Radu Aldulescu, Cronicile genocidului, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 318 p.
N-am înteles înca – si nici nu-s sigur ca importa – ce face din Radu Aldulescu unul dintre cei mai prolifici prozatori de azi: pauperitatea din care-si face blazon în fiecare dintre interventiile sale publice, sau un soi de „demon interior“ al scrisului. Cert e însa ca, de la debutul din 1996 pâna acum, scriitorul a publicat câte un roman la doi-trei ani. Surpriza a fost sa-l vedem în ultima vreme – sfidând oarecum pretentiile de genialitate ale scriitorului român dintotdeauna – dispus sa scrie pornind de la un subiect comandat. „Ana Maria si îngerii“ (2010) era o poveste senzationalista (viata unei femei din Arad bate literatura), mult diminuata de directetea stilistica a prozatorului. Desi romanul nu mai atinge cotele din „Amantul colivaresei“ sau din „Proorocii Ierusalimului“, el da seama de capacitatea iesita din comun a scriitorului de a …„aldulesciza“, daca mi se permite aceasta formulare fortata. Cu alte cuvinte, prozatorul are deja un imaginar atât de specific, încât e capabil sa atraga în sfera lui povesti si tipare reale cât se poate de îndepartate de modelele sale fictionale. E meritul lui Aldulescu ca ceea ce s-ar fi putut transforma cu usurinta într-o naratiune cu potential lacrimogen (drama umana din spatele povestii e într-adevar impresionanta) a devenit, în „Ana-Maria si îngerii“, o meditatie dura despre vina si fatalitate.
Farsa sexuala
Pe de alta parte, cel mai recent roman, „Cronicile genocidului“, e menit sa demonstreze, involuntar, limitele acestei viziuni prea personale. Dincolo de trama si de destinele individuale ale personajelor si indiferent de natura inspiratiei, Radu Aldulescu lucreaza la Romanul marginalului post revolutionar – redactat în aceeasi „retorica în zdrente“, cum observam într-un articol mai vechi. Eroii si povestile lui Aldulescu n-au cum sa prinda contur, de vreme ce un stil indirect liber guverneaza întreaga retorica a romanului, omogenizând mereu scenele si situatiile narative. „Vocea“ naratorului se apropie insidios de cea a personajelor, când compatimitoare si tandra, când cruda si amenintatoare, într-o pasta stilistica ce nu aluneca niciodata în kitsch, dar care îl scuteste pe prozator de mecanisme de constructie mai complicate. Acest stil indirect liber acaparator – a carui neglijenta vine, ce-i drept, ca o manusa imaginarului decazut, tipic lui Aldulescu – are câteva consecinte vizibile cu ochiul liber: disparitia izolarii si a ierarhizarii scenelor si, odata cu ele, a faptelor; mutilarea consistentei personajelor, din moment ce naratorul patrunde prin efractie, când te astepti mai putin, în intimitatea lor. Cu corolarul de subtext ca, la stadiul de dezumanizare pe care l-au atins, li se retrage chiar dreptul la propria interioritate.
„Cronicile genocidului“ nu face abstractie de la acest tip de constructie descentrata, cu atât mai mult cu cât, si mai evident decât în alte romane, personajele se descompun (decad, adica, uman) vazând cu ochii. Personajul central, Robert Stan, zis Satan – sau, într-un registru ce amesteca mereu caricaturalul cu grotescul, de-a dreptul Diavolul – n-are nici macar brutalitatea virila a personajelor din celelalte romane. Marginalitatea sociala era compensata, în imaginarul anterior al lui Aldulescu, de o energie sexuala iesita din comun. În schimb, aceasta energie devine în cazul sexagenarului Robert tot mai mult o forma de farsa (ca o ultima zvâcnire de vitalitate), mai ales ca prozatorul îl plaseaza în compania unor concubine tinere si nimfomane – de la Andreea, contorsionista, pâna la perversa Brândusa. Cu cele doua se angajeaza Robert într-o relatie pe sexualitate si pe moarte, într-un triunghi erotic perdant pe toate planurile.
Ecuatia superioara o da, si în aceasta ultima productie Radu Aldulescu, raportul extrem de complex dintre mizerie, sexualitate si boala. „Cronicile genocidului“ e, din orice unghi l-am privi, un roman al ratarii, cu atât mai mult cu cât „vagabonzii“ de meserie ai prozatorului încearca sa se stabileasca, chiar si pentru o clipa, la casa lor. Dupa o viata de ratacire printre meserii care de care mai înjositoare (cea de gropar e singura cu oarecare valente „metafizice“), barbatul sexagenar e aproape de a-si întemeia o familie cu mult mai tânara Andreea si cu fiul ei. Doar ca un amestec de împrejurari bizare, încurajate de stilistica amalgamata à la Aldulescu, face ca mirajul „familiei de batrânete“ sa se îndeparteze tot mai mult. Crizele de isterie, cu tentative de sinucidere, ale Andreei, saracia care-i obliga sa se mute din loc în loc, ispitele Brândusei, pulsiunile în contratimp ale lui Robert însusi, tot mai excitat pe masura ce se stafideste, sunt tot atâtea modalitati de pastrare în provizorat. Robert „intra în anul mortii cu Andreea de gât si cu Brândusa de mâna“, sintetizeaza, într-un moment de hiperluciditate, naratorul. „O lume de o nebunie subtila, insesizabila si deopotriva devastatoare“ da tonul actelor individuale ale eroilor lui Radu Aldulescu. Mizeria cotidiana – care-i face pe eroi sa-si restrânga tot mai mult posibilitatile –, e înghitita, în „Cronicile genocidului“, de mizeria morala.
Un roman didactic
Inconsecventele, tradarile, „curvaria“, fie ca e vorba de cea proprie, a Brândusei sau de cea mai „înalta“, a lui Laurian Susanu, ziaristul-interlop, proprietar al „Foii Argesene pentru Minte si Cuget“, fac legea în aceasta lume. Singura lectie servita aproape cu lingurita de-a lungul întregii povesti e restrângerea permanenta, la nivelul optiunilor individuale, dar si la scara societatii, a orizontului moral. Din acest punct de vedere, „Cronicile genocidului“ e cel mai didactic roman al lui Radu Aldulescu. Cu atât mai mult cu cât aspectul de fresca vie a tranzitiei românesti – cu toata mizeria si compromisurile ei – dispare aici complet în favoarea unui eseism caznit (cu toata intentionalitatea lui parodica), transpus sub editorialele lui Laurian Susanu, un fel de Dan Diaconescu de Arges: „Multe evenimente postdecembriste, precum cele din martie 1990 de la Târgu Mures sau mineriadele s-au autoproclamat din capul locului si sunt catalogate si azi de cei interesati în acest sens drept actiuni ale societatii civile dornice de libertate si democratie, fara nici un amestec din partea Securitatii sereiste, care la vremea respectiva, mai mult decât acum, s-au când deja s-a înfipt pe pozitia prosperitatii capitaliste, înca trudea din rasputeri pentru inventarea de noi obiecte ale muncii: partidele istorice renascute pentru a periclita democratie originala iliesciana, prin vânzarea tarii strainatatii sau aducerea înapoi a mosierilor si patronilor care au împilat taranimea si clasa muncitoare, pâna la venirea comunistilor salvatori; regele care a plecat din tara cu un vagon de lingouri de aur si vrea sa se întoarca pentru a mai suge din bogatiile tarii; ungurii care tânjesc dupa Ardeal; golanii, drogatii si vândutii din Piata Universitatii, care atenteaza la integritatea statului de drept si a democratiei originale etc“.
„Cronicile genocidului“ ramâne unul dintre cele mai bune romane de anul trecut doar pentru ca – fapt care nu s-a mai întâmplat de ceva vreme – productia de proza a fost mediocra, si pentru ca alti prozatori au ratat mai spectaculos.