa ma gândesc, pentru mine a fost un an de destin, pentru ca si cu Abbado tot în 1993 am început colaborarea. Eram amândoua distribuite pe rolul Cenusareasa din opera rossiniana, dar eu cântam si rolul Tisbe. Iar Elena Mosuc, ca sa mai vorbesc despre o persoana pe care o iubesc, era Clorinda. Si eram doua… surori îngrozitor de rele, Cecilia era Cenusareasa cea buna iar Oliver Widmer, actualul sot al Ceciliei, era Dandini.
C. P.: Si iata ca ati ramas sa colaborati pâna în aceste zile.
L. N.: Si sper ca aceasta colaborare sa continue macar înca… douazeci de ani de aici încolo. Fiecare a evoluat pe drumul ei, atât în viata profesionala, cât si în cea personala. Eu am o familie, un copil, Cecilia a facut o cariera exceptionala, nu stiu câti au împlinit o asemenea performanta ramânând însa cu picioarele pe pamânt si capul pe umeri. Noi ne întelegem pe scena din priviri, fiind doi oameni foarte terre-à-terre. Si sa faci muzica în felul acesta este, de fapt, idealul.
C. P.: În ce ati mai cântat împreuna?
L. N.: În „Così fan tutte“, ea a fost Fiordiligi si eu Dorabella. Cred ca atunci s-a creat acest liant emotional între noi, de fapt uman, pentru ca atunci când esti alaturi de o fiinta pe care începi s-o consideri chiar ca sora ta, deci te identifici cu rolul respectiv, asta spune foarte mult. Si noua asta ni s-a întâmplat, se poate verifica, exista un DVD. A doua colaborare, la fel de intensa, a fost în „Don Giovanni“, eu cântam Zerlina si ea Donna Elvira. De altfel, aici discutam despre întregul ciclu Mozart – Da Ponte, iar eu sunt singura din distributie care am jucat în toate filmele. În 1996, când eram însarcinata cu baiatul meu, a fost „Nunta lui Figaro“, în 2000 „Così fan tutte“ si în 2001 „Don Giovanni“. Daca te uiti, vezi ca Nikiteanu este singura care figureaza în toate trei. Spun asta cu orgoliu.
C. P.: Relatezi realitatea. Ati interpretat împreuna si Rossini.
L. N.: Desigur, „Otello“, pe care-l vom relua anul acesta la Théâtre des Champs-Élysées si la Festivalul de Rusalii de la Salzburg. Am mai cântat împreuna si în „Le Comte Ory“.
C. P.: Bun, ca sa încheiem capitolul Cecilia Bartoli, care ar fi principalele calitati cu care performeaza?
L. N.: O putere de munca absolut exceptionala, o putere de concentrare absolut iesita din comun si aceasta cerbicie în ceea ce priveste tehnica vocala. Nu lasa niciun sunet sa iasa de pe „sina“ care trebuie; si totul este, de fapt, încununat de o muzicalitate care frizeaza geniul, fiindca nu ascult numai o voce frumoasa, ci sunt patrunsa pâna în strafundurile fiintei mele în momentul în care o ascult sau când cânt cu ea sau cânta ea lânga mine. Si asta nu mi se întâmpla cu multi.
Un director exceptional,
Alexander Pereira
C. P.: Simtul artistic este fenomenal si reuseste sa-l exprime la modul superlativ. Am vorbit deja despre câteva roluri ale tale. Care a fost parcursul carierei din punctul de vedere al constructiei, al abordarii personajelor, al urmaririi fazelor prin care a trecut si trece vocea ta?
L. N.: Foarte interesanta întrebarea si destul de complexa, nu voi putea raspunde în câteva fraze.
C. P.: Avem timp.
L. N.: În 1977, când am început studiul, aveam vocea necesara pentru a începe o cariera. În 1986 am început sa cânt profesional pe scena, deci iata ca a trecut peste un sfert de secol si în toata aceasta perioada nu am facut decât sa cânt. Si etapele au fost, cred eu, cele mai firesti pentru evolutia unei voci de mezzosoprana lirica. Am interpretat tot ce se poate din Mozart, zece-douasprezece roluri, ceea ce bineînteles a însemnat o educatie muzicala si o tehnica exceptionala pentru ca fara Mozart nu cred ca se poate cânta un alt repertoriu. Apoi, Richard Strauss si compozitori francezi care mi-au venit ca o manusa. Nu uit etapa uceniciei de la Galati, între 1986 si 1990, în care s-au sters podelele cu mine, dar a fost foarte instructiv, am cântat de toate, de la opera, opereta, musical, concerte simfonice, inclusiv cele festive pentru partid. Râdem noi, râdem, dar era foarte multa munca si cântam, efectiv cântam.
C. P.: Când s-a produs declicul?
L. N.: Din fericire, am avut norocul sa întâlnesc un director exceptional, Alexander Pereira, pe atunci managerul Operei din Zürich, care a avut intuitia de a ma aseza alaturi de cântareti si dirijori mari, în repertoriul care îmi convenea perfect. Niciodata nu am primit un rol care sa nu mi se potriveasca, a stiut exact ceea ce-mi trebuie ca sa evoluez. El este vânzator si cumparator de cai de curse si este un compliment când fac aceasta comparatie, caci are intuitia câstigatorului, intuitia alegerii calului de curse si în noi, cei câtiva tineri pe care i-a luat si care mai sunt înca pe „piata“ – stiu ca nu suna bine, dar este efectiv o piata – a vazut caii de curse. Si iata continuam sa colaboram, inclusiv la Salzburg unde este acum directorul festivalului. Ce sa-ti spun, repertoriul a fost enorm, am adunat peste optzeci de roluri.
C. P.: Absolut impresionant. Stiu ca ai cântat si Fricka în „Aurul Rinului“ de Wagner.
L. N.: Da, este ceva mai nou. Si opere ruse, de exemplu „Logodnica tarului“ de Rimski-Korsakov, în care rolul Liubasa a fost rol de maturitate. Este, de fapt, o treapta mai sus decât Carmen, dupa parerea mea, între Carmen si Eboli. Acel rol mi-a deschis drumul catre Fricka si catre tot repertoriul care va urma de-acum înainte. Poate ca un tânar cântaret citeste ceea ce consemnezi tu, asa ca sper sa observe ca am ajuns ca dupa aproape trei decenii sa fiu înca pe piata liricii si sa cânt un repertoriu care include si opere de Händel. Asta înseamna ca am avut o baza tehnica sanatoasa si ca am studiat foarte sistematic, ca am cântat repertoriul care mi s-a potrivit, pentru ca altfel este foarte usor sa te bramburesti, sa pici de pe aceasta sârma pe care noi mergem deasupra unei prapastii. Te uiti stânga – dreapta, dar daca ai cazut este foarte greu sa revii. Si exact la asta am vrut sa ma refer acum, sa-i fac curaj unui tânar sa nu se repeada imediat la un repertoriu pe care ar putea sa-l faca, dar nu este necesar.
„Eu si vocea mea
– doua prietene bune“
C. P.: Foarte important. Studiezi continuu?
L. N.: Sistematic, dar nu continuu. Cei care vor sa auda ca studiez 365 de zile pe an vor fi total dezamagiti. Pentru ca eu consider ca vocea nu este un instrument, ci o fiinta vie. Unui instrument poti sa-i schimbi o coarda, poti sa-l acordezi, poti face ceva. Instrumentul meu este o fiinta pe care eu trebuie s-o cunosc, s-o iubesc si s-o respect; ca orice fiinta, are de toate: astazi vrea, mâine nu vrea si trebuie luata cu binisorul si sa i se dea ceea ce are ea nevoie ca sa fim prietene bune. De aceea si studiul trebuie facut într-un stil constructiv, daca nu studiez azi, nu-i tragedie, nu ma bate Doamne-Doamne cu toiagul. Eu si cu vocea mea studiem împreuna rolul, facem vocalizele potrivite, totul trebuie sa fie facut în buna întelegere. Dar, într-adevar, studiez si acesta este scopul meu pentru ca, în viitor, vocea sa ramâna atât de proaspata cât este acum si cât mai mult timp proaspata. În momentul când nu va mai fi asa, cred ca pur si simplu o sa ma opresc din cântat.
C. P.: Multumesc pentru aceasta confesiune în numele tuturor cititorilot interesati. Ai început ca mezzosoprana lirica. Cum a evoluat glasul tau pe parcursul celor aproape treizeci de ani?
L. N.: Am fost mezzosoprana lirica si voi sfârsi astfel, asta-i clar. Dar anii de maturitate aduc armonice noi, dimensiuni noi acestui dat, pe care eu pot sa-l îmbrac cu diverse haine. Da, anii pe care i-am câstigat ca experienta, rolurile, familia au adus noi dimensiuni acestei voci, care întotdeauna va fi lirica. Si de aceea pot sa intru într-un repertoriu ceva mai dramatic, în opusuri de Wagner sau Britten. Britten a scris foarte interesant pentru mezzosoprana si sunt bucuroasa ca am fost întrebata pentru asemenea partituri care fac parte acum din proiectele mele.
C. P.: Deci pentru viitor la ce roluri te gândesti?
L. N.: Asta-i o întrebare foarte buna pentru ca repertoriul s-a diminuat putin. Eboli, Amneris sau Azucena nu intra în vederile mele, acolo trebuie sa fie alta voce si alta persoana, ori eu sunt „genul Cherubino“ care s-a maturizat între timp. Deci nu stiu ce sa-ti spun mai mult, pentru ca si eu sunt în cautari. Ramân preclasicii, francezii, englezii (vezi Britten) si o parte din repertoriul german. Plus repertoriul de concert.
C. P.: Sigur ca da, la repetitia generala cu „Norma“ am vazut în cabina ta partitura „Wesendonck Lieder“ de Wagner. Cu ce scop?
L. N.: Primisem o întrebare cu putin timp înainte pentru un concert în cadru privat pentru o societate nordica, foarte interesant, la Castelul Rappersvil de pe malul lacului Zürich. Un concert foarte serios, cu un ciclu exceptional pe care, iata, am avut ocazia sa-l abordez foarte în amanunt, pentru ca desigur îl stiam, dar acum l-am lucrat în profunzime.
„Cânt mai bine dupa ce predau o lectie de canto“
C. P.: Vorbind despre viitor, poate sunt si alte preocupari la care Liliana Nikiteanu se gândeste în momentul de fata.
L. N.: Desigur, dar nu este vorba numai de gândit, ci si de chestiuni practice. Predau canto, am eleve si în ultimul timp chiar sistematic; pedagogia este un pas foarte important pentru viitor si trebuie sa recunosc ca si pe mine ma ajuta în cânt si în tehnica, pentru ca-mi pun probleme despre cum s-ar putea rezolva cutare sunet sau fraza, ca sa le explic elevelor. Cânt mai bine dupa ce predau o lectie de canto. Deci pedagogia.
C. P.: Sa mentionez pentru cititorii nostri ca esti în al douazeci si doilea an de stagiune la Opera din Zürich, una dintre cele mai prestigioase pe esichierul international si contractul va continua, nu?
L. N.: Da, a fost prelungit deja din 2010 în 2014 si probabil va fi prelungit în continuare. Evident ca acest lucru ma onoreaza, dar pe de alta parte a fost onoranta si munca mea de trei decenii.
C. P.: Ceea ce este foarte frumos. Si pe când în România?
L. N.: Când voi fi invitata si se gaseste repertoriul corect pentru mine, cu draga inima!
C. P.: Sper ca responsabilii sa ia aminte si cât de curând sa te vedem, în primul rând, la Bucuresti.
L. N.: Multumesc foarte mult.